Razboaiele punice

RAZBOAIELE PUNICE[1]

Izvoare: fragmente din Sosylos, Silenos, Philinos; Polybios, Titus Livius, Diodor din Sicilia, Pompeius Trogus, Appian, Iberiké, Hannibaliké, Lybiké.

Bibliografie: Theodor Mommsen, Istoria romana I-II; M. Crawford, Roma Republicana, Bucuresti, 1997; F. Decret, Cartagina sau imperiul marii, Bucuresti, 2001; R.M. Errington, The Dawn of Empire. Rome's Rise to World Power, Londra, 1971; J.P. Brisson, Carthage ou Rome?, Paris, 1973; Lezamby, J.F., The First Punic War, Londra, 1996.

Primul razboi punic

(264-241 i.Hr.)

Plutarch, Pyrrhos, 24-28 ii atribuie lui Pyrrhos la parasirea Siciliei, urmatoarele cuvinte: "Ce camp de lupta lasam aici pentru romani si cartaginezi".

Pretextul razboiului a fost determinat de faptul ca mercenarii mamertini, italici campanieni, care ramasesera fara slujba in Sicilia au ocupat Messina, de unde intreprindeau expeditii de jaf. Vor cere ajutorul Romei, care il va acorda pe temeiul inrudirii cu acestia. Polybios, 1. 10. 6 explica interventia romana in favoarea mamertinilor prin faptul ca se simtea incercuita de posesiunile cartagineze.

Se discuta despre acest razboi punic in care unii, precum A. Heuss, vad inceputul imperialismului roman. Oricum, indiferent de circumstantele izbucnirii lui, de cauze, pretexte, atat romanii cat si cartaginezii s-au vazut angrenati in tr-un conflict care se va dezvolta cauzal pe mai mult de 100 de ani.

Interventia romana in Sicilia i-a nelinistit nu numai pe cartaginezi, ci si pe Hieron al Siracuzei, care se va alatura cartaginezilor. Infrant de armata de invazie romana, Hieron va fi silit sa ceara pace si sa incheie un tratat (263 i.Hr.), initial pe timp de 15 ani, care va fi reinnoit pe durata nelimitata, in 248 i.Hr. Astfel, romani si-au asigurat un aliat pretios pentru operatiunile din Sicilia.

Primul razboi punic, desfasurat intre o putere terestra, Roma, si o putere atat terestra cat si navala, cartagina, a ridicat la Roma probleme noi in materie de strategie, tactica, logistica. Cartagina, colonie feniciana a Tyrului, intemeiata in secolul IX i.Hr. pe litoralul nord-african, a ajuns repede o putere economica remarcabila, intrand d etimpuriu in competitie cu hellenii in bazinul occidental al Marii Mediterane.

Traditia literara greco-romana, ostila fenicienilor si cartaginezilor, transmite o imagine nefavorabila, uneori odioasa, despre acestia din urma. Doar rareori, si mai cu seama cu privire la Hannibal, sunt recunoscute calitatile cartaginezilor: harnicia, inteligenta, capacitati tehnice si militare, pricepere in afaceri; in rest, sunt infatisate trasaturile negative, si mai cu ceama perfidia punica.

Cartagina e infatisata, de obicei, in istoriografie, ca un stat comercial, in care statul intervine pentru dirijarea economiei, iar succesele militare se datoreaza folosirii pe scara larga a mercenarilor. Cercetari recente (W. Ameling) au aratat ca nu aceasta era imaginea reala a Cartaginei. Desigur, Cartagina acorda importanta navigatiei si comertului, dar, ca si polisul grec, bogatia se intemeiaza pe fondul funciar. In Cartagina erau utilizati mercenera, dar nu inseamna ca nu exista o armata nationala. Cartaginezul avea si el obligatia serviciului militar. Mercenariatul capata un rol semnificativ in secolul III i.Hr. si in al doilea razboi punic. Explicatia se afla in crearea imperiului Barcid in Hispania si intrarea in posesia minelor de metale pretioase din exploatarea carora vor rezulta resurse pentru plata mercenarilor. Aceasta explicatie este rezonabila, daca avem in vedere faptul ca niciodata cartaginezii, cel putin in confruntarea lor cu romanii, nu au dus lipsa de generali, si aceasta nu se poate explica in absenta unei armate nationale. Privind lucrurile in ansamblu, fronturile diferite pe care luptau cartaginezii, marimea contingentelor angajate, se poate spune ca cetateni erau depasiti numeric de mercenari, dar nu inseamna ca la Carthagina nu a existat o armata de cetateni.

