Personalitati marcante cu viziune europeana in Romania: Titu Maiorescu; Kogalniceanu; Ion Gheorghe Duca

Anul 1848, numit si "primavara popoarelor" a adus cu sine o revolta nationalista a burgheziei europene, indreptata impotriva ordinii supranationale stabilite de Congresul de la Viena. Revolutiile de la 1848 din Franta, Statele Germane, Imperiul Austriac, Tarile Romane au dat semnalul desteptarii nationalismului european. Revolutia Romana de la 1848 s-a desfasurat in conditiile in care parti din teritoriul national se aflau in stapanirea imperiilor vecine (Transilvania, Bucovina), in timp ce Moldova era constransa sa accepte protectoratul Rusiei tariste iar Muntenia, suzeranitatea Imperiului Otoman.

Nicolae Balcescu s-a nascut la Bucuresti , la 29 iunie 1819 intr-o familie fara avere . Tatal sau moare in 1825 cand Nicolae avea varsta de 6 ani. La varsta de 7 ani ,Nicolae incepe sa invete limba greaca acasa . In 1832, la 12 ani il gasim pe bancile colegiului Sf. Sava ,unde isi arata pentru prima data vocatia pentru studiul documentelor .

In 1844 debuteaza in literatura cu opera "Puterea armata si arta militara de la intemeierea principatului Roman pana acum" ,care a avut un mare succes . In paralel cu activitatea literara ,Balcescu face calatorii in Moldova si Transilvania , in scopul unor schimburi de idei cu revolutionarii de acolo .In 1845 este ales secretar la Asociatia Literara a Tinerilor Bucuresteni .In anul 1846 ,de frica unui conflict cu autoritatile din cauza articolelor sale in revista "Magazin" ,pleaca in Europa .
Balcescu strabate Europa si se stabileste la Paris in 1846 unde infiinteaza "Societatea Studentilor Romani" .Tot acum si aici apare ideea scrierii unei monografii a lui Mihai Viteazu ,motivand astfel aspiratiile revolutionarilor din acea vreme .In 1847 ,la indemnul medicilor pleaca in Italia urmand sa revina inapoi in Franta odata cu izbucnirea revolutiei din 1848 ( el ii trimite lui Vasile Alecsandri o bucata de catifea din tronul regelui Ludovik Philip ) .In acesta situatie el convoaca la 20 martie o adunare a moldo-romanilor in care se hotaraste intoarcerea acestora acasa si declansarea revolutiei in Principatelor Romane .Desi Balcescu a dorit izbucnirea revolutiei cat mai repede ,respectiv 11 aprilie ,el a fost combatut de fratii Bratianu ,care au dorit asteptarea consimtamantului lui Lamartin .
Este autorul articolului 13 prin care se dorea dezrobirea si improprietarirea taranilor .

Fiind arestat pe 13 septembrie de autoritatile Imperiului Otoman care au inabusit revolutia, reuseste sa evadeze, plecand in Transilvania, de unde a fost expulzat apoi de autoritatile habsburgice. In primele luni ale anului , trece prin Trieste, Atena si ajunge in Constantinopol. Apoi, la Debretin, se intalneste cu Lajos Kossuth, conducatorul revolutiei maghiare, pentru un aranjament intre revolutionarii romani si maghiari. Lajos Kossuth ii face lui Balcescu o impresie buna. In se gaseste la Pesta, incercand sa negocieze un acord romano-maghiar cu revolutionarii unguri, dar dupa ce acesta este semnat, revolutia maghiara este infrinta.

Dupa infrangerea revolutiei, Balcescu ca mai toti conducatorii revolutiei, se va refugia in strainatate. El se va duce in Transilvania pentru a urmari revolutia transilvana la fata locului.Balcescu reuseste sa scape cu greu din Transilvania si ajunge la Paris in 1849. Aici el incearca unirea emigrantilor romani divizati din cauza problemelor de principiu si a unor chestiuni personale. Elanul revolutionarilor se stingea incet-incet. Spre sfarsitul anului 1850 si inceputul anului 1851, Balcescu se retrage din viata politica si continua munca la monografia lui Mihai Viteazu.

Ecourile Revolutiei romane de la 1848 au fost profund simtite in plan cultural, acest moment istoric reusind sa aduca in prim plan o pleiada de oameni de cultura care au stabilit si pus in practica un program cultural pasoptist. Un prim tel al acestui program a fost modernizarea si europenizarea culturii romane. Pasoptistii foloseau alternativ termenii de "revolutie" si "regeneratie", cel de-al doilea in sens de eliminare a golului istoric, de "inceput" absolut in toate domeniile ("Romanii au trebuinta astazi sa se intemeieze" - N. Balcescu 1845).

Mihail Kogalniceanu s-a nascut la 6 septembrie 1817. Era fiul vornicului Ilie Kogalniceanu si al Catincai Stavilla, coboritoare dintr-o familie genoveza, stabilita de secole in vechea colonie genoveza Cetatea-Alba.

