RASISM
ȘI NAȚIONALISM IN EUROPA CENTRALA
Secolul
al XX-lea poate fi caracterizat in termenii influenței teoriei rasiale
care facea distincția intre "arieni" și "semiți",
evidențiind superioritatea "rasei ariene". Aceasa teorie era
deasemenea strans legata de prestigiul crescand al naționalismului la
inceputul secolului XX in Europa. Criteriul includerii in societatea
onorabila s-a schimbat de la necesitatea de a fi educat și
"rațional" la cea de a fi german, iar definițiile rasiale deveneau
din ce in ce mai populare. Partidele naționaliste antisemite au fost
intr-un final acceptate ca parte a ceea ce fusese stanga liberala in
politica Austriei.
In
Germania, formarea unei identitați naționale puternice dupa
1871 a fost realizata printr-un proces de "integrare negativa". Noul
naționalism german cerea o uniformitate a identitații germane
și o exclusivitate a loialitații naționale care diferea
considerabil de sistemele corporatiste tradiționale ce permiteau
diversitatea identitații și multiplicitatea credințelor.
Logica naționalista germana era destul de "raționala"
: evreul nu putea fi loial unui grup etnic și religios diferit, și
sa fie totuși un german adevarat. In ceea ce privește
evreii din Europa Centrala, aceasta cerința pentru
uniformitate și monovalența a fost intotdeauna presiunea din
spatele imboldului de integrare in mișcarea emanciparii.
"Eșecul" evreilor de a-și pierde unicitatea a fost un motiv major
pentru supraviețuirea "problemei evreiești". "Raționalismul
reacționar" al gandirii biologice a jucat un rol atat de mare, incat unicitatea
evreiasca a fost definita in termeni rasiali, și deci
catalogata ca imposibil de invins.
In
Europa Centrala, un raspuns pentru emergența rasismului și
a etno-rasismului a fost Sionismul lui Theodor Herzl, care accepta ideea
ca evreii sunt un popor strain, ce suferea de o criza
morala. Prin urmare, "soluția moderna" a lui pentru problema
evreiasca era aceea ca evreii ar trebui sa iși
gaseasca un stat propriu, separat, in care sa se dezvolte, și
in același timp sa "vindece" societatea europeana de antisemitism.
Prin aceasta, ei ar duce la capat integrarea in cadrul omenirii, ca
națiune, și nu ca indivizi. Acest efort insa nu a fost realizat,
(deși a primit suportul moral al guvernelor german, britanic, și
chiar rus), evreii continuand sa spere ca progresul va
depași intr-un final antisemitismul.
Raul Hilberg definește antisemitismul
ca pe o antipatie sau ura iraționala pentru evrei, incercarea de
a-i demoraliza, respingerea validitații religiei evreilor, a felului
lor de viața, a spiritului evreiesc, a caracterului evreiesc,
și, in cele din urma, a dreptului de viața al evreilor, dar
Robert Alter merge și mai departe, considerand ca orice ostilitate
fața de evrei care e bazata pe proiecții ireale mai
degraba decat pe observație intelectuala poate fi numit
antisemitism.
Funcțiile ideologice ale
antisemitismului ar putea fi clarificate de trei analogii din
științele chimica, medicala și biologica.
▪ prima este aceea ca, deși
exista in contexte istorice diferite, ideile, emoțiile și comportamentele
anti-semite sunt elemente reactive care se combina ușor cu alte
ideologii, precum naționalismul, rasismul, social-darwinismul,
conservatorismul, fascismul sau socialismul pentru a forma un amestec exploziv.
▪ a doua arata faptul ca
anti-iudaismul, precum un virus, se adapostește inactiv in diferite nivele ale psihicului individual
și societal, ieșind la suprafața in special in timpul
convulsiilor crizelor sociale sau personale.
▪ in al treilea rand, deși evreii
au fost comparați adesea cu paraziții, - atat in imaginarul antisemit
medieval, cat și in cel modern- antisemitismul insuși este o idee
parazitara, crescand mai puternic in urma alimentarii ei cu
sentimente de teama, manie, neliniște și vina.
Antisemitismul poate fi comportamental, și atitudinal:
ceea ce fac și ceea ce gandesc oamenii. Exista o
legatura cruciala intre ceea ce fac și ceea ce gandesc
oamenii, prin urmare intre antisemitismul comportamental și cel
atitudinal. Antisemitismul comportamental se manifesta sub
