Serban Voda Cantacuzino

Serban Voda Cantacuzino

Ii spun "pamantean' si lui Serban Cantacuzino, fiind­ca ilustrul sau neam bizantin se asimilase atat de bine in tara noastra, incat se afla in fruntea partidei boieresti care lupta pentru a restrange influenta familiilor grecesti de curand "aciuate' in tara noastra (pe cand capul partidei pro-grecesti era marele boier Gheorghe Baleanu de auten­tica obarsie romaneasca!). E drept ca tatal lui Serban Voda, marele postelnic Constantin Cantacuzino (nepot de fiu al lui Seitanoglu), se insurase cu o fata a lui Radu Serban Basarab, asa incat fiii lui se simteau oarecum mostenitori ai vechilor nostri domnitori.

Constantin postelnicul a fost o frumoasa figura de mare dregator intelept, pretuit de domni, in special de Matei Basarab. Din nefericire, in 1663, Grigorascu Voda Ghica, venind in scaun, asculta de unele zvonuri viclene cum ca fiii postelnicului ravnesc domnia, si pune sa fie su­grumat batranul sfetnic. De unde s-a iscat o crunta dusmanie, de tip vendetta, intre Cantacuzini si Ghiculesti. Iar cand ajunge la domnie Serban Cantacuzino, in 1678, se razbuna cumplit pe boierii partizani ai lui Ghica. (Am si eu, din partea mamei, un stramos, Valeu Gradisteanu, care a fost tras in teapa la manastirea Snagov din porun­ca lui Serban Cantacuzino - cu toate ca era ruda cu el! Iata deci ca un domn luminat, ctitor de biserici si manastiri, putea fi cumplit la manie; se mai tragea in teapa la sfarsitul secolului XVII!

Dar e drept ca in toata Europa supravietuiesc inca moravuri cumplite: un rege stralucit ca Ludovic al XIV-lea al Frantei foloseste metode salba­tice, si in razboaiele din Germania, si inauntru, contra protestantilor.)

Despre Serban Voda se zice ca nutrea speranta de a relua lupta impotriva turcilor, dar tocmai in timpul dom­niei lui (1678-l688) Imperiul Otoman are o ultima zvacnire de agresivitate si ajunge sa asedieze Viena, in 1683, episod despre care am vorbit. Serban Voda, ca si domnul Moldovei si principele Apafi al Transilvaniei, fusese nevoit sa insoteasca armata turca cu mica lui ostire; si s-a zis ca tragea cu tunul cu ghiulele umplute cu paie, ca sa nu faca rau crestinilor asediati. Se mai afla si azi langa Viena o cruce de piatra ridicata de el pentru crestinii din armata turca. Dar suntem inca departe de o lupta fatisa impotriva turcilor, in octombrie 1688, Serban Voda moare subit - s-au ivit fel de fel de zvonuri despre moartea lui.

Dintre fratii lui, stolnicul Constantin Cantacuzino va fi un mare invatat, cu studii la Padova, iar spatarul Mihai Cantacuzino, dupa un hagialac la manastirea Sfanta Ecaterina de la Muntele Sinai, va fi ctitorul manastirii de la Sinaia, a carei constructie in muntii impaduriti, la l 000 de metri altitudine, intr-o trecatoare prea putin umblata pe atunci, a fost, am zice azi, o adevarata performanta. El a cladit de asemenea, la Bucuresti, spitalul Coltea si biseri­ca din fata acestuia, unde i s-a ridicat, in veacul trecut, o statuie.

Tot in vremea lui Serban Cantacuzino are loc si inceputul unei revolutii agricole si alimentare: se intro­ducea la noi cultura porumbului, planta descoperita de spanioli cu peste un veac si jumatate in urma, in Mexic. Romanul constata ca faina scoasa din bobul de porumb e aidoma malaiului de mei din care-si facea mamaliga inca din vremea romanilor (e atestat documentar), si poate chiar dinainte. Meiul a ramas de veacuri cereala de predilectie a romanului, cred, si din motivul ca e cea cu germinatia cea mai rapida: daca-l semeni la 1 mai, il poti secera la 15 iunie.

Intr-o tara bantuita de razii salbatice si de razboaie, daca ai norocul sa fie pace in acele sase saptamani, ai pus deoparte hrana de baza pe tot anul.

Daca navalesc turcii sau tatarii, ingramadesti sacii si copiii in caruta si fugi la munte. Porumbul insa aducea deodata o serie de noi foloase: randamentul la pogon e mai mare, gustul malaiului e mai bun, iar grauntele se potriveste mai bine pentru hrana cailor si orataniilor - dar, mai cu seama, coceanul poate fi pus pe foc si, chiar uscat, poate hrani boii toata iarna. De aceea, incet-incet, in tot veacul al XVIII-lea cultura porumbului se intinde in intreaga tara pana devine, an de an, cultura principala atat in Ardeal, cat si dincoace de Carpati, caci obiceiurile ali­mentare sunt foarte statornice la un popor, in Muntenia i se va zice porumb (din cauza asemanarii stiuletelui cu pasarea!), in Moldova papusoi, iar in Ardeal, cu un nume nemtesc, cucuruz.

Unii autori considera ca introducerea culturii porum­bului ar fi una din cauzele cresterii populatiei in Principate in secolul XVIII, in ciuda vitregiei vremurilor.