Daca punii dispuneau de resurse materiale remarcabile, de amri depozite, arsenale si santiere navale, in acest din urma domeniu romanii au trebuit sa-si creeze o flota, din mers, mobilizandu-i pe socii navales, romanii au construit o flota. Consulul C. Duilius a introdus o inovatie tehnica, respectiv un fel de punte prevazuta cu un carlig cu care se prindea de corabia adversa, si stfel, blocand-o, sa nu se mai ajunga la un abordaj in sensul clasic iar soldatii romani lipriti de experienta bataliilor navale sa poata da batalia ca pe uscat. Cu aceasta flota, Duilius a castigat in 260 i.Hr. batalia navala de la Mylae, obtinand primul triumf naval din istoria Romei. Din corabiile capturate a fost ridicata in forum columna rostrata.

Patru ani mai tarziu, al Eknomos (256 i.Hr.), s-a desfasurat cea mai mare batalie de pentere a antichitatii de pana atunci. Invingatori, romanii reiau planul regelui siracuzan Agathokles de a purta razboi cu Africa. Campania africana a lui Regulus (256-255 i.Hr.) se sfarseste cu un dezastru, care,  coroborat cu infrangerea navala de la Drepanon, determina Senatul la o masura radicala: renuntarea la flota si mentinerea celor 60 de nave pentru paza coastei.

Eseu: Letonia - asezare si limite, mediul Natural, potentialul uman, economia Eseu: Viitorul geopolitic al Rusiei

Razboiul a continuat cu ofensiva romana in Sicilia, care ajunge un veritabil teatru de razboi, mai ales dupa sosirea aici a generalului cartaginez Hamilkar Barkas, in 247 i.Hr. El se va fortifica pe muntele Heirkte, ricinuind dificultati romanilor prin aplicarea tacticii spartane din razboiul peloponesiac.

Soarta razboiului a fost decisa tot printr-o batalie navala, in 241 i.Hr., cand consulul Lutatius Catullus a obtinut o mare biruinta la insulele Aegates.

Tratatul incheiat acum consacra victoria romana, Cartagina fiind obligata sa evacueze Sicilia si Italia (Lipare) si sa plateasca 3200 de talanti despagubire de razboi.

Infrangerea in acest razboi a detrminat in acelasi timp declansarea unor grave probleme interne la Cartagina, si anume revolta mercenarilor care luptasera in Sicilia (241-237 i.Hr.). In spatele acestui conflict intern, caruia ii pune capat Hamilkar, Roma a ramas neutra, dar la sfarsitul lui, in 237 i.Hr., a impus reinnoirea tratatului din 241 i.Hr., serand inca 1200 de talanti si insulele Sardinia si Corsica. Acesta atitudine, considerata de catre Cartagina, pe buna dreptate, ca sperjura, a determinat un nou curs al politicii cartagineze, ea fiind, totodata, si inceputul preistoriei celui de-al doilea razboi punic.

Razboiul hannibalic

In 236, Hamilkar Barkas incepe expansiunea in Hispania. Dupa moartea sa, ginerele lui, Hasdrubal, va constitui in Hispania, intre 231-221 i.Hr., un veritabil regat barcid, batand monede ca un rege hellenistic. Expansiunea cartagineza in Hispania a determinat reactia romana, care in 226 i.Hr. intervine si impune incheierea unui acord, asa-numitul tratat al Ebrosului. Conform acestui act, cartaginezii se obligau sa nu inainteze la nord de raul Ebros.

Reinnoirea tratatului lui Lutatius in 237 i.Hr. si pierderea de catre cartaginezi a insulelor Corsica si Sardinia in favoarea Romei au dus la cresterea adversitatii cartaginezilor fata de romani si daca ura pe care traditia literara i-o atribuie lui Hamilkar Barkas si fiului sau Hannibal fata de romani era atat de adanca, o explicatie s-ar putea gasi si in modificarea conditiilor pacii din 241 i.Hr.