Invata mai intii in casa, cu calugarul German Vida, apoi la pensionul francez al exofiterului Cuenim, in noul institut al francezilor Lincourt, Chefneux si Bayard.

In 1839 se pune sa redacteze 'Foaea sateasca a printipatului Moldovei', publicatie nevinovata de economie rurala cu efecte modeste dar sigure. Inca din 1838 deschidea subscriptia pentru o editie completa, dupa mijloacele de atunci, a operelor lui D.Cantemir, in colaborare cu C.Negruzzi. adiotantul avea sa scrie 'Viata Domnului', avea sa traduca din frantuzeste Istoria Imperiului Otoman, din nemteste Descrierea Moldovei si sa mai ingrijeasca de alte citeva texte. In mai 1840 anunta 6 tomuri din Letopisetele Valahiei si Moldaviei. In acelasi an pregatea aparitia, ce avea sa se intimple in 1841, a unei publicatii de documentatie istorica Arhiva romaneasca. In 1840 lua, alaturi de C.Negruzzi si V.Alecsandri, administratia Teatrului National in urma carui fapt incepu a publica Repertoriul Teatrului National din anul 1840 - 1841.

Tot in 1840 apare si Dacia literara, intiia revista literara bine organizata, care nu avu nici ea ingaduinta de a continua mai mult de un an. Revista se deschise cu o introductie in care Kogalniceanu isi propunea sa-i continue activitatile lui Heliade si a lui Asachi, care se socoteau initiatorii presei romanesti. Scopul care si l-a propus M.Kogalniceanu era sa imbogateasca literatura 'cu productiile romanesti fie din orice parte a Daciei', sa reproduca scrieri originale pentru ca 'intocmai ca intr-o oglinda sa se vada scriitorii moldoveni, ardeleni, banateni, bucovineni, fiestecarele cu ideile sale, cu limba sa, cu chipul sau'. Desi revista 'Dacia literara' s-a publicat numai un an, ea a contribuit esential la aparitia unor scriitori demni neamului sau.

Kogalniceanu se indirji in editura si incepu sa scoata calendare. La 'Cantora Foaiei satest' aparu in 1842 Almanahul de invatatura si petrecere. Kogalniceanu se dovedea un gazetar cu mult mai superior lui Asachi, bine pregatit, cu program hotarit, ridicindu-se cu mult asupra secilor compilatii. Almanahul din 1843 era compus in acelasi spirit, cuprinzind pe deasupra 3 poezii de V.Alecsandri (Hora, Cintecul ostasilor calareti, Iarna vine, vara trece). In 1844 Almanahul publica Fiziologia provintialului la Iasi.

Istoric si indrumator cultural, teoretician al curentului national din jurul Daciei literare si Propasirii, ideolog al revolutiei pasoptiste si unul dintre principalii fauritori ai Unirii Principatelor, prim-ministru sub domnia reformatoare a lui Cuza, militant indefectibil pentru ridicarea poporului din saracie si umilinta, ministru de externe in anii razboiului de independenta, Mihail Kogalniceanu acopera, prin activitatea sa multipla si fecunda, peste o jumatate din secolul al carui fiu se declara.

Daca exista, in adevar, epoci privilegiate, in sensul ca sint purtatoare de largi semnificatii istorice, se poate vorbi, desigur, cu egala indreptatire, si de privilegiul unor protagonisti de a rasfringe mai fidel acele semnificatii. Personificate, semnificatiile devin astfel mai inteligibile, sporind sansa istoriografiei de a sesiza resorturile intime ale epocii, trama ei ideatica si emotionala, dincolo de care se profileaza, anevoie definisabila, concurenta factorilor obiectivi. Biografia devine astfel o metoda, una menita a inlesni sondaje dintre cele mai fructuoase in epoca.

Epoca Unirii Principatelor, ale carei obsesii se prelungesc, dincolo de cucerirea independentei, pina la desavirsirea unitatii de stat si chiar mai tirziu, a avut destui protagonisti de seama, in fruntea carora se recunoaste, simbolica, personalitatea lui Al. I. Cuza. Aplecindu-se peste mormintul proaspat de la Ruginoasa, M. Kogalniceanu insusi ii proclama intiietatea: Cuza semnifica Unirea si efortul constructiv al unei natiuni ce-si cauta, febril, locul in concertul lumii.

Kogalniceanu rezuma la fel de bine si chiar intr-un cadru sensibil extins epoca in ceea ce a avut ea mai nobil ca aspiratie si mai indestructibil ca ideal. Evocindu-l radiofonic, in 1935, Octavian Goga descifra in biografia militantului o lectie de pedagogie civica mereu noua, mereu incitanta. 'Privit in diversele ipoteze, de indrumator cultural sau istoric, de om politic cumpanind trebile sau urmarind itele echilibrului international, cu cit il apropii mai mult, din orice parte, la orice punct al vietii sale, el cistiga in fata celui mai exigent analist. Pe seama unei judecati normale, deprinsa sa puie la cintar oameni, stari si lucruri, cu gindul de a deslusi limpede liniile mari ale trecutului unui popor, Kogalniceanu apare cu o semnificatie cu totul aparte.

