Avidia - karma - samsara: dimensiune caracteristica a mediului religios indian

Avidia - karma - samsara: dimensiune caracteristica a mediului religios indian

Avidia

Aceasta dimensiune sau mai bine zis aceasta ecuatie existentiala, caracteristica mediului religios indian, enuntata in titlul acestui capitol, este foarte veche in filozofia indiana si religia inda. Ea este intalnita in India chiar inainte de aparitia upanisadelor. Ea este strans legata de conceptia indiana despre lume, despre cosmogenie. Astfel, conceptia indiana despre lume se bazeaza pe ideea ca singura realitate, sau realitatea ultima este Brahman.

In filozofia indiana, cuvantul "Brahma" are doua intelesuri, si anume cel de zeu principal al triadei (trimarti)[1] adorata in "brahmanism", in acest caz cuvantul "Brahma" fiind scris cu "a" final lung; cel de-al doilea sens al cuvantului apare atunci cand este scris "Brahma" (cel mai adesea "Brahman" si desemneaza substanta divina impersonala. Acest Brahman apare ca o notiune complexa in gandirea panindiana, el fiind esenta universului, simbolizata de o divinitate abstracta, impersonala, dar tot acest Brahman este si sufletul universal (paramatman) din care ia nastere totul .

Conform conceptiei cosmogonice panindiene, lumea fenomenala, cu tot ceea ce implica aceasta notiune, nu este decat o iluzie (maya), realitatea ultima fiind doar Brahman. Aceasta maya este un joc cosmic al lui Brahman, iluzie ce are puterea de a crea lumi. Astfel, lumea apare ca avand o existenta ireala, prin aceea ca maya creeaza o lume care in fond nu exista. In gandirea indiana, lumea (si fenomenele ei) apare ca o proiectie cosmogonica iluzorie a lui Brahman, intocmai ca imaginile proiectate la cinematograf in efect tridimensional. Ele apar ca reale, dar cu toate acestea sunt lipsite de o existenta reala, fiind in fond o iluzie.

Faptul ca oamenii transforma aceasta iluzie divina intr-o realitate, caruia ii confera si o logica, este rezultatul ignorantei sau nestiintei. Aceasta ignoranta (avidya) este primul termen al ecuatiei existentiale enuntate mai sus. Ea este o ignoranta de ordin metafizic si se refera la faptul ca datorita ei, omul nu reuseste sa stabileasca identitatea dintre sufletul sau individual (atman) sau sinele viu (jiva-atman) si sufletul universal (paramatman) sau Brahman.

Cand omul reuseste sa inlature aceasta avidya, sau mai exact atunci cand isi ridica valul ignorantei de pe ochi, el realizeaza irealitatea lumii si poate exclama: "Tat tuam asi!" (Tu esti acesta) sau "Aham Brahman asmi!" (Eu sunt Brahman), exclamatii care proclama identitatea Brahman-atman ca realitate ultima.

Dar pana la realizarea in mod obiectiv individual al identitatii Brahman-atman, aceasta avidya "este cea care creeaza structurile existentei omenesti, deoarece ea este cea care ii face pe oameni sa ignore consecintele faptelor (karma) lor si care la randul lor genereaza ciclul inevitabil si infinit al transmigrarilor"[3].

Acest ciclu al transmigrarilor este un cerc vicios datorat ignorantei, din care omul nu poate iesi niciodata din cauza acelei legi imuabile in care fapta este o cauza care genereaza un efect cale la randul sau va deveni o cauza generatoare a altui efect. Iesirea din acest cerc vicios este imposibil de realizat deoarece "datorita ignorantei omul nu intra in contact decat cu iluzia (maya) care-l face sa creada ca realitatea ultima este lumea empirica"[4].

Totusi gandirea filozofica religioasa indiana nu se impaca cu ideea acestui cerc vicios fara iesire, astfel ca a inceput sa caute diferite cai (marga) in vederea clarificarii omului din acest fatalism. Dupa cum arata M. Eliade, descoperirea suitei fatale avidya - karma - samsara si a mediului ei, dezrobirea (maksa) prin intermediul "gnozei", al cunoasterii de ordin metafizic (jnana, vidya), descoperire efectuata, desi imperfect sistematizata in timpul upanisadelor, constituie esentialul filozofiei indiene ulterioare[5].

Actul gnozei, al cunoasterii metafiziceeste opus ignorantei, avand meritul de a releva adevarul absolut sau realitatea ultima. O atare "stiinta sfarseste prin a aneantiza literalmente "recunoasterea" (avidya)[6].

Unele grupuri de isi sau de scoli filozofice (dorsana) alaturau cunoasterii devotiunea (bhakti) mistica sau diferite tehnici yogine, dar in principal difuzarea se produce prin cunoasterea metafizica, caci "inlaturarea ignorantei prin cunoasterea (jnana) conduce la evidenta ca intreg universul empiric este fals si ca omul are contact permanent cu o iluzie (maya). Deci omul are de ales intre un infinit transcendent (viata in Barahman) si un infinit empiric (eterna revenire la ciclul existential)[7].

