Roma regala

ROMA REGALA

Izvoare: Titus Livius, Polybios, Dionysios din Halikarnassos, Plutarch.

Bibliografie: Th. Mommsen, Istoria romana, I; A. Piganiol, Histoire de Rome, Paris, 1939; M.I. Rostowtzew, Rome, Oxford, 1960; H. Bengtson, Grundriss der römischen Geschichte mit Quellenkunde, München, 1982; J. Bleicken, Geschichte der römischen Republik, München, 1992; E. Gjerstad, Early Rome, I-VI (1953-1973); A. Alfoldi, Early Rome and the Latins, Michigan, 1963.

Situata la 25 km de mare, viitoarea asezare care va domina lumea nu arata deloc, la inceputuri, asa cum ne-o infatiseaza descrierile ulterioare. Era o regiune colinara (7  coline, care se pot observa in figura de mai sus), iar locurile joase erau inundate, fapt care a necesitat lucrari de desecare si canalizare.

Traditia literara referitoare la originile Romei este foarte controversata. Asa cum am amintit, Titus Livius, autorul de baza pentru primele secole ale Romei, este contestat pe drept cuvant de catre eruditii timpului, a caror concluzie este confirmata si de cercetarile actuale.acesta concluzie privitoare la receptarea critica a traditiei literare nu trebuie absolutizata, intrucat, daca anumite evenimente sau date de ordin prosopografic trebuie privite cu cea mai mare rezerva, elementele fundamentale ale procesului genezei Romei pot fi acceptate.

Aceasta traditie aminteste despre existenta unui fondator - Romulus. Titus Livius transmite o intreaga mitologie in care include si evenimentele din razboiul troian, pentru a innobila originea romanilor, si, prin mentionarea lui Aeneas, fiul Afroditei, ce a nascut din sangele lui Uranus cazut in apa marii, vrea sa duca la ideea ca romanii sunt mai vechi decat grecii, tragandu-se din prima generatie de zei.

Istoricul francez A. Piganiol a rezumat critic datele acestei traditii, dupa cum urmeaza: Romulus, un fondator din Alba, intra in conflict cu Remus, seful asezarii de pe colina Aventin, apoi cu seful unei bande sabine ce ocupase colina Capitoliului. Prin acordul dintre Romulus si Titus Tatius, s-a intemeiat Roma latino-sabina. Istoricii moderni au observat ca aceasta dualitate se regaseste in dualismul institutiilor. Abia in anul 296 i.Hr., edilii Ogulnii au asezat sub o  veche statuie a unei lupoaice grupul copiilor fondatori.

Regalitatea in vechea Roma nu era ereditara. Senatul propunea numele unui sef, caruia adunarea curiilor ii conferea puterea suprema - imperium - ceea ce insemna comanda asupra trupelor si puteri magico-religioase.

Lui Romulus i-a succedat sabinul Numa Pompilius (cf. Titus Livius, Plutarch), care a avut un rol deosebit in reglementarile culturale. Lui Numa Pompilius i-a succedat un alt rege razboinic: Tullus Hostilius. Cea mai importanta fapta a sa este cucerirea cetatii Alba Longa, metropola Romei, undeva pe la 625 i.Hr. In urma acestui fapt, Roma are dreptul de a fi reprezentata in liga cetatilor latine. Succesorul lui a fost Ancus Marcius, dupa care urmeaza dominatia etrusca. Ea a inceput cu Tarquinius Priscus, care, potrivit istoricilor moderni, a guvernat ca un tiran etrusc. Desi tradisia litrara romana este ostila regalitatii, amintirea acestui Torquinius nu este aceea a unui stapanitor rau. Succesorul lui Torquinius a fost Servius Tullius, regele reformator. Traditia literara ii atribuie o reforma social-militara, introducerea monedei, reorganizarea justitiei, adica despartirea intre ius (dreptul propriu-zis) si iudicio (judecata). Lui ii este atribuita introducerea cultului Fortunei si al Dianei Aventine. De asemenea, Servius Tullius ar fi inconjurat Roma cu o vasta incinta fortificata (asa-numitele ziduri serviene). Critica filologica si istorica moderna a ajuns la concluzia indreptatita ca aici este vorba despre o evidenta interpolare, pentru ca majoritatea reformelor atribuite lui Servius Tullius sunt mult mai tarzii.