Personalitate de prim rang a secolului XX, celebrata in 1967 sub auspiciile UNESCO-ului si ale Consiliului Mondial al Pacii, Mihail Kogalniceanu (1817-1891) este unul dintre creatorii Romaniei moderne, poate cel mai important prin elevatia, limpezimea si consecventa programului sau. A-i schita efigia, intr-un cadru atit de restrins, nu e deloc usor, data fiind interferenta continua, inextricabila, a omului cu epoca sa, o epoca decisiva pentru destinele poporului roman.

Din multitudinea preocuparilor creatoare ale lui Titu Maiorescu -; concretizate in cea mai mare parte in studiile publicate in "Convorbiri literare" -;, care vizau in mod deosebit domeniile limbii si literaturii romane, ale culturii, esteticii si filosofiei, s-a cristalizat rolul sau de indrumator al culturii si literaturii.

Principalele idei despre limba romana.
Titu Maiorescu este unul dintre cei dintai oameni de cultura romani care a inteles ca, dupa infaptuirea unirii din 1859, o cale de consolidare a unitatii nationale trebuie sa fie limba romana.

a. Prima problema de limba ridicata de Titu Maiorescu a fost cea a scrierii limbii romane literare. Principiile lui Maiorescu asupra acestei probleme au fost urmatoarele:
1. introducerea alfabetului latin;

2. eliminarea alfabetului chiliric, slavon;

3. ortografia fonetica ;

4. combaterea scrierii etimologice. Aceste idei apar in studiul "Despre scrierea limbei romane".

b. O alta problema de limba, care l-a preocupat pe Titu Maiorescu, este cea a neologismelor. El considera ca este preferabil imprumutul de cuvinte dintr-o limba straina atunci cand apar notiuni noi, decat compunerea lor in interiorul limbi romane din material lexical vechi. Maiorescu a fost partizanul imbogatirii vocabularului limbii romane prin neologisme, dar respectandu-se cateva conditii: sa se imprumute mai ales din limbile romanice, pentru a fi ma iusor adaptate la fonetica limbii romane, si numai atunci cand este neaparat necesar

. c. In sfarsit, o ultima problema de mare importanta a fost aceea de combatere a tendintelor de stricare a limbii. Din punctul de vedere al lui Titu Maiorescu doua manifestari erau deosebit de periculoase: calcul lingvistic (adica traducerea cuvant cu cuvant a unor expresii specifice dintr-o limba straina) si betia de cuvinte.

1. Copierea expresiilor idiomatice schimba sensul unei propozitii sau il face de neinteles. De aceea, Maiorescu ridiculizeaza pe acei gazetari care preluau dintr-o limba straina expresiile ei caracteristice sau figurate, traducandu-le intocmai, fara sa caute echivalentul specific in limba romana (Alecsandri ridiculizase si el aceeasi tendinta in celebra comedie "Chirita in provincie"). Aceasta idee apare in studiul "Limba romana in jurnalele din Austria".

2. La fel de stricatoare pentru sanatatea limbii este si betia de cuvinte, considerata o adevarata boala a spiritului. Maiorescu o analizeaza cu ironie muscatoare in doua celebre articole: "Betia de cuvinte" si "Oratori, retori si limbuti".
Convingerea lui Titu Maiorescu -; si aceasta este ideea lui cea mai valoroasa -; este ca unificarea limbii romane literare a fost intarziata "din lipsa unei poezii si proze recunoscute de clasici" si ca dezvoltarea ei ulterioara va fi determinata de aparitia unor mari scriitori.