Astfel, daca avidya este caracteristica celui neinitiat, nasterea este caracteristica celui initiat: Neti! Neti! Striga inteleptul din upanisade: Nu! Nu, tu nu esti nici acela![8] - referire la neapetenta omului la cosmos, la lumea iluzorie.

Desi budismul apare ca o reactie impotriva brahmanismului, care se pierdea cu sacrificii si speculatii filozofice nici doctrina lui Buddha nu este straina de conceptul de avidya. In budism, avidya este tot ignoranta de ordin metafizic, dar ea nu mai sta in calea realizarii acelei identitati Brahman-atman, care denota faptul ca omul a cunoscut realitatea ca ultima este Brahman iar lumea empirica este maya, cu foc cosmic iluzoriu al lui Brahman.

In budism, avidya este cea care-l face pe om sa fie atasat de dorinta (tanha). Acesta se concretizeaza pe setea arzatoare de viata (trsna), care duce la noi fapte care inevitabil va genera o noua nastere.

Prin invatatura propovaduita de Budha omul are posibilitatea de a strange suferinta si de a se nirvana, tocmai prin aceea ca avidya este anihilata de cunoasterea Legii (Dharma) lui Buddha. Prin cunoasterea doctrinei lui Buddha, credinciosul afla cele douasprezece cauze care in acelasi timp devin si efecte, care genereaza cunoasterea intre care prima  este chiar ignoranta (avidya), care poate fi numita si cauza cauzelor (causa causarum). Astfel, mod clar, "Buddha deriva orice proces cosmic din ignoranta (avidya) si orice mantuire din incetarea starii de ignoranta: ignoranta (nama-rupa); Numele-Forme produc cele sase organe ale simturilor (sadatyayana); cele sase organe ale simturilor produc contactul (spara), Contactul produce Senzatia (vedana); Senzatia produce Dorinta (trsna); Dorinta produce Atasarea (upadana); Atasarea produce Existenta (bhava); Existenta produce Nasterea (jati); Nasterea produce Batranetea si Moartea (jaramarana) .

Proiect: Geopolitica - definirea geopoliticii Lucrare: Viitorul geopolitic al Rusiei

Inlaturand ignoranta, credinciosul percepe faptul ca nu trebuie sa se ataseze de nimic intrucat totul este o iluzie, totul este inconsistent si impermanent in sine, si chiar nostru interior are o existenta aparenta. Practic, pentru budism, lumea este casa iluzorie a carei arhitect este Mara si omul nu poate iesi din ea decat prin inlaturarea cauzelor generatoare de renasteri, cauze in fruntea carora se afla avidya.

2.Karma

Karma sau Karman, este un alt concept care intra in ecuatia de baza a gandirii indiene. Cuvantul "karman" inseamna "fapta", "act" sau "activitate". El desemneaza acea lege impersonala care, in gandirea indiana, face ca fiecare fapta sa devina o cauza generatoare de efecte.

Conceptul de karman este intalnit inca din epoca upanisadelor. Astfel, in Brahmana, prin "karman" se intelegea activitatea rituala a brahmanului, activitate care aducea cu sine - conform legii cauza efect - consecinte benefice, materialiste post-mortem, pentru brahmanul care avea acces in lumea zeilor[10].

De aici, gandirea filozofico-religioasa indiana ajunge sa se intrebe despre efectele tuturor faptelor din viata unui om si nu doar despre efectele faptelor rituale. Reflectand la procesul ritual "cauza si efect" era inevitabil sa se descopere ca orice actiune, prin simplul fapt ca dobandea un rezultat, se intelegea intr-o serie nelimitata de cauze si efecte[11]. Se punea problema soartei lui atman dupa de-si epuiza existenta fericita post-mortem, datorata faptelor rituale. Astfel, ganditorii Brahmanelor cautau sa afle din timpul vietii, fapte care si ele erau cauze ce trebuiau sa fie urmate de efecte corespunzatoare.

Aceste fapte (karman) sunt in stransa legatura cu avidya caci ignoranta este cea care-i face pe oameni sa ignore consecintele faptelor. De altfel, avidya este prima cauza a lui karman, dupa cum spune si M. Eliade: "Dupa cantari pasionante, marcat uneori de iluminari neasteptate isi au identificat in avidya prima cauza a lui karman"[12].

Altfel spus "ignoranta este cea care genereaza si amplifica in acelasi timp inefabila lege karmica.

O alta acceptie a termenului de "karman" in afara de cea de fata, este cea a unei materii subtile care se interpune intre suflet si trup. Aceasta materie "se agata" de suflet si ingemanandu-l il determina sa se reincarneze[13].

In budism, conceptul de karman este prezent, desi el nu se leaga de conceptul de atman. Aceasta deoarece in budism nu se recunoaste existenta unui suflet eu (jiva-atman) care sa supravietuiasca trupului. Desi pare paradoxal, totusi in budism desi nu "exista"  suflet, exista reincarnare. Conform doctrinei budiste, totul este impermanent si nu are ce sa dainuiasca din el. Omul nu este altceva decat un agregat din cinci elemente sau ramuri (skandhas) , care piere odata cu dezmembrarea partilor componente. Apare totusi intrebarea: daca suflet nemuritor nu exista. Iar omul piere prin dezmembrare, atunci ce dainuie din el pentru a se reincarna?