Eseu: Letonia - asezare si limite, mediul Natural, potentialul uman, economia Eseu: Viitorul geopolitic al Rusiei

Ultimul rege si cel care a compromis, definitiv, in ochii romanilor institutia regalitatii - cel putin asa vrea sa ne convinga traditia literara - a fost tarquinius Superbus. El a guvernat ca un tiran rau si a fost inlaturat prin violenta, fiind alungat din Roma de catre o revolta condusa de marcus Iunius Brutus, in alianta cu alte familii, printre care gens Valeria. Cercetarile prosopografice au aratat ca, de fapt, Brutus si Valerius apar pentru prima data in secolele IV-III i.Hr. si nu in secolul VI i.Hr.

Aceasta succinta expunere a Romei regale (754/753-509/509 i.Hr.) - cronologia a fost efectuata dupa calculele lui Varro, polihistor roman din secolul I i.Hr. - scoate in evidenta un paralelism frapant cu Atena.

Elementele etnice constitutive ale Romei - latin si sabin - la care se adauga si cel etrusc se regasesc in cadrul ternar al organizarii romane. Roma era impartita in trei triburi: Ramnes, Tties si Luceres. Piganiol sustine, de altfel, ca Roma a inceput sa existe doar din momentul cand a fost fixat acest cadru ternar. Mommsen a demonstrat ca notiunea tribus vine de la tribuere (a imparti la trei). Cele trei triburi constituiau impreuna forta militara a cetatii. Cand avea loc legio, adica recrutarea, erau constituite trei contingente de cate 1000 de soldati. Mai tarziu, se produce dublarea ei (detasamente de cate 2000). Adunarea poporului este, ca si in Macedonia, identica cu armata. Ea intervine la fel ca in Sparta, prin aclamatii. De aici vine cuvantul suffragium, care insemna, la origine, zgomotele de aprobare ale multimii.

Trasaturile esentiale ale dreptului privat sunt cele ale unei societati patriarhale. Ginta (gens) este impartita in familiae, in fruntea carora se afla un pater familias, care avea o putere absoluta asupra tuturor membrilor familiei. Mommsen propune o interesanta paralela cu  pater familias de la celti. Trebuie mentionata existenta unui "drept al familiei" care trateaza mai onorabil femeia, care nu cade sub puterea sotului. Pignaniol crede ca aici ar putea fi identificata o influenta a etruscilor, unde femeia, ca si la cretanii minoici, avea o pozitie deosebita in comparatie cu cea din cocietatea mykeniana si, apoi, cea hellenica.

Regele era, in acelasi timp, pontifex maximus, dar si iudex maximus. Merita subliniat faptul ca parricidium (uciderea tatalui), fixata ca delict penal, subliniaza interventia colectiva in afacerile familiei.

Vechii romani, ca si ceilalti latini, adorau initial spiritele ratacitoare, capricioase. Din acesta veche mostenire au ramas zeii Faunus si Silvanus. Mars, Hercules sunt niste forme ale zeului Faunus innobilate prin influenta greaca. Fiecare actiune avea propriul ei zeu, de exemplu Virtus.

Primele locuri de cult erau padurile sacre, luci, unde latinii isi imaginau ca aud vocile divinitatii. Cele mai vechi rituri, care provin din vechiul fond preitalic, constau in alungarea spiritelor, asa-numitele "dansuri ale salienilor", sau ritualurile pentru purificare, "alergarile Lupercalilor".

Religia capata aspecte noi in urma veniri indo-europenilor, care aduc eleente noi: Iuppiter, zeul luminos, cultul focului vetrei sacre, pazit de vestale; este instituit un colegiu pentru fiecare zeu important: Iuppiter, Mars, Quirinus, Minerva.

