Geneza lumii bipolare si a razboiului rece. politica sferelor de influenta.

GENEZA LUMII BIPOLARE SI A RAZBOIULUI RECE. POLITICA SFERELOR DE INFLUENTA.

Discutata in marile conferinte interaliate, incepand cu anul 1943 la Teheran, ideea crearii unei organizatii internationale pentru pace va duce, in anul 1945, la crearea O. N. U. La aceasta data erau multi aceia, atat in est cat si in vest, care nutreau speranta ca o pace durabila va urma celui de-al doilea razboi mondial. Marii aliati erau inzestrati, la terminarea confruntarilor militare, cu prognoze, programe si strategii pentru a putea face fata crizelor pe care le traisera: criza existentiala a tanarului stat socialist, criza economica mondiala, amenintarea venita din partea national-socialismului. Erau insa insuficient pregatite pentru a afla raspunsuri la noile probleme aparute in urma infrangerii Germaniei. Prabusirea Germaniei naziste si nevoia de umplere a vidului de putere rezultat au condus la dezintegrarea parteneriatului din timpul razboiului. Aliatii au castigat razboiul dar vor pierde pacea. Obiectivele strategice ale Marilor aliati erau divergente si greu de armonizat.

1. Inceputul Razboiului Rece

La prima intalnire dintre cei "trei mari", Roosevelt, Stalin si Churchill, la sfarsitul lui noiembrie 1943, s-au purtat convorbiri mai mult informative in legatura cu ordinea de dupa razboi. S-a conturat ideea de "Design" a lui Roosevelt: lui Stalin i se asigura revenirea asupra granitei de vest a URSS din 1941 (reanglobarea Poloniei de est, la tarile baltice, Basarabia si nordul Bucovinei) si renuntarea Occidentului la cordonul sanitar care sa-l separe de Uniunea Sovietica. In schimb guvernul sovietic nu numai ca aderase la "Declaratia asupra Europei eliberate" dar se si obligase, fapt extrem de important pentru partea americana, ca sa conlucreze la crearea ONU. Se parea ca Marii aliati au ajuns la o intelegere asupra problemelor majore.

Insa intelegerile de la Yalta si Potsdam au fost doar aparente, fiecare parte a interpretat rezultatele acestor conferinte in alt fel. Partea americana trecea la visul ei despre "o lume unitara" a principiilor liberale si democratice, fara a fi luat vreodata in serios interesele de securitate sovietice. Conducerea sovietica dorea ca in sfera sa de interese democratia sa capete forma si expresia viziunii sale politico-ideologice. Stalin i-a explicat, in aprilie 1945, loctiitorului lui Tito, Milovan Djilas, aceasta preocupare a sa: "Acest razboi nu mai e acela din trecut. Oricine ocupa un teritoriu impune si propriul sau sistem social. Fiecare impune propriul sau sistem social, pana unde inainteaza armata lui" (1; 8).

La aceasta data, protagonistii vietii internationale, in curs de structurare, pareau ca isi inteleg bine intentiile si isi descifreaza corect mesajele din timpul convorbirilor bi si multilaterale. Dupa vizita la Moscova, din octombrie 1944, Winston Churchill i-a transmis liderului de la Kremlin o scrisoare de multumire in care afirma: "N-am fost niciodata mai optimist ca acum in privinta viitoarei aliante a popoarelor noastre. Sper sa traiti inca mult timp ca sa inlaturati ravagiile facute de razboi si sa-i conduceti pe toti rusii prin anii de furtuna in lumina glorioasa a soarelui stralucitor. Al dumneavoastra prieten si tovaras de arme din timpul razboiului, Winston Churchill". (2; 392). La randul sau, presedintele american, F.D. Roosevelt afirma dupa Yalta ca ". ar trebui sa se pronunte sfarsitul sistemului actiunilor unilaterale, al aliantelor exclusive, al sferelor de influenta, al echilibrului puterii si al tuturor celorlalte experiente care au dovada concreta a faptului ca au fost incercate vreme de secole si-au dat intodeauna gres". (3; 379)

Pentru un timp, acordurile si intelegerile au functionat cel putin pentru evolutiile politice din Romania si Grecia. Churchill a ordonat trupelor britanice sa suprime rezistenta armata a stangii impotriva Casei Regale de la Atena, iar Stalin a lasat ca fidelii lui discipoli greci - comunistii - sa fie masacrati de soldatii generalului Scobie. Cand Stalin a intervenit, prin Visinski, la Bucuresti, pentru a impune un guvern total aservit Moscovei, Churchill era "foarte preocupat ca nu cumva U.J. sa ne reproseze incalcarea intelegerii noastre" si transmitea reprezentantilor britanici in Romania instructiuni "sa nu se dezvolte acolo un front politic antirus." (1; 124)

Analiza evenimentelor demonstreaza ca intre Londra, Washington si Moscova n-au existat in acest moment crize de comunicare. Criza de comunicare s-a produs pe fondul neantelegerii mesajelor transmise prin mijloacele de informare in masa in tarile cazute in sfera de dominatie a URSS. Iata cum Declaratia de la Potsdam a presedintelui american facuta la postul de radio Vocea Americii la 25 iulie 1945 a determinat in Romania o anumita conduita politica din partea regelui Mihai I desi SUA n-aveu de gand sa-si depaseasca intelegerile convenite cu URSS in ceea ce priveste aceasta tara.

Aceasta declaratie a fost interpretata gresit de tanarul rege Mihai I care a luat-o ca pe un indemn pentru inlocuirea guvernului adus la putere de Stalin, la 6 martie 1945, si a actionat in consecinta. Pentru partidele istorice, potrivit unei note a S. S. I. din 10 august 1945, aceasta declaratie a insemnat o crestere a optimismului si a sperantelor in revenirea la regulile democratice.