Ideile estetice ale lui Titu Maiorescu
Titu Maiorescu pune bazele criticii literare romanesti bazate pe o judecata pertinenta a valorii estetice a operelor artistice luate in discutie.
In studiul sau "O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867" Maiorescu atrage atentia poetilor ca opera literara trebuie sa reflecte concordanta intre forma si continut. Pentru el "Poezia, ca toate artele, este chemata sa exprime frumosul, in deosebire de stiinta care se ocupa de adevar". Poezia are, asadar, misiunea de a transmite "imagini sensibile in fantezia auditoriului", de a sensibiliza receptorul, lucru realizabil, dupa parerea criticului, prin folosirea figurilor de stil bine conturate: epitete, comparatii, personificari etc.
In acest articol vorbeste despre unele poezii ale lui Iancu Vacarescu, Dimitrie Bolintineanu, Grigore Alexandrescu, Andrei Muresanu, Vasile Alecsandri. Asupra lui Muresanu va reveni in articolul "In laturi!", unde afirma cu severitate, dar si cu intelegere exacta a valorii: "Andrei Muresanu a scris multe versuri, dar a publicat o singura poezie : "Desteapta-te romane!".
In cunoscutul articol despre I. L. Caragiale, "Comediile d-lui I. L. Caragiale" Maiorescu dezvolta ideea moralitatii in arta. El ia intr-un fel apararea lui Caragiale care nu a fost receptat adecvat de un public cu un gust estetic neformat. Criticul arata ca "arta a avut intotdeauna o inalta misiune morala" pentru ca ea produce o "emotie estetica", stare numita de Maiorescu "inaltare impersonala". Comediile lui Caragiale raman opere deosebit de valoroase pentru ca aduc in scena situatii din contextul social real si realizeaza tipuri reprezentative pentru diversele categorii umane.
O alta idee estetica vizand relatia obiectiv si subiectiv in analiza operei artistice, o intalnim in articolul "Poeti si critici". Aici Maiorescu lanseaza ideea ca un poet nu poate intotdeauna sa judece obiectiv creatia artistica a altui autor sau pe a sa personala. O judecata pertinenta, obiectiva a textului literar o poate realiza numai un critic.
Mult controversata problema a "formei fara fond" este discutata de Maiorescu in articolul "In contra directiei de astazi in cultura romana" sustinandu-se ideea de concordanta intre intentie si realizare.
Asupra lui Alecsandri insista mai intai in "Directia noua in poezia si proza romana", unde este considerat "cap al poziei noastre in generatia trecuta". Ulterior, vorbeste mai pe larg despre Alecsandri in "Poeti si critici", aparandu-l in fata celor care il minimalizau in comparatie cu Eminescu si sublinind ca valoarea lui consta in totalitatea activitatii lui literare.
La fel de exact a vorbit si de alti scriitori. In partea a doua a articolului "Directia noua . ", cand analizeza proza, are cuvinte de lauda pentru Alecsandri, D. Bolintineanu, Al. Odobescu, pe care ii considera "scriitori estetici". Mai tarziu, la aparitia unei noi editii din volumul "Critice", completeaza intr-o nota lista scriitorilor "estetici", adica de valoare, cu numele lui Eminescu, Caragiale, Creanga, Duiliu Zamfirescu, I. Al. Bratescu-Voinesti, Mihail Sadoveanu, G. Cosbuc. Pe Ioan Slavici, ca si pe C. Negruzzi ii elogiase in articolul "Literatura romana si strainatatea".
Despre Eminescu scrie pentru prima oara in articolul "Directia noua . ", analizand cele cateva poezii care aparusera incepand din 1870 in "Convorbiri literare". Este prudent in aprecieri, subliniaza calitatile si defectele tanarului poet, dar are curajul sa-l aseze imediat dupa Vasile Alecsandri.
Mai tarziu, dupa moartea poetului, Maiorescu a publicat "Eminescu si poeziile lui", cel mai impotant studiu maiorescian de istorie, critica si analiza literara. Ideea de la care porneste Maiorescu este ca Eminescu a fost produsul geniului sau. Astfel, criticul de la "Junimea" a pus bazele mitului eminescian, care domina mentalitatea romanesca de mai bine de un secol. Studiul are apoi meritul de a fi analizat componentele personalitatii lui Eminescu si puterea sa de seductie asupra cititorului.
Epoca marilor calsici e de neconceput fara Titu Maiorescu. Influenta sa asupra contemporanilor, asupre evolutiei culturii si literaturii romane au fost atat de mari, incat putem spune ca el este cel care a realizat "figura ideala" a culturii si literaturii romane.