Campanile lui Hamilkar Barkas, ale gienerelui sau, Hasdrubal si ale fiului sau hannibal in Hispania sunt considerate de istorici ca find mai degraba o expresie a politicii personale a 'imperiului barcid', decat ca o expresie a expansiunii Cartaginei. O asemenea interpretare poate invoca in favoarea ei existenta unei partide pacifiste, dornice de relatii pozitive cu Roma, si pe care traditia literara (Titus Livius) o mentioneaza ca existand la cartagina.

Aceasta discutie joaca un rol mai putin important pentru problemele de fond ale cauzelor celui deal doilea razboi punic. Dezbaterea privitoare la aceste cauze trebuie asezata in cadrul larg al discutiei privind inceputurile si formele de manifestare a ceea ce istoriografia moderna numeste imperialismul roman. In fond, discutia se poarta asupra faptului ca romanii s-au angajat in expansiunea extraitalica in mod constient, sau daca totul nu a fost decat rezultatul intamplarii, al circumstantelor produse la un moment dat si in care Roma s-a vazut implicata.

In acest context primul razboi punic poate fi asociat, asa cum crede Alfred Heuss, cu inceputurile imperialismului roman. Evident, din datele traditiei literare nu se poate desprinde ideea unei expansiuni planificate, dar pe de alta parte, asa cum observa H. Volkmann, nici nu poate fi negat faptul ca romanii nu ar fi folosit o ocazie formidabila prin care puteau sa-si mareasca posesiunile. Lucrul acesta iese in evidenta dintr-o notita de la Valerius Maximus, 4. 1-10: cenzorii, prin rugaciune solemna catre zei, cereau sa sporeasca avutia poporului roman. Faptul acesta ne duce la concluzia ca romanilor nu le era indiferent daca ratau, sau utilizau, sau profitau de o ocazie favorabila, care sa le sporeasca teritorile.

O lunga perioada, ei au fost preocupati de a justifica in fata zeilor si a oamenilor orice intreprindere militara pe care o incepeau. Orice razboi trebuia sa fie iustum. Prin urmare, bellum iustum, razboiul drept, este o notiune fundamentala a politicii esterne romane. Din acest punct de vedere, trebuie interpretat si efortul pe care-l face traditia literara, favorabila Romei, de a justifica inceputurile primului razboi punic, ale celui hannibalic in particular, si, in general, ale oricaror alte conflicte.

Problema unui imperialism roman, fara a fi utilizata aceasta notiune, i-a preocupat pe contemporanii erei discutate. Astfel, istoricul cel mai lucid al epocii, Polybios, era de parere ca romanii erau determinati in intentia lor de a deveni prima putere a lumii. Scopul istoriei sale era de a gasi cauzele acestei formidabile ascensiuni a unei puteri care, in aproape 53 de ani, de la 220-168 i.Hr., a devenit cea mai mare putere a oikumene. Un asemenea punct de vedere nu se va intalni la istoricii romani, care sustin opinia contrara: romanii au purtat razboaie pentru a se apara. Mai tarziu apare in diplomatia romana notiunea de razboi preventiv.

Revenind la Polybios si la al doilea razboi punic, trebuie spus ca autorul grec reprezinta sursa esentiala. Relatarea lui Titus Livius, desi dependenta de Polybios, reprezinta punctul de vedere roman. Informatii privitoare la razboaiele punice se gasesc la Diodor din Sicilia si la Appian si in alte fragmente ale unor istorici pierduti si recuperati din citatele regasite Polybios si la alti. Desi valoarea lui Appian este sensibil inferioara celei a lui Polybios si Titus Livius, suntem obligati sa-l utilizam pentru cel de-al treilea razboi punic, el fiind singura sursa care expune evenimentul aproape in intregul lui si intr-o maniera relativ coerenta.