Pentru guvernul dr. Petru Groza declaratia presedintelui american a avut o alta semnificatie, deoarece de la "stapanii de la Kremlin" a primit prin generalul Susaikov, membru al Comisiei Aliate de Control (Sovietice) din Romania, "cheia" mesajului si a fost asigurat ca "nu i se poate intampla nimic". Prin urmare, la cererea de demisie, primul ministru dr. Petru Groza i-a raspuns sefului statului, regele Mihai I, ca "guvernul sau nu a fost niciodata mai puternic ca acum si se bucura de tot sprijinul din partea sovieticilor" (4; 21) si ca nu demisioneaza.

Un an mai tarziu, Molotov ataca intr-un discurs public pe "imperialistii nesatiosi si grupul de aventurieri ce instiga la razboi" apartinand claselor dominante "din strainatate care favorizeaza" trancaneala periculoasa despre un al "treilea razboi mondial". La 9 februarie 1946 intr-un discurs radiodifuzat Stalin afirma: "Acum victoria inseamna, inainte de orice, ca sistemul nostru social sovietic a invins, ca sistemul social sovietic a rezistat cu succes incercarii in focul razboiului si si-a dovedit vitalitatea totala (.) Marxistii nostri declara ca sistemul capitalist al economiei mondiale ascunde in el elemente de criza si de razboi". (3; 124)

Analiza de continut, prin comparatie cu tematica altor discursuri rostite de liderii comunisti de la Kremlin cu diferite prilejuri, arata ca acestea se incadreaza in "limbajul de lemn" obisnuit si nu exprima in fapt o schimbare de atitudine sau revenirea URSS la politica antebelica "de confruntare cu Occidentul" asa cum a fost perceputa la Washington si Londra. (5; 115-116)

Uniunea Sovietica a iesit din razboi stoarsa si vlaguita, economia ei de pace era la pamant. Ea avea nevoie de tot ajutorul pe care il putea gasi si, prin urmare, nu avea nici un interes imediat de a rivaliza cu singura putere care ii putea oferi acest ajutor, si anume SUA.

Guvernul nu mai avea aceeasi incredere in populatie. Soldatii sovietici traversand, in lupta cu germanii, teritoriile natiunilor europene au putut vedea ca viata de aici nu era asa de urata cum o infatisa propaganda sovietica si ca oamenii, in general, o duceau mai bine decat cei din Uniunea Sovietica. Si mai avea un motiv de ingrijorare. Razboiul ii elibera pe oameni de complexul supunerii si de frica, elemente fundamentale pe care se sprijinea regimul lui Stalin. "De aceea, afirma Valentin Berejkov, insasi sistemul era in primejdie si trebuiau luate masuri pentru salvarea lui". (2; 233)

Fara indoiala ca Stalin, a fost convins ca, pana la urma, capitalismul va fi inlocuit cu socialismul, si coexistenta celor doua sisteme nu putea sa fie vesnica, dar era la fel de convins ca procesul de inlocuire nu era iminent. Roosevelt si Churchill l-au auzit pe Stalin spunand ca nu era deloc simplu sa impuna lumii regimuri comuniste si ca, de fapt, are alte probleme. (6; 240-281) Atitudinea fundamentala a URSS in primii ani de dupa incheierea celui de-al doilea razboi mondial n-a fost, in opinia unor istorici, agresiva, ci una defensiva.

Perceptia eronata si interpretarea gresita a unor teme din discursul si propaganda oficiala sovietica au condus pe unii oameni politici si analisti politici la concluzia ca politica de securitate a URSS are la baza un expansionism nelimitat si ca sovieticii vor profita de avantajul strategic pe care-l aveau in raportul de putere pe continent dupa incheierea celui de-al doilea razboi mondial. Ca vor exploata dificultatile social-economice din tarile occidentale pentru a-si impune suprematia pana la Atlantic. Averell Hariman, ministrul american la Moscova, a trimis, la 4 aprilie 1945, Departamentului de Stat, un lung raport in care - dupa ce constata ca partidul comunist si acolitii sai se folosesc pretutindeni de dificultatile economice intampinate in tarile plasate sub responsabilitatea noastra pentru a face reclama conceptiilor si politicii Sovietelor, subliniind in acelasi timp influenta aliatilor occidentali - avea sa se manifeste grija doar pentru aliatii nostri occidentali si pentru regiunile plasate sub responsabilitatea noastra.(7; 91)

La 22 februarie un tanar diplomat din cadrul ambasadei SUA la Moscova, George F. Kenan, trimite faimoasa "Long Telegram" (Telegrama Lunga) in care a descris politica externa sovietica ca avand sursele adanci in insusi sistemul sovietic. In esenta, el argumenta ca politica sovietica era un amalgam de ideologie comunista si expansionism tarist de moda veche. La cateva zile, fostul premier britanic si "camarad de arme" al lui Stalin a lansat un dur rechizitoriu la adresa politicii sovietice, in cadrul unei conferinte tinute in campusul universitar din oraselul Fulton, Missouri.

Churchill a tras semnalul de alarma in legatura cu expansionismul sovietic, exprimandu-si convingerea "ca nu exista nimic care sa fie atat de admirat de catre ei (rusii - n. C. H. ) ca forta si ca nimic nu respecta mai putin decat slabiciunea militara" si considera ca "ar trebui ca popoarele de limba engleza sa se uneasca de urgenta pentru a inlatura orice ambitie sau aventura". (7; 27)

Presa si alte mijloace de informare vor incepe sa reactioneze in analiza relatiilor internationale in conformitate cu "sindromul Telegramei Lungi". "Times" a publicat in aprilie 1946 unele aricole aratand ca Iranul, Turcia si Manciuria "erau infectate de virusul comunist, iar Arabia Saudita, Egiptul, Afganistanul si India erau si ele "amenintate" de acelasi virus. Revista "Life" publica in iunie 1946, sub semnatura lui J. F. Dulles o serie de articole in care se atragea atentia asupra amenintarilor pe care le ascundea "Pax Sovietica" si a cerut concetatenilor sai sa trimita forte militare si ajutoare materiale spre regiunile amenintate de URSS.