Referat: Coodonate GSP localitati din judetul Dolj Proiect: Asia

Ca om politic, Take Ionescu a devenit repeda cunoscut incat intr-o buna zi Ion Bratianu, pe atunci prim-ministru, l-a intalnit pe strada si l-a invitat sa discute din dorinta de a promova oamenii de valoare in partidul sau. In alegerile din 1884 este votat de catre colegiul al III-lea de Ilfov si astfel incepe cariera parlamentara, de data asta cu maturitate, mai degraba atras de moderatia lui Bratianu decat de extremismul lui Rosetti. Si a fost un debut de generatie, alaturi de cei cu care fusese la Paris. La 4 decembrie a rostit primul sau discurs parlamentar, ca delegat al tinerilor intrati de curand in Camera, la cea dintai dezbatere asupra raspunsului la Mesajul Tronului. S-a pronuntat categoric in favoarea capitalului strain: 'Nu trebuie sa ne impresioneze daca unii straini se vor imbogati. Ei vor pleca dar industriile raman.' Iar despre preconizatul vot universal a rostit fraza: 'Intr-o tara ca a noastra, in care instructia este inca in fasa, in care starea economica este atat de rea, a da guvernamantul numai numarului, ar fi a pune tara la indemana celui dintai dictator norocos.'
La finalul anului 1886 paraseste Partidul Liberal alaturi de alti parlamentari nemultumiti de politica pe care o adoptase Ion Bratianu, este ales ca liberal dizident pentru ca in 1891 sa accepte invitatia venita din partea lui Lascar Catargiu si trece la Partidul Conservator, direct ministru al Cultelor si Instructiunii Publice desi nu era deputat la acea data. Iesirea din dizidenta si alegerea facuta si le-a justificat in plenul parlamentului, cu sinceritate: 'daca am facut acest pas este ca m-am aflat si eu in fata celor doua cai pe care le poate alege un om politic: calea negatiei si drumul muncii Tin sa fiu un membru util in viata acestei tari.' Si a fost: completarea reorganizarii instructiunii publice romanesti, asigurarea sistemului inspectoratelor, seria cladirilor de scoli satesti etc. Apoi legea monumentelor istorice dar si cea de organizare a bisericii pentru care a fost acuzat ca fiind ateu legifereaza biserica. La care a raspuns: 'Nimeni n-are dreptul sa-mi scruteze constiinta si sa-mi ceara aici o confesiune. Afirm insa ca urmaresc binele bisercii si asta e suficient.'
In ultimul deceniu al secolului XIX se focalizeaza interesul opiniei publice pe eforturile comunitatii romanesti din Ardeal de a-si afirma drepturile comune iar in Vechiul Regat devine tot mai vizibil curentul unionist.
Dar nationalismul a generat patima si societatea se aprinde usor, se divizeaza si majoritatea atacurilor se indreapta spre Austro-Ungaria. Take Ionescu isi face un crez din dorinta entuziasta de a promova unirea cu aceia aflati dincolo de munti. De altfel ca un fapt anecdotic el a cucerit un prim petic de pamant din Ardeal cand a finantat amenajarea unui drum pe Valea Malaestilor, deasupra Bustenilor, un drum turistic care ii poarta numele.
Intr-un discurs referitor la ura de rasa ce se vadea in anumite momente a tinut sa declare explicit: 'Ura aceasta nu poate intra in sufletul meu, caci dragostea pentru natiunea mea nu se alimenteaza din ura impotriva altor neamuri'.
Martie 1907 a insemnat izbucnirea celebrelor rascoale, atat de invocate de dusmanii democratiei pana astazi. Xeni noteaza ca ele au avut la inceput aparenta unor miscari antisemite pentru ca drept tinte erau unii arendasi evrei din nordul Moldovei. Treptat miscarea s-a extins in restul tarii cu un pronuntat caracter social explicat prin lipsa de pamant suficient si mai ales regimul contractelor agricole. Ministrul de Interne G.Gr. Cantacuzino a tratat cu superficialitate primele semnale ale razmeritei si a dat ordin prefectului sa reprime 'cu energie, dar cu blandete'. Liberalii din opozitie intretin starea de revolta si acuzele lor sunt dure. Take Ionescu a sfatuit pe rege sa cheme la guvernare liberalii pentru ca altfel conservatorii nu ar fi putut rezolva criza cu adevarat. El si-a reafirmat mai vechea sa idee a unei banci agrare care sa ofere posibilitatea taranilor sa cumpere pamant mai usor si treptat sa echilibreze distributia proprietatilor agricole.
In Partidul Conservator se amplificase o criza veche si principalele grupuri nu reuseau sa se coaguleze, nu se impunea un sef acceptat de toti. Take Ionescu a refuzat propunerea de a prelua conducerea partidului in acel moment: 'Nu vreau sa adaug o revolutie de serai la nenorocirile razboiului civil care indoliaza tara. Nimeni n-ar mai crede in sinceritatea atitudinii mele daca as consimti sa trag foloase personale din situatia pe care am creat-o.'
Ianuarie 1908 a insemnat un moment important in viata politica a tarii prin constituirea Partidului Conservator-Democrat. In urma unei masinatiuni din clubul conservator prin care s-a incercat eliminarea din functiile de conducere a celor apropiati vederilor takiste, s-a umplut paharul. Take Ionescu a meditat indelung si a decis sa faca un pas decisiv, de mare raspundere. A facut apel 'la tara conservatoare si, pe deasupra ei, la constiinta nationala'. 'Am adanca mea convingere ca Romania are nevoie de un partid conservator, democratic in compozitia sa, progresist in tendintele sale dar reprezentand cu fermitate ideile de conservare sociala. Acest partid trebuie sa fie puternic pentru a forma contraponderea fata de stanga, care in mod fatal si dupa mersul lucrurilor va merge din ce in ce spre stanga.' A justificat astfel titulatura partidului: 'n-am inventat nici cuvantul, nici lucrul; inca o dovada ca e greu sa inventeze cineva in ordine politica. Cuvantul a fost inventat in Englitera de patru oameni: Churchill, Gorst, Wolf si Balfour cand au creat conservatorismul democrat acum 20 de ani si mai bine.' A muncit mult ca sa puna bazele noului partid, atragand vechi oameni de la conservatori si altii atrasi de suflul nou in politica romaneasca.
In aceasta campanie politica se angreneaza si marele Caragiale care rosteste prin tara numeroase discursuri de sustinere a noului partid care se arunca in lupta electorala si are de la inceput fulminante succese.
Dupa razboi revine la Bucuresti cu ideea formarii unui partid democrat si pentru asta adreseaza tarii un manifest: 'Fara a renega nimic din trecutul lui glorios, partidul conservator pune temelia partidului democrat'. El propune unificarea vietii de stat a celor patru Romanii, descentralizarea administrativa si inamovibilitatea ei, autonomia bisericii si egalitatea cultelor, protectia muncii si multe altele.