Prin venirea sabinilor la Roma este introdus Saturnus. Tot un sabin, Valerius, introduce pe campul lui Marte cultul lui Dis Pater. Preotii sunt supusi unei inaugurari, consacrari si, spre deosebire de cei mai multi dintre preotii greci, care erau organizati intr-o magistratura, ei nu se pot debarasa de caracterul sacru. Preotul lui Iuppiter, flamen Dialis, ara un loc in Senat, ceea ce subliniaza implicarea religiei in viata politica si explica de ce patricienii si-au rezervat sacerdotiul. Se instituie apoi un collegium pontificum, care initial era cu totul obscur, avand doar rolul de a conserva si interpreta evenimentele precedente. Mai tarziu el este cel ce va regla intreaga viata religioasa a statului. In felul acesta, rex sacrorum, corespomdentul arhontelui-basileus de la Atena, va fi obscurat in timp de pontifex maximus, care va ordona sacerdotiul si riturile. Asadar, Roma s-a nascut din fuziunea mai multor neamuri, venite din toate partile: latini, sabini, etrusci, care aveau limbi, cutume juridice si culturi diferite.

Istoricii moderni (Pignaniol, Bengtson) subliniaza ca modificarea acestor elemente diverse s-a produs prin actiunea etrusca. Tarquinii, care au actionat ca veritabili tirani, au sfaramat vechile cadre, unificandu-le intru-un nou organism si impunandu-le un cult suprem - triada capitoliana: Iuppiter, Mars, Quirinus.

Probleme cronologice privind inceputurile Romei

Conform cronologiei traditionale, Romulus a fondat Roma la 753 i.Hr. Cercetarile arheologice, coordonate cu interpretarea traditiei literare, au condus la rezultate diferite cu privire la inceputurile Romei. Problema comporta urmatoarele aspecte: 1. inceputul asezarilor umane pe teritoriul Romei; 2. inceputurile Romei propriu-zise.

Arheologul german H. Müller-Karpe, intr-o lucrare aparuta in 1962, este de parere ca fondarea Romei poate fi plasata pe la anul 600 i.Hr. La randul lui, suedezul E. Gjerstad, Early Rome, I-VI (1953-1973), considera ca Roma a fost intemeiata ca oras de catre regii etrusci pe la 575 i.Hr. Pe de alta parte, T. Dohrn, evitand o datare precisa, incearca sa concilieze datele arheologice cu cele ale traditiei literare si admite existenta unei evolutii treptate intre secolele IX-VI i.Hr. a Romei, de la primele inceputuri pana la forma de oras-stat propriu-zis.

Cronologia inceputurilor Republicii

Varro stabileste alungarea regilor pe la 510-509 i.Hr., aceasta semnificand sfarsitul regalitatii si inceputul Republicii.

Polybios, 3. 22. 1, Dionysios din Hlikarnassos, 4. 57. 3, Plinius cel Batran, Naturalis Historia, 33. 9, mentioneaza consacrarea si dedicarea templului capitolin al lui Iuppiter, construit sub regii etrusci, de catre magistratul roman Marcus Horatius in 508-507 i.Hr., ceea ce ar permite adoptarea cronologiei varroniene.

Critica moderna corecteaza iarasi aceasta datare, dar nici ea nu a reusit sa ajunga la un consens. Gjerstad considera ca alungarea regilor etrusci si inceputul Republicii romane pot fi incadrate pe la 450 i.Hr., in vreme ce istoricul german Robert Werner, Der Beginn der römischen Republik (1963) propune o data apropiata: 472-470 i.Hr. O data mai apropiata de cronologia varoniana este sustinuta de A. Alföldi, Early Rome and the Latine, 1964. Alföldi crede ca Roma nu a fost un stat independent in perioada regalitatii, ci succesiv vasala setatilor etrusce Vulcii, Veii, Tarquinii, Clusium.

Sfarsitul dominatiei etrusce ar putea fi datat pe la 504 i.Hr., cand Porsenna din Clusium a fost infrant de Aristodemos din Kyme. Dupa parerea lui Alföldi, sfarsitul monarhiei a survenit mai devreme decat sfarsitul dominatiei etrusce, pentru ca Porsenna ar fi permis crearea unui regim republican la Roma sub controlul sau.