Buddha a propovaduit continuitatea faptei in aceasta privinta; ceea ce se reincarneaza este efectul faptelor omului proiectat in viitor. Pentru ilustrarea acestei conceptii este relatat cazul unei fete, care la varsta frageda a fost logodita cu un barbat, insa la maturitate s-a casatorit cu un altul. Fiecare dintre cei doi barbati pretindea dreptul dintai. Fiind prezentata situatia lui Buddha, acesta a hotarat in favoarea celui dintai, pe motiv ca, desi fata a devenit matura, deci aparenta s-a schimbat, in esenta a ramas aceeasi, intrucat ea tine de un anumit flux de viata la baza caruia stau faptele savarsite intr-o existenta anterioara[15].

Astfel, cea care are continuitate este fapta, care nu este transmisibila si totodata aduce cu sine urmari de care nimeni nu este scutit. In conceptia budista, care de altfel este comuna spiritului panindian, nu exista absolvire de urmarile unei fapte. Daca uneori se vorbeste de locuri de rasplata sau pedeapsa post-mortem, acestea nu sunt decat stari temporare, dupa care urmeaza inevitabil, o noua existenta care la randul ei va fi cauza unei existente ulterioare, caci fapta (karma) este singura care ampreteaza viitoarea existenta a omului.

Astfel, faptele sunt cele care genereaza o noua renastere, atata timp cit omul nu reuseste sa se elibereze de dorinta, de atasamentul fata de lumea, care nu este de fapt decat o iluzie (maya), al carei caracter trecator (anyca) nu poate fi sesizat din cauza ignorantei (avidya).

3. Smasara

Termenul de "samsara" este strans legat de notiunile de "avidya" si "karman". Samsara desemneaza circuitul existentei in lume pe baza formulei nastere-moarte-renastere. Potrivit faptelor din viata anterioara, omul se reincarnata, urmand ca si dupa aceasta viata sa urmeze o alta. Aceasta lege fundamentala a transmigratiei (samsara) este prezenta in spatiul avand la baza "gandirea religioasa si filozofia indiana, atat "ortodoxa" cat si "heterodoxa" (budismul si jainismul)[16].

Samsara este strans legata de karman, intrucat acest ciclu al nasterilor si renasterilor este generat de faptele omului. Am vazut ca orice fapta a omului - nu doar cele rituale - este generatoarea unui efect, care la randul sau devine o noua cauza. Astfel, samsara este inevitabila in virtutea faptelor omenesti. M Eliade arata ca "deoarece orice act (karman), religios ori profan, amplifica si perpetueaza tranmigratia (samsara), eliberarea nu poate fi castigata nici prin sacrificii, nici prin legaturi stranse cu zeii, nici chiar prin asceza ori caritate.

Din cele mai vechi timpuri, de la descoperirea legii karmice si a samsarei, pustnicii (isi) si filozofii indieni au cautat si modul de a se elibera din acest circuit existential. Marea problema, care statea in calea eliberari, era aceea ca orice act amplifica transmigratia, fiind greu de gasit solutia eliberatoare. Un mare pas inainte s-a facut prin descoperirea ignorantei ca principiu al samsarei. Astfel, avidya devine principala cauza care trebuie inlaturata prin gnoza (jnana, vidya). Odata cu acest pas inainte "cercul" era acum complet: ignoranta (avidya), "crea" si amplifica legea "cauzei si efectului" (karman), care la randul sau producea o serie neintrerupta de reincarnari (samsara).

Gandirea indiana a promovat eliberarea (maksa) prin cunoastere, gnoza fiind cea care inlatura valul ignorantei care-l face pe om sa nesocoteasca efectele faptelor ceea ce va atrage o noua reincarnare.

Dupa cum am vazut, conceptia indiana despre existenta (avidya-karma-samsara) nu a ramas straina nici budismului. Astfel, cel care ignora doctrina lui Buddha, care spune ca totul e suferinta si impermanent, va nesocoti efectele faptelor sale si astfel se va lasa atasat de lumea iluzorie, consecinta este deci neputinta iesirii din samsara. Eliberarea in budism, sau intrarea in Nirvana, este posibila prin asceza, meditatie si alte mijloace pe care le vom analiza pe parcursul acestei lucrari.

Din punct de vedere social aceasta conceptie panindiana asupra existentei prezinta doua aspecte: unul negativ si altul pozitiv. Aspectul negativ consta in aceea ca omul aflat in suferinta, intr-o conditie deplorabila, considera ca starea de acum se datoreaza karmei sale negative, adica faptelor rele savarsite intr-o viata anterioara. Aspectul pozitiv consta din faptul ca omul incearca intr-o viata curata si fapte bune sa-si pregateasca o viitoare renastere intr-o conditie mai buna, care sa-l duca mai aproape de clipa eliberarii.