Polybios procedeaza si  n cazul celui de-al doilea razboi punic, cu care incepe opera, la o discutie intre motive si cauze profunde. Motivele si momentele care au premers declansarea celui de-al doilea razboi punic sunt atacarea si cucerirea Saguntului de catre Hannibal si trecerea Ebrosului. Cauzele sunt reprezentate in conceptia lui Polybios de dorinta de razboi a lui Hamilkar Barkas, de ura lui fasa de romani, apoi de resentimentele Cartaginei fata de pierderea Sardiniei si succesele sale in Spania care i-au nelinistit pe romani. Din punct de vedere al Cartaginei, si trebuie spus ca acesta este si rezultatul criticii textelor, vinovatia pentru inceputul razboiului apartine Romei. Motivul invocat de romani pentru inceputul celui ce-al doilea razboi punic il constituie atacarea si cucerirea Saguntului de catre Hannibal. Saguntul era o cetate greceasca care se afla la sud de Ebru, deci intra in zona Cartagineza, potrivit tratatului din 226 i.Hr. Romanii au sustinut ca Saguntul facea exceptie pentru ca avea un tratat incheiat cu romanii. Este interesant ca romanii nu ofera ajutor Saguntului in lungul asediu la care acesta a fost supus de catre Hannibal, numit comandant de armata cartagineza, dupa asasinarea lui Hasdrubal.

Delegatia romana care a mers la Carthagina pentru a solicita eliberarea Saguntului si predarea vinovatilor de incalcarea tratatului, adica a lui Hannibal, a condus discutia astfel incat i-a silit pe cartaginezi sa aleaga solutia militara in locul unei rezolvari umilitoare.

Romanii intentionau sa supuna Cartagina prin doua campanii: una in Africa si una in Hispania. Planul lor a esuat datorita geniului militar al lui Hannibal, care traverseaza Hispania, sudul Galliei si Alpii, pierzand aproape jumatate din oameni si aproape toti elefantii, atingand Italia nordica, mizand pe sprijinul populatiei celtice ostile romanilor. Astfel, regulile jocului nu le mai fac romanii, ci Hannibal.

Cand, in 264 i.Hr., a inceput primul razboi punic, romanii nu-si inchipuiau ce dificultati avea sa presupuna acest conflict pe care comitiile centuriate l-au hotarat, crezand ca va fi vorba doar de prada pe care o reprezenta regatul lui Hieron din Siracusa. Acele probleme s-au amplificat si acutizat in razboiul hannibalic, datorita geniului militar al cartaginezului care a valorificat la maximum posibilitatile limitate pe care le avea, mentinandu-se 16 ani pe teritoriul Italiei. El i-a obligat pe romani sa descopere noi modalitati de purtare a razboiului, sa rezolve dificultati majore puse de logistica si aprovizionare, de purtare a razboiului psihologic si asigurarea razboiului cu ajutorul flotei.

Razboaiele punice si in special cel hannibalic au constituit pentru Roma si comunitatea militara italica din jurul ei o teribila proba de rezistenta. Multi istorici cred ca pentru romani, in planul mentalitatii, razboaile punice au avut efecte comparabile cu cele ale razboaielor medice pentru mentalul hellen.

Trebuie subliniat si un fapt fundamental, din ordinea dreptului public roman, determinat de consecintele acestor razboaie. Cucerind teritorii noi in afara Italiei, romanii nu le-au anexat si nu le-au asimilat ca regim juridic pamantului italic. Ei s-au vazut pusi in fasa unei situatii inedite pe care n-au stiut imediat cum sa o rezolve, in legatura cu statutul acestor teritorii: Sicilia, Sardinia, Corsica. Este semnificativ ca romanii au intarziat aproape cu doua decenii reglementarea statutului acestor teritorii. Abia in 227 i.Hr., Sicilia a fost organizata ca provincia, fapt ce a insemnat inceputul sistemului provincial roman. Aceasta a presupus, in esenta, renuntarea la doua principii fundamentale ale institutiei magistratului: colegialitatea si anualitatea. Pentru administarea Siciliei era desemnat un pretor special ales. El asigura incasarea pentru fiscul roman a 10 % din recolta si 5 % din veniturile obtinute din exploatarea porturilor. Provincia romana Sicilia nu cuprindea decat o parte a insulei, restul teritoriului ramanand sub stapanirea regelui Hieron, cu care Roma incheiase un tratat in 263 i.Hr., reinnoit in 248 si 241 i.Hr. Polisurile hellenenice siciliene isi pastrau autonomia.

Desigur ca personalitatea cea mai fascinanta a acestei epoci este Hannibal, cel mai mare adversar al romanilor. Aprecierea personalitatii sale nu este, cercetand razboaiele punice, un lucru usor, nu numai datorita insuficientei documentare, ci si faptului ca istoricul modern e in imposibilitatea de a aplica unul dintre principiile criticii istorice. Razboaiele punice sunt cercetate numai prin traditia literara greco-romana, neexistand nicio lucrare cartagineza. Inscriptiile cartagineze privesc alte domeni. Punii, in general, si Hannibal, in special, nu puteau fi simpatici romanilor, nici grecilor nu le-au fost. In traditia literara ostila, persoanlitatea lui Hannibal a starnit si admiratie. El a fost acuzat de toate relele, dar a trebuit sa-i fie recunoscute si calitatile.

Traditie literara romana insista mereu, si dintr-o motivatie in spatele careia sta interesul national, asupra urii funciare a lui Hamilkar Barkas si a lui Hannibal fata de Roma. Acestei imagini false ii aduce o sensibila corectie Polybios, 7. 9, care reda clauzele tratatului din anul 215 i.Hr. dintre Hannibaal si Philippos V al Macedoniei. Esenta tratatului arata ca Hannibal si Philippos V erau de acord sa-i limiteze pe romani la situatia anterioara razboiului si sa-i impiedice de a mai deveni o primejdie. Nu poate fi vorba de distrugerea totala a Romei.

Istoriografia moderna este impartita in aprecierea lui Hannibal. Daca omul politic Hannibal este apreciat negativ de Beloch, ceea ce nu este adevarat intrucat Hannibal a dovedit calitati de om politic si administrator, alti istorici au o alta viziune asupra cartaginzului. Ed. Groag credea ca Hannibal a fost o personalitate care a luptat contra destinului, iar Bengtson scria ca langa Alexandru cel Mare si Caesar, Hannibal a fost cel mai important general al Antichitatii. Rolul lui nu inceteaza cu al doilea razboi punic. la putin timp dupa razboi, el devile liderul Cartaginei, intreprinzand o remarcabila activitate organizatorica, contribuind la sporirea avutiei orasului, care a platit despagubiri de razboi si la refacerea potentialului economic al acestuia, spre nelinistea romanilor. Sub presiunile acestora, se va refugia la curtea regelui seleucid Antiochos cel Mare, devenind consilierul sau militar. Dupa infrangerea acestuia la Magnesia, se refugiaza din nou, de aceasta data in Bithynia. Se sinucide in 183 i.Hr., pentru a nu cadea in mainile romanilor, an in care moare si adversarul sau, Scipio Africanus.

Aprecierile asupra lui P. Cornelius Scipio Africanus sunt univoce in traditia literara si in storiografia mai veche. Neindoielnic, Scipio s-a impus ca cel mai capabil general roman, preluand comanda trupelor in Hispania dupa moartea tatalui sau si conducand cu abilitate operatiunile militare. Prein derogare de la cursun honorum, Scipio primeste comanda inainte de varsta si comandamentul afican impotriva Cartaginei. Scipio a vadit si multa suplete diplomatica, castigand pe multi din fostii aliati ai lui Hannibal, lipsindu-i pe cartaginezi de resurse, astfel ca in 202 i.Hr., la Zama, reuseste sa-l infranga pe Hannibal. Aceasta traditie literara care-l idealizeaza pe Scipio Africanus trebuie privita critic, asa cum a facut-o in interesanta sa Istorie romana Alfred Heuss.

In urma bataliei de la Zama, castigata de romani, s-a incheiat in 201 i.Hr. un tratat de pace. Conform acestui tratat, Carthagina renunta la toate posesiunile ei de peste mari, ramanand numai cu teritoriul african. Are dreptul sa poarte razboaie numai in Africa si doar cu acordul romanilor. A fost obligata sa plateasca 10.000 de talanti despagubiri de razboi si sa predea flota de razboi si elefantii de lupta.

Pentru a controla Carthagina, romanii au creat un stat clientelar adversar al acesteua, Numidia, pe care l-au acordat lui Massinissa, care a devenit rex amicus et socius populi Romani, rege prieten si aliat al poporului roman. Va fi utilizat continuu de romani ca instrument de sicana impotriva carthaginei si, in final, ca element de declansare a celui de-al treilea razboi punic (149-146 i.Hr.).

La incheierea razboiului hannibalic, Roma a devenit puterea dominanta in Mediterana Occidentala, intrand in competitie cu marile regate hellenistice, Macedonia, Syria si Egiptul.