Din acest moment "dialogul" Est-Vest va fi virusat de o parte si de alta de expresii ideologice, idei preconcepute, suspiciuni si erori de perceptie a mesajelor. Acest fapt va conduce la declansarea unui proces al dublelor erori de perceptie care la randul lui va genera dilema de securitate a carei expresie materiala in sistemul relatiilor internationale va fi o aberanta cursa a inarmarilor clasice si nucleare. Vom ilustra acest fapt cu cateva exemple intr-o succesiune de momente/secvente care poate capata o exprimare de tipul urmator:

Momentul 1: Liderii de la Kremlin, in discursul lor ca si propaganda oficiala sovietica reiau asa cum am vazut anterior, unele din temele traditionale privind superioritatea sistemului comunist si necesitatea obiectiva a inlaturarii capitalismului ca fiind perimat in evolutia umanitatii etc. Concomitent, iau masuri pentru a-si consolida sfera de influenta rezultata in urma intelegerilor anterioare. Occidentul percepe acest lucru ca o depasire a intelegerilor si ca o revenire la politica de expansiune promovata si dusa in perioada interbelica.

Momentul 2: Perceptiile si interpretarile date discursurilor si propagandei comuniste devin "cadrul conceptual pentru a justifica opunerea practica la expansionismul sovietic" (3; 409). In plan politic, Administratia SUA lanseaza doctrina Truman (11 martie 1947) care in esenta prevedea "sustinerea popoarelor libere care rezista incercarilor de aservire din partea unor minoritati inarmete sau presiunilor venite din exterior". La 22 mai 1947, presedintele Truman a semnat legea prin care SUA deveneau lider in cruciada anticomunista. In baza acesteia ajutoare materiale si militare au sosit in Grecia pentru fortele regale in lupta cu gherila comunista. In plan geopolitic si geostrategic, a fost lansat planul Marshall si strategia CONTEINMENT- ului.

Eseu: Letonia - asezare si limite, mediul Natural, potentialul uman, economia Eseu: Viitorul geopolitic al Rusiei

La mai putin de trei luni de la lansarea doctrinei Truman, secretarul de stat G. Marshall, intr-un discurs rostit la Harvard, a lansat un plan economic pentru a ajuta Europa sa-si redobandeasca sanatatea economica, scotand-o astfel din criza de care ar fi putut sa profite miscarea comunista in interesul Moscovei. Subsecretarul de stat in Ministerul Economiei avertiza Administratia, printr-o nota din 5 martie 1947, ca "pentru Franta si Grecia, se putea prevedea ca, dupa caderea economica avea sa urmeze preluarea puterii de catre comunisti; fara un ajutor american de proportii starea se va inrautati atat de fara sperante incat se va ajunge la un al treilea razboi mondial". (8; 135)

Nu putem sti cu siguranta daca Stalin sesizase ceea ce era in curs sa se intample, sau facea un joc viclean, insa dupa optsprezece luni de impas si intalniri tot mai tensionate si pline de suspiciuni de o parte si de alta, l-a invitat pe secretarul de stat G. Marshall la o intalnire (25 aprilie 1947), in cursul careia a subliniat ca el dadea o marea importanta unui acord general cu Statele Unite. Si intrucat interlocutorul sau isi exprima pesimismul in legatura cu perspectivele relatiilor internationale - dupa esecul foarte probabil la acea data al Conferintei ministrilor de externe ai celor Patru Mari asupra Tratatului cu Germania, desfasurata la Moscova in perioada 10 martie - 24 aprilie 1947 - Stalin a afirmat ca ar fi gresit sa se interpreteze intr-un mod tragic divergentele noastre actuale. Momentele de impas si confruntarile, sustinea liderul sovietic, "nu erau decat impingerile si imbrancelile de inceput ale fortelor de recunoastere". Stalin a spus interlocutorului sau ca se mai putea ajunge la un compromis in "toate chestiunile principale" si a insistat ca "era nevoie sa avem rabdare si sa nu devenim pesimisti." (3; 403)

La intoarcerea sa de la Moscova, Marshall a declarat, intr-o alocutiune radiofonica adresata natiunii, ca "devin evidente fortele dizolvante. Pacientul este tot mai slabit, in timp ce medicii se sfatuiesc. De aceea nu cred ca avem voie sa asteptam un compromis datorat epuizarii." (3; 403) Toate fortele Administratiei Truman au ajuns la intelegerea ca noul program de intrajutorare economica trebuia lansat imediat. Calculul politic sau eroare de percepere in comunicarea la varf intre Moscova si Washington?

La o conferinta de presa, din 12 iunie 1947, Marshall a daclarat ca oferta este valabila pentru "toate tarile la vest de Asia". Sovieticii au perceput acest mesaj, prin care se invitau si tarile din sfera lor de influenta, ca pe o penetrare economica a SUA in spatiul de interes propriu, recunoscut anterior prin intelegeri bi si multilaterale.

Momentul 3: Reactia Moscovei nu a intarziat sa apara mai intai pe canalele mass-media si discursuri politice. Intr-un comentariu aparut in ziarul moscovit, "Pravda" in ziua de 16 iunie propunerea americana era calificata ca fiind in fapt "identica cu planul Truman de amestec in treburile interne ale altor state." Agentia TASS respingea, printr-o declaratie din ziua de 29 iunie 1947, orice idee a unui plan de ansamblu, afirmand ca problemele economice interne sunt de competenta popoarelor suverane insesi. Cateva zile mai tarziu, ministrul de externe sovietic Molotov afirma ca tarile care vor accepta planul Marshall vor fi plasate sub control si vor pierde - pentru a satisface nevoile si dorintele unor mari puteri - independenta lor economica si nationala. (7; 100)

In planul actiunii politice, in sfera de interes a URSS, reactia a fost dura si brutala. In primul rand Moscova a cerut guvernelor est-europene, sub presiuni, sa-si retraga acordurile sau sa refuze de a participa la Planul Marshall. Pe 9 iulie 1947, guvernele iugoslav si bulgar au refuzat partici­parea. Ultimul, dupa ce radio Moscova o anuntase deja. A doua zi au facut declaratii asemanatoare Cehoslovacia si Ungaria, Polonia si Finlanda. Guvernul roman, prin declaratia ministrului afacerilor straine, Gh. Tatarescu, refuza invitatia precizand ca aplicarea Planului Marshall "va duce fatal la rezultate care vor insemna, pe de-o parte, o stirbire a independentei pe care tarile Europei vor si trebuie sa o pastreze cu privire la politica lor economica, iar pe de alta parte o imixtiune in afacerile interne ale acestor tari."(9; 473)

Moscova nu mai este acum interesata nici macar sa mai salveze aparentele in ceea ce priveste comunicarea cu Occidentul si mareste presiunea asupra tarilor din sfera sa de dominatie. Prin urmare, a hotarat sa creeze "blocul tarilor din est", ceea ce avea sa devina foarte curand tarile din "lagarul socialist". Unul dintre cei mai apropiati lideri ai lui Stalin, la aceea data, Andrei Jdanov a formulat o strategie de lupta impotriva imperialismului occidental care a fost impusa liderilor comunisti est-europeni reuniti, la jumatatea lunii septembrie 1947, la Szklarska Poreba, in Polonia.

Cu acea ocazie s-a constituit si un centru de coordonare a activitatii acestor partide - Cominform-ul. Viziunea lui A. Jdanov a accelerat procesul de stalinizare in Europa de rasarit. De aici incolo modelul societatii sovietice si interpretarea lui a devenit singura linie directoare pentru toate "demo­cratiile populare". Cum ispitele de tip "Marshall" erau ademenitoare, Stalin a apreciat ca a sosit mo­mentul sa nu mai accepte nici o initiativa politica din partea comunistilor locali. Partidele si grupurile de opozitie care mai existau in aceste tari au fost eliminate cu totul, partidele social-democrate au fuzionat, dupa epurari masive, cu comunistii, toate institutiile statului au fost subordonate partidului comunist, iar conducerile acestuia au fost epurate de liderii care nu prezentau garantii totale pentru Kremlin. Dupa modelul sovietic au fost organizate viata economica, sociala si spirituala.

Atasamentul fata de URSS, - Patria Socialismului, combaterea hotarata a oricarei manifestari antisovietice - cum se sublinia intr-un document de epoca al Partidului Muncitoresc Roman- este piatra de incercare, criteriul internationalismului proletar, chezasia principala a prosperitatii si infloririi tarilor de democratie populara, a consolidarii libertatii si independentei lor nationale. Aceste actiuni, dublate de o propaganda extrem de violenta dirijata de Cominform si desfasurata de toate partidele comuniste la adresa Occidentului, i-au determinat pe multi oameni politici si analisti din SUA si Europa sa creada ca propriile perceptii privind tendintele de evolutie a politicii URSS in sistemul relatiilor internationale au fost corecte si coerente.

Momentul 4: Brutalitatea cu care Moscova a actionat in sfera sa de influenta a determinat intarirea politicii de CONTEINMENT. Impunerea unor regiuni nedemocratice, reprimarea misca­rilor de opozitie reala, violarea drepturilor omului, a libertatilor civice in multe din tarile Europei Centrale si de Est au fost percepute ca pericole de moarte pentru sistemul democratiilor occidentale. Statele vest-europene si apoi impreuna cu SUA au reactionat in plan geostrategic si au creat struc­turi militare de aparare impotriva expansionismului sovietic. Astfel, in martie 1948, mai multe tari vest-europene au format Pactul de la Bruxelles.

Au urmat negocieri cu SUA si Canada cu scopul de a crea o Alianta unica a Atlanticului de Nord, fondata pe garantii de securitate si angajamente mutuale intre Europa si America de Nord. Reactia Moscovei la semnarea pactului de la Washington (4 aprilie 1949) a fost, desigur, de o extrema violenta verbala si urmata de alte actiuni concrete in sfera sa de influenta.

Lumea se indrepta catre bipolarism in sistemul relatiilor internationale: SUA, care, impinse de imprejurari, au fost determinate sa-si exercite "leader ship"-ul asupra "lumii libere" si si-au asumat responsabilitatile majore in sanul Aliantei Atlantice. URSS, care, inainte de crearea pactului de la Varsovia, in 1955, a semnat tratate militare cu satelitii sai si s-a straduit, din 1949, sa-i integreze economic pe acestia puterii Sovietice prin intermediul CAER. Confruntarea indirecta in lumea extraeuropeana a celor doua superputeri se va intensifica. Acordurile de la Geneva din 1954 prevedeau unificarea Vietnamului, insa ele n-au fost semnate de americani si de vietnamezii de sud. De o parte si de alta paralelei 17s s-a instalat o linie de separatie intre Vietnamul de Nord comunist, condus de Ho-Si-Min si cel de Sud, condus de dictatorul Ngo Dinh-Diem. Incepand cu 1956 "consilierii militari", armamentul si dolarii americani s-au indreptat spre sud, iar iar spre Vietcong consilierii militari si armamentul sovietic. Vietnamul se imparte in doua state: unul socialist, in sfera de influenta a Moscovei si altul democrat, in sfera de influenta a Washingtonului.

2. De la echilibrul teorii la confruntarea periferica

Prima faza a razboiului rece s-a incheiat odata cu moartea liderului comunist Stalin. A urmat un relativ "dezghet" al relatiilor internationale. De partea sovietica, ascensiunea unei noi echipe conducatoare dominata de Nichita Hrusciov, a coincis cu adoptarea unei linii mai suple fata de Occident. Noul "numar" sovietic si-a dezvoltat propria doctrina a "coexistentei pasnice" in care victoria socialismului in toate tarile a ramas, pe termen lung, obiectivul suprem, dar pe termen scurt competitia cu tarile capitaliste trebuia sa se limiteze la domeniile ideologic si economic.

Aceasta schimbare in politica Kremlinului a fost determinata de constientizarea consecintelor posibile ale unui razboi nuclear. SUA si URSS aveau fiecare in parte suficiente mijloace de a se distruge reciproc si de a duce la disparitia unei mari parti din omenire. Hrusciov a sperat ca daca va obtine o perioada mare de liniste va reusi sa-si materializeze ambitioasele proiecte economice si sociale si va ajunge din urma si apoi va depasi "lumea capitalista".

De partea americana ca si la sovietici nu a avut loc o veritabila ruptura cu prima perioada a razboiului rece, insa se constata ca Washingtonul a adoptat un "New look" diplomatic. Acesta a constat in continuarea politicii de "containment" si adaptarea unei noi doctrine strategice care in esenta prevedea ca un atac comunist asupra oricarei tari nu antrena o riposta nucleara americana care ar putea surveni in orice punct al lagarului socialist. (10; 232)

Ca o consecinta a acestei relative moderatii aparute in pozitiile celor doua superputeri, climatul international s-a detensionat in urmatorii ani si a culminat cu intalnirea celor Patru Mari de la Geneva in iulie 1955 unde s-a incercat reglementarea postbelica in Europa. De o parte si de alta, in ciuda acestor usoare semne de destindere, neincrederea a ramas puternica. Anii 1956-1962 au alternat in perioade "de dezghet" cu cele de tensiuni si crize. Acum s-a incheiat procesul de creare a celor doua blocuri politico-militare prin aparitia Tratatului de la Varsovia (mai 1955) care a regrupat in jurul URSS toate "democratiile populare" din Europa cu exceptia Iugoslaviei.

Destinderea a supravietuit celor doua mari crize din toamna anului 1956: Ungaria in "lagarul socialist" si Suezul in lumea capitalista. Prima se va incheia printr-o demonstratie de forta a Moscovei care a pus capat incercarilor conducerii comuniste de la Budapesta de a reforma sistemul politic socialist. Moscova nu putea sa lase sa evolueze in alta directie lucrurile in tarile din sfera ei de influenta pentru ca ii punea sub semnul intrebarii nu numai siguranta strategica dar si obiectivul fundamental- extinderea comunismului. Avea nevoie, in continuare de sateliti pentru ca in cazul unei ofensive strategice asupra lumii capitaliste teritoriile Ungariei, Poloniei, Germaniei de Est, Romaniei, Bulgariei ii erau indispensabile. (11; 18) Cea de-a doua criza si-a gasit solutia intr-o actiune paralela, daca nu chiar concertata, a celor doua mari puteri- SUA, URSS- pentru a obtine retragerea fostelor puterii coloniale din Egipt. Criza Suezului a marcat ascensiunea Americii pana la pozitia de condu­cator al lumii. Ea a folosit ocazia pentru a scoate Franta si Marea Britanie din rolurile lor istorice din Orientul Mijlociu si de a prelua "gestiunea" securitatii in aceasta parte a lumii.

Relatiile sovieto-americane la sfarsitul anilor '50 s-au ameliorat. Dificultati apar in Extremul Orient unde China comunista a bombardat insulele Quemay si Matsu ocupate de fortele nationaliste ale generalului Tchang Kai-Chec. Uniunea Sovietica n-a dorit sa piarda teren in favoarea Chinei in Asia si a inasprit relatiile cu aceasta. Pekinul ii reprosa lui N. Hrusciov, politica sa de coexistenta pasnica. Acesta a vizitat in septembrie 1959 SUA. Intalnirea lui Nichita Hrusciov cu presedintele D. Eisenhower la Camp David nu s-a materializat cu tratate concrete, dar a contribuit la destinderea climatului dintre cele doua Superputeri (11; 233)

Inceputul deceniului sapte a insemnat o intoarcere la razboiul rece. Hrusciov, care trebuia sa faca fata criticilor conjugate ale liderilor chinezi pentru politica sa de destindere si ale adversarilor politicii sale din interior da drept pretext afacerea U2 si a boicotat "Conferinta la varf" de la Paris din iunie 1960 care trebuia sa reglementeze "problema" germana. In iunie 1961 liderul sovietic s-a intalnit la Viena cu noul presedinte american J. F. Kennedy si il avertizeaza ca URSS considera semnarea unui tratat de pace cu Germania imperios necesar. Acesta dorea o reglementare a "problemei Berlinului" care sa intareasca pozitiile in Europa. URSS a reactionat si in noaptea de 12/13 august 1961 a determinat guvernul RDG sa construiasca un zid de-a lungul zonei de demarcatie stabilite de catre invingatori la sfarsitul razboiului. URSS si-a reluat experientele nucleare in septembrie 1961, insa criza cea mai grava se va petrece in, "coasta" SUA, in Cuba.

In urma venirii la putere in Cuba a fortelor revolutionare in frunte cu Fidel Castro, relatiile acestei tari cu SUA s-au agravat. Administratia SUA n-a putut sa tolereze un regim ostil la granitele sale. In aprilie 1961 forte anticastriste sprijinite de CIA au debarcat in Cuba prin Golful Porcilor. S-a mizat pe o ridicare generala a adversarilor lui Castro, care insa nu s-a produs, iar invadatorii au fost rapusi sau facuti prizonieri. Acest fapt a condus la o apropiere a Cubei fata de URSS. Pe 11 septembrie 1962 o nota a guvernului sovietic anunta ca orice atac impotriva Cubei ar provoca un conflict mondial.

La 12 octombrie 1962 avioanele americane de cercetare au descoperit pe teritoriul cubanez rampe de lansare pentru rachete care puteau sa transporte incarcatura nucleara. La 22 octombrie presedintele J.F. Kennedy s-a adresat poporului american, iar o zi mai tarziu a semnat decretul cu privire la instituirea blocadei maritime in jurul Cubei. S-a instaurat starea de alerta si au fost trimise forte militare si maritime in apropierea Cubei. Lumea se gasea la un pas de o catastrofa nucleara.

URSS a convocat Consiliul de Securitate al ONU si s-au intensificat contactele diplomatice. Preocupat sa obtina succesul fara sa declanseze razboiul, Kennedy a avut grija sa ii lase lui Hrusciov posibilitatea de a da inapoi fara a-si pierde prestanta. Pe 28 octombrie 1962 Hrusciov a decis sa ordone retragerea rachetelor din Cuba. In schimb a obtinut permisiunea ca americanii nu vor invada Cuba si totodata vor ridica blocada. La 20 noiembrie 1962, SUA au ridicat blocada, iar a doua zi URSS a ordonat incetarea starii de alarma pentru trupele sale. Unul din cele mai dramatice evenimente ale razboiului rece era depasit.

Confruntarea URSS cu SUA in Asia n-a avut aspecte atat de dramatice ca in Cuba dar n-a fost lipsita de asperitati. Administratia SUA considera ca eficienta politicii de "indiguire" a comunismului in Asia era intim legata de controlul american in Loas si Vietnam. Intr-o declaratie de presa facuta la 23 martie 1961 Kennedy avertiza "securitatea intregii Asii de Sud-Est va fi pusa in pericol daca Laosul isi pierde independenta si neutralitatea. Propria sa securitate inseamna securitatea noastra, a tuturor" (3; 585)

La 11 mai 1967 Consiliul National de Securitate a dat o directiva prin care stabilea ca impiedicarea dominatiei comuniste asupra Vietnamului de Sud era obiectivul national al Americii. (3; 588) Comunistii vietnamezi controlau aproape trei sferturi din tara. Dupa venirea la putere a generalului Dhiem americanii isi sporesc prezenta militara in zona. In urma incidentului din august 1964 cand o nava de razboi americana este atacata in golful Tonkin, succesorul lui Kennedy, Lyndon Jonson cere si obtine aprobarea Congresului pentru bombardarea Vietnamului de nord de catre avioane B. 52.

Criza din Cuba ca si celelalte din lumea extra europeana au demonstrat superputerilor ca pacea poate fi mentinuta fara o confruntare directa. Urmarea a fost ca ele s-au straduit sa promoveze un fel de armistitiu, fara sa renunte la cursa inarmarilor nucleare. Se vor stradui sa limiteze raspandirea armelor nucleare si sa reduca riscurile unui "derapaj nuclear". In acest sens ia fiinta, in iunie 1963, un sistem de comunicare faimosul "telefon rosu" care sa permita liderilor de la Moscova si de la Washington sa ia legatura direct in cazul unei crize majore.

Ulterior s-au semnat si o serie de documente care limitau folosirea energiei nucleare. Pe 5 august 1963 s-a semnat la Moscova un tratat care interzicea experientele nucleare de alt tip decat cele subterane. Tratatul de neprofeliferare a armelor nucleare semnat la 1 iulie 1968 prevedea ca nici una din parti sa nu ajute un tert stat la fabricarea bombei nucleare. Franta si Marea Britanie care tocmai realizau primele lor bombe cu hidrogen au refuzat sa se asocieze la acest tratat.

Destinderea in relatiile internationale a fost posibila dupa realizarea echilibrului militar strategic intre URSS si SUA, dar si datorita noilor viziuni ale conducatorilor celor doua superputeri. De partea sovietica Leonid Brejnev s-a preocupat mai ales de consolidarea pozitiilor URSS in sfera sa de influenta si in lume. Sub conducerea sa Kremlinul a dus o politica prudenta, vizand sa obtina de partea adversa a avantajelor necesare si situarea URSS-ului in postura de superputere mondiala. De partea cealalta, presedintele Richard Nixon ales presedinte in noiembrie 1968 si principalul sau consilier Hernry Kissinger, constienti de "pierderile de imagine" ale SUA in Vietnam, au adoptat o linie mai supla in raporturile cu Moscova. Confruntarilor cu Estul le-au luat locul negocierile purtate de o asemenea maniera incat sa se instaureze o "structura de pace" in Europa asemanatoare secolului XIX.

Acest lucru a presupus ca sovieticii sa "accepte" unele retineri in politica externa iar americanii sa promoveze politica de containment folosind tactica "linkage"-ului. Sa multiplice legaturile cu URSS pana cand o va face solidara cu interesele taberei occidentale. In acest mod s-a ajuns la veritabile targuieli la scara planetara: li se propune sovieticilor sa li se dea satisfactie intr-o anumita problema la care acestia tin, in schimbul unei compensari cu valoare corespondenta. In cele doua tabere se parea ca s-a ajuns la un joc care elimina "cruciada" insa fiecare din tabere isi urmarea obiectivul final. Acet fapt a facut posibila si politica de "neutralitate" adoptata de SUA in august 1968 fata de invazia trupelor Tratatului de la Varsovia (mai putin cele romanesti) in Cehoslovacia pentru a stopa politica de liberalizare a regimului comunist.

Noua politica va consolida status quo-ul in Europa. In 1969 noul cancelar german Willi Brandt a initiat, cu acordul Washingtonului, o politica de deschidere spre Est, care in trei ani va duce la incheierea unor acorduri de mare importanta. In anul 1970 au fost semnate tratatele germano-rus (august) si germano-polonez (decembrie) prin care se recunostea inviolabilitatea frontierelor europene. Un an mai tarziu a fost semnat tratatul cu privire la Berlin prin care URSS a permis tranzitarea marfurilor si persoanelor intre zona Berlinului controlat de occidentali spre RDG. In decembrie 1972 s-a semnat un tratat de mare importanta prin care se normalizau relatiile dintre cele doua state germane admise la ONU in septembrie 1973. In acelasi an s-a deschis Conferinta pentru Securitate si Cooperare in Europa, care se va incheia doi ani mai tarziu prin acordurile de la Helsinki, confirmand, spre marea satisfactie a sovieticilor starea de fapt si frontierele in Europa rezultate dupa cel de-al doilea razboi mondial.

Venirea la putere a lui R. Nixon in SUA a insemnat si o schimbare a politicii americane in Asia de Sud-Est. Lipsa de popularitate a razboiului din Vietnam a dus la un sentiment de izolare a Americii iar acesta, la randul sau, a generat in SUA un slogan de genul "Intoarce-te acasa, America". Noul presedinte, in cursul unei calatorii in Pacific (iulie 1969), a anuntat conditiile in care ar putea inceta razboiul din Vietnam. Un acord provizoriu si precar a intervenit la inceputul anului 1973 in urma unor lungi si dificile negocieri. Incetarea focului a fost inca mult timp violata astfel ca razboiul a mai continuat inca doi ani, atat in Vietnam cat si in Cambodgia si Loos.

"Pierderile" diplomatice suferite de SUA in raport cu Moscova au fost stralucit compensate de Administratia Nixon prin stabilirea de relatii directe cu China. Acest fapt a modificat contextul strategic dar nu a incetinit ofensiva globala sovietica din a doua jumatate a anilor '70. (12; 226). Nemaifiind descurajati politic de puterea strategica americana, sovieticii si-au amplasat trupe in Vietnam, Etiopia, Yemen, Orientul Mijlociu, Mozambic, Anglia.

Acumularile de armamente strategice au atins apogeul prin inlocuirea rachetelor cu raza medie de actiune "SS-4 si "SS-5" din zona europeana a URSS cu altele perfectionate "SS-20". Parea ca sosise momentul pentru o cotitura istorica pentru sovietici. Situatia se va schimba rapid in defa­voarea sovieticilor datorita erorilor de calcul pe care le-au facut in politica interna si internationala.

Judecand gresit situatia istorica, ei au fortat ofensiva dincolo de limitele acceptabile chiar si pentru cei mai toleranti dintre liderii occidentali. In plan intern aceasta inarmare a supus resursele sovietice unor solicitari atat de mari, incat slabiciunile si coruptia inerente din sistemul sovietic, au luat forme incontrolabile. Conduita lor se poate incadra perfect in conceptul de "supraintindere imperiala" lansat de Paul Kennedy (12; 227) Aceasta a insemnat si intrarea confruntarii Est-Vest in faza sa finala, consumata, in mare parte, intre anii 1989-1991.

3. Sfarsitul Razboiului Rece

Aceasta rasturnare spectaculoasa intervenita in relatiile internationale a avut ca punct de plecare trei cazuri critice de supraintindere sovietica. In primul rand invazia sovietica in Afganistan (dec. 1979) a fost hotarata pe baza unui calcul gresit al Moscovei in raport cu reactia SUA. Aceasta a pornit de la premiza ca Washingtonul nu va reactiona, ceea ce s-a dovedit fals. Administratia Carter nu numai ca i-a sprijinit imediat pe mujahedini dar a si pus la cale, discret, o coalitie- cuprinzand Pakistanul, China, Arabia Saudita, Egiptul si Marea Britanie - situata de partea rezistentei afgane. Amploarea si calitatea sprijinului american au crescut constant in timpul administratiei Reagan. SUA au reusit sa infunde URSS in ceea ce-a fost echivalentul unui alt Vietnam. Sovieticii n-au stiut sa contracareze strangerea relatiilor chino-americane si s-au vazut confruntati si cu amenintarea unei "contra incercuiri".

In al doilea rand, Moscova n-a avut "solutii" pentru contramasurile luate de SUA si principalii sai aliati de a instala rachete cu raza medie de actiune in Europa capabile sa anihileze rachetele "SS-20". Uriasul sistem defensiv pus la punct de americani la inceputul anilor '80 - inclusiv de a promova S.D.I** nu numai ca i-a socat pe sovietici dar le-a epuizat si resursele. Inca inainte de 1985, la Kremlin s-a instalat o adevarata spaima de un razboi considerandu-se ca nu poate fi anihilat avantajul primei lovituri pe care o avea Washingtonul datorita sistemului S.D.I.

Intelegerea acestui fapt s-a conjugat cu cea de-a treia rasturnare, survenita in plan social si imagologic (10; 230). In partea a doua a anilor '70 presedintele Jimmy Carter a declansat campania sa pentru drepturile omului, mai intai in tarile satelite Moscovei si apoi si in URSS. Lupta pentru drepturile omului s-a extins in Polonia, stimulata de alegerea, la Roma, a primului papa de origine polonez. Spre sfarsitul anilor '70 miscarea de masa Solidaritatea a inceput sa ameninte regimul comunist al celui mai important satelit sovietic- Polonia. Sovieticii au fost pe cale de a interveni militar in Polonia in decembrie 1980 si martie 1981, insa mesajele venite fara echivoc de la Washington care aratau ca SUA nu va mai avea aceeasi reactie ca la invazia din Cehoslovacia i-au determinat sa renunte. Drept urmare criza poloneza s-a extins pe intreg deceniul opt si a contaminat si tarile comuniste din vecinatate.

Ronald Regan a considerat ca drepturile omului trebuie sa fie nu numai un instrument si mijloc de stavilire a comunismului, ci si de inlaturare a sa, de democratizare a societatilor supuse regimului comunist. Pentru aceasta Regan a ales si o strategie adecvata: recompensa pentru statele care promovau democratia si idealurile sociale specific lumii anglo-saxone si pedepsirea celor care nu reuseau chiar daca acestea nu reprezentau nici o provocare sau amenintare vizibila la adresa Americii. Echipa lui Regan a intors pe dos propaganda sovietica: valorile democratice, nu cele cuprinse in Manifestul comunist aveau sa fie curentul viitorului. Si echipa Reagan a fost consecventa. Ea a facut presiuni in directia reformei atat asupra guvernului conservator a lui A. Pinochet din Chile cat si asupra celui autoritar a lui F. Marcos din Filipine. Primul a fost obligat sa accepte alegeri libere care l-au inlocuit, cel de-al doilea a fost rasturnat cu ajutor american. (3; 699)

Presedintele american R. Reagan a imbinat optim presiunile militare cu cele umanitare care au domolit ofensiva sovietica si au provocat adancirea crizei sistemului comunist. Cele mai multe din cuceririle sovietice ale anilor '70 au fost anulate. In 1980 a fost pus capat ocuparii Cambodgiei de catre Vietnam. Pana la sfarsitul anului 1991 trupele cubaneze s-au retras din Angola. Guvernul sprijinit de comunisti in Etiopia s-a prabusit in 1995. In Nicaragua, sandinistii au fost obligati sa accepte alegeri libere, un risc pe care nici un partid comunist nu fusese vreodata dispus sa si-l asume. In 1989 au fost retrase trupele din Afganistan. Toate acestea au contribuit la declinul sistemului comunist si la afirmarea prestigiului SUA.

Observand scaderea influentei sovietice in Lumea a Treia, dar si declinul ideologiei comuniste, noua echipa de la Moscova in frunte cu Mihail Gorbaciov a hotarat ca este imperios necesara renovarea sistemului comunist cu ajutorul unor reforme politice si economice. Gorbaciov a fixat actiunii sale o dubla directie pe care a definit-o prin notiunile Glasnosti si Perestroika. Prima, definita prin Glasnosti, avea ca obiectiv sa trezeasca pe sovietici din letargie printr-un limbaj si metode ale adevarului. A doua cerea un efort de restructurare printr-un set de reforme pentru a se corela socialismul cu democratia.

Pentru a reforma sistemul comunist si a aseza relatiile cu tarile satelite, conducerea de la Moscova avea nevoie de timp. Astfel ca M. Gorbaciov si echipa sa au primit cu bucurie ramura de maslin intinsa de R. Reagan la Conferinta de la Geneva din decembrie 1985. Reformele interne, conduse haotic nu au revitalizat sistemul sovietic ci au adus la lumina slabiciunile acestuia. Cursa inarmarilor a epuizat economia sovietica in asa fel incat aceasta n-a mai avut resurse sa se autoreformeze in sensul dorit de Gorbaciov. Disponibilitatea lui Gorbaciov de a tolera ceea ce isi imagina ca vor fi niste schimbari in tarile comuniste satelite nu a condus la aparitia unor conduceri reformiste in Polonia, Ungaria si Cehoslovacia ci a unora care au prabusit regimul comunist.

In aceasta situatie Moscova nu a avut de ales decat intre a-si impune cu un ultim efort si cu pretul unor masive varsari de sange propria imagine despre reforma sau a accepta reformele in curs. Pentru prima varianta M. Gorbaciov nu numai ca era nepotrivit pentru asemenea rol dar nici nu-l putea juca fara sa se discrediteze. Era confruntat tot mai mult cu alegerea intre sinuciderea politica si erodarea lenta a puterii sale politice.

Conducerea reformista din jurul lui Gorbaciov - flatata, curtata, "chiar mituita de Occident, iar in faza finala, manipulata abil de presedintele Bush si cancelarul german Helmuth Kohl" (12; 232) - a ales varianta a doua. Rezultatul a fost haosul din Europa Centrala si de Est si, apoi, capitularea. Gorbaciov a jucat totul pe doua presupuneri: ca liberalizarea avea sa modernizeze Uniunea Sovietica si ca aceasta va fi atunci in stare sa se mentina ca mare putere pe plan international. Niciuna din aceste asteptari nu s-au realizat si baza interna a lui Gorbaciov s-a prabusit la fel de repede ca si orbita satelitilor. In 1991 democratiile au castigat razboiul rece si confruntarea cu sistemul comunist.

Bibliografie

1.     Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, Sovietizarea Romaniei. Perceptii anglo-americane, Bucuresti, 1993.

2.     Valentin Berejkov, In umbra lui Stalin, Traducere, Anca Irina Ionescu, Bucuresti, 1994.

3.     Henry Kissinger, Diplomatia, Bucuresti, 1999.

4.     Constantin Hlihor, Perceptii romanesti asupra confruntarii Est-Vest la inceputul razboiului rece, in "Dosarele istoriei", nr. 1(6) 1997.

5.     Joseph Rethschild, Intoarcerea la diversitate. Istoria politica a Europei Centrale si de Est dupa al doilea razboi mondial, traducere N. Columbescu, Bucuresti, 1997.

6.     Herbert Feis, Churchill, Roosevelt, Stalin, Princetown 1957.

7.     André Fontaine, Istoria razboiului rece, vol II, Bucuresti, 1992.

8.     Wilfried Loth, Istoria razboiului rece, Bucuresti, 1998.

9.     Stelian Neagoe, Istoria politica a Romaniei intre anii 1944-1947, Bucuresti, 1996.

10.  Pierre Milza, Serge Berstein, Istoria secolului XX. Lumea intre razboi si pace, vol. II, Bucuresti, 1998.

11.  1956. Explozia. Perceptii romane, iugoslave si sovietice asupra evenimentelor din Polonia si Ungaria, Bucuresti, 1996.

12.  Zbigniew Brzezinski, Europa Centrala si de Est in Ciclonul tranzitiei, Bucuresti, 1995.

13.  Constantin Hlihor, Geopolitica si istorie in Europa secolului XX, Bucuresti, 1999.