Ca om de stat, pentru modul de gandire si actiune politica trebuie sa notam si deschiderile lui spre lume. Intr-o conversatie cu Tisza s-a destainuit: 'Eu parasesc tara mea de trei ori pe an, plec in Apus si consider aceste calatorii ca pe o necesitate de igiena intelectuala.'
In 1912 intra din nou in guvern de data asta alaturi de Titu Maiorescu. Impreuna au condus cu abilitate politica interesului nostru national pentru acel moment dar mai ales pentru perspectiva. Sunt anii crizei balcanice pe care Romania a gestionat-o bine, cu fermitate si siguranta de sine, cu actiuni diplomatice bine gandite si o forta militara prompta si decisiva.
Patrunzand in problematica politicii europene Take Ionescu se desfasoara cu alta anvergura, mult mai in elementul sau. Cu placere se dedica relatiilor internationale, inclusiv unor relatii personale cu marii oameni de stat europeni incat ajunge firesc egalul lor iar pentru rolul jucat de el in valtoarea primului razboi mondial si a urmarilor sale care au desenat noua configuratie europeana este citat in numeroase documente si marturii de la un colt la altul al continentului. De la Balfour si Clemenceau pana la Trotki sau junii turci, trecand prin cehi, sarbi, unguri si germani.
Multa multumire a avut Take Ionescu din partea grecilor pentru rolul jucat de el cu intelepciune in conflictul balcanic. Cu ministrul grec Venizelos a avut o relatie personala amicala care a dat roade. Pacea turco-greaca ajunsese in impas si Venizelos l-a invitat pe Take sa faca proiectata vizita in Grecia cat mai curand. In noiembrie 1913 el pleaca la Atena cu acordul regelui Carol I. In capitala Turciei s-a intalnit cu Talaat-Bey, ministru de Interne si cel mai important om politic al imperiului, cel mai occidental din regimul junilor turci care a propus chiar ca ministrul roman sa fie arbitru. Sosirea la Atena a fost triumfala, cu membrii guvernului iesiti in intampinare, cu o multime de oameni, cu primirea imediata la rege. Cu abilitate si ingeniozitate a reusit ca intr-o saptamana sa-i faca pe cei doi reprezentanti sa semneze intelegerea. Take primeste in scris multumirile Greciei, numeroase onoruri. Acasa primaria bucuresteana a schimbat numele strazii lui din Costa-Foru in Atena, iar peste cateva saptamani din capitala Greciei a primit o reproducere in piatra a basoreliefului Minervei pe care a zidit-o in peretele de la intrarea in casa. Iar cand dupa moarte parlamentul roman a decis sa-i aseze bustul in sala de sedinte a Adunarii, Venizelos a trimis un bloc de marmura de Paros.
La izbucnirea razboiului Take Ionescu a avut din nou o viziune profetica: razboi de cinci ani, intrarea Americii si a Japoniei, increderea fara nici un dubiu in victoria aliatilor si intregirea Romaniei cu oamenii ei aflati in afara Vechiului Regat. 'Si vom vedea si alte lucruri mari. Vom vedea multe tronuri prabusindu-se; vom vedea nascand atotputernicia Americii; vom vedea preponderenta rasei anglo-saxone, vom vedea omenirea facand un mare pas spre stanga, socialismul revolutionar.'
Take Ionescu a plecat in refugiu la Iasi iar de acolo, cand ocupatia germana devenea invingatoare si se pregatea semnarea tratatului de pace care ne punea intr-o dificila postura de invinsi, a primit permisiunea de a pleca la Paris, suportand umilinta de a fi huiduit la trecerea prin Ploiestii sai natali de cei care alesesera cealalta cale.
In pregatirea noului chip al Romaniei la inceputul anului 1917 fusesera elaborate marile reforme: agrara si electorala in intelegerea dintre Bratianu si Take Ionescu. Legat de chestiunea evreiasca el cere in fine o rezolvare completa, 'intr-un spirit cinstit cum trebuie sa faca o tara care si-a dat cuvantul si tine sa-l respecte. Nimeni si nimic nu va putea impiedica aceasta reforma. Si mai adaug: cand evreii vor fi cetateni ca si noi, noi nu vrem sa fie cetateni cu suflet strain iar noi frati cu ei dar cu suflet dusman.'
Din vara anului 1917 si pana la sfarsit cei doi barbati de stat au ramas insa pe pozitii ireconciliabile.
La Paris Take Ionescu a incercat sa-si puna in slujba tarii tot talentul si toate eforturile diplomatice si de relatii personale ca sa proiecteze mai mult decat simpla rezolvare a recunoasterii unor frontiere, ci si perspectiva. Avea in gand formarea unui bloc de alianta a noastra cu Serbia, Cehoslovacia, Polonia, Grecia, un bloc care insumand 75 de milioane de cetateni sa-si valorifice drepturile pe termen lung.
Dupa alegerile din 1920 Take Ionescu intra din nou in guvernul condus de popularul Averescu, din nou ca ministru de externe. In cadrul unei vizite de succes in Anglia a primit aceste magulitoare aprecieri din partea lordului Curzon, ministrul de externe englez: 'Nu exista alt om de stat in Europa care, multumita cunostintelor si experientei sale, sa merite un mai mare respect si o stima mai inalta decat Excelenta Sa.'
Peste un an se nastea Mica Intelegere, parte din visul sau. A incercat mereu sa castige alaturarea Poloniei, a consimtit sa trimita emisari pentru a vedea intentiile rusesti in vederea recunoasterii alipirii Basarabiei si recuperarii tezaurului. Altfel era adversar convins al reluarii raporturilor diplomatice din cauza pericolului propagandei comuniste. Dupa demisia guvernului Averescu regele Ferdinand invita pe Take Ionescu sa conduca dar votul de neincredere dat cu speranta ca va reveni maresalul, a dus de fapt la un guvern liberal. A fost prim ministru doar doua luni. A fost ultima sa activitate politica.

Mica Antanta.
Daca prin alianta politico-militara cu Polonia, cercurile conducatoare de la Bucuresti au incercat sa asigure securitatea frontierei de rasarit a statului roman, pentru asigurarea frontierei de vest cu Ungaria si a celei de sud cu Bulgaria ele au prospectat un sistem de aliante politico-militare cu acele state din Europa centrala si de sud-est, interesate vital, ca si Romania, in mentinerea statu-quo-ului politic si teritorial in aceasta zona, in apararea independentei si suveranitatii lor nationale. Insecuritatea creata in aceasta zona de insistentele actiunii revizioniste ale Germaniei, Ungariei horthyste si Bulgariei, de politica ezitanta a Frantei si Marii Britanii de a-si asuma responsabilitati concrete in ce priveste mentinerea si consolidarea statu-quo-ului politico-teritorial consfintit prin tratatele de pace, a condus, in mod firesc, la apropierea si cooperarea politica si militara dintre Romania, Cehoslovacia si Iugoslavia, a caror integritate era pusa in pericol de Ungaria horthysta. Astfel, in august 1920, s-a semnat, la Belgrad, Tratatul defensiv intre Cehoslovacia si Iugoslavia; la 23 aprilie 1921, la Bucuresti, a fost semnata Conventia de alianta defensiva dintre Romania si Cehoslovacia si, la 7 iunie acelasi an, a fost semnata, la Belgrad, Conventia de alianta defensiva dintre Romania si Iugoslavia, toate avand ca obiectiv fundamental mentinerea si respectarea Tratatului de la Trianon.
In conformitate cu prevederile aliantelor politice intre cele trei state, s-au semnat ulterior conventii militare bilaterale, prin care statele respective se angajau sa-si acorde ajutor militar in eventualitatea cand unul sau altul dintre ele ar fi fost atacat fara provocare de Ungaria. Conventia militara dintre Romania si Iugoslavia, semnata la 23 ianuarie 1922, prevedea la articolul 2 ajutorul reciproc al celor doua tari in ipoteza ca una din ele ar fi fost atacata de Bulgaria, iar articolul 3 al acestei conventii, prevedea si sprijinul reciproc al celor doua tari in eventualitatea ca una din ele ar fi fost atacata concomitent de fortele armate ale Bulgariei si Ungariei.
Statele care alcatuiau Mica Intelegere au semnat, la 14 septembrie 1923, la Praga, Conventia militara in trei, care anula documentele bilaterale, preluand, insa, cu unele modificari, prevederile acestora, Alianta opunea agresorului 18 divizii de infanterie, 3 divizii de cavalerie, 3 divizii de artilerie si 14 escadrile aviatie.
Conventiile politico-militare dintre cele trei tari au consfintit edificarea Micii Intelegeri, sub forma unui sistem de aliante ce-si propunea apararea independentei si integritatii teritoriale a statelor semnatare. Conventia in trei aprecia ca principalul pericol pentru ele il reprezenta revizionismul ungar, socotind pe deplin posibil un atac simultan al puterilor fasciste si revizioniste.
Acest pericol a devenit deosebit de grav dupa accederea hitlerismului la putere in Germania (30 ianuarie 1933) si a neincetatelor incalcari ale tratatelor de pace ca urmare a politicii conciliatoare promovate constant de Marea Britanie si Franta. In aceasta situatie, la 16 februarie 1933, a fost semnat Pactul de organizare a Micii Intelegeri menit sa consolideze coeziunea aliantei, iar tratatele politico-militare care legau cele trei tari intre ele, au fost prelungite, cu acel prilej, pe timp nelimitat.

Ion Gheorghe Duca era fiul inginerului Gheorghe Duca, fost director al CFR si al Scolii de poduri si sosele, si al Luciei Ghica. In este absolvent al Liceului "Sfantul Sava", dupa care pleaca la Paris unde isi obtine doctoratul in drept, cu lucrarea Les societés cooperativés en Roumanie ( ).

Revenit in tara, Duca intra initial in magistratura ca ajutor de judecator la Tribunalul Ramnicu Valcea, iar dupa numai trei luni a fost numit director al Casei Centrale a Bancilor Populare de catre Vintila Bratianu. Devine membru al Partidului National Liberal, iar in este ales deputat de Valcea. Duca se dovedise un publicist redutabil inca din anii studentiei, prin interesantele sale colaborari la prestigiosul cotidian "Universul" si la revista "Viata romaneasca", astfel ca a fost numit director al oficiosului liberal "Viitorul".

Ucenic la "scoala politica" a lui Ion I. C. Bratianu, Duca a devenit treptat cel mai apropiat colaborator al acestuia, fruntasul liberal pregatindu-l din timp sa preia fraiele partidului dupa disparitia sa. Asadar, la numai 35 de ani, este numit la conducerea Ministerului Cultelor si Instructiunii publice (4 ianuarie ).

Duca a avut o ascensiune politica fulminanta, ocupand un portofoliu ministerial in toate guvernele liberale. Ca ministru de Externe, in , a fost ales presedinte al Comisiei pentru reducerea armamentelor si, in aceasta calitate, vicepresedinte al Adunarii Generale a Societatii Natiunilor. Opiniile lui cu privire la politica externa a Romaniei imbratisa principii care asezau tara intr-o postura demna in relatiile cu celelalte state. El era de parere ca diplomatia Romaniei trebuie sa fie "o politica de aliante, chiar de aliante intime si credincioase, dar nu o politica de supunere oarba si de abdicare a oricarei individualitati si a oricarui spirit de initiativa, o politica in care trebuie sa ne bizuim mai mult pe noi decat pe altii". Dupa moartea regelui Ferdinand, I. G. Duca se pronunta impotriva revenirii in tara a lui Carol, declarand ca "prefera sa i se taie o mana decat s-o intinda aventurierului".

A fost ministru de Interne intr-o perioada marcata puternic de framantarile politice care au avut loc dupa moartea regelui Ferdinand I (20 iulie ) si a primului-ministru Ion I. C. Bratianu (24 noiembrie ). Pentru a evita orice manifestare ostila dupa moartea regelui sau o eventuala incercare a lui Carol de a reveni in tara, Ministerul de Interne a luat masuri severe de siguranta. Printr-un ordin al Directiei Generale a Sigurantei Statului, au fost detasate forte politienesti "destoinice si patrunse de simtul datoriei" la punctele de frontiera pentru a putea preveni o incercare a fostului principe de a se intoarce in tara.

Inscriptie ce aminteste de asasinarea prim-ministrului I. G. Duca pe peronul garii din Sinaia

In anul , in conditiile manifestarilor de nemultumire fata de guvernarea liberala, opozitia incearca sa rastoarne guvernul prin organizarea unui "mars asupra Bucurestilor" care trebuia sa porneasca de la Alba Iulia, unde era organizata o mare adunare populara. Ministerul de Interne a trebuit sa faca fata acestei presiuni prin concentrarea trupelor de jandarmi si insotirea manifestantilor.

Ca ministru de Interne, el s-a manifestat fara compromisuri impotriva miscarilor extremiste, cu deosebire impotriva Garzii de Fier. Intr-un discurs din decembrie , el afirma: "Azi mai mult ca oricand ordinea, ordinea materiala si cea morala constituie conditiunea esentiala a oricarei rodnice infaptuiri. Suntem, deci, hotarati, tocmai pentru a ne putea aplica programul si salva tara sa mentinem cu orice pret si impotriva oricui ordinea publica. Agitatiunile sterile, daunatoare consolidarii interne ca si prestigiului nostru in afara, vor gasi in noi stavila reclamata de insesi interesele superioare ale statului".

Teoretician al liberalismului, I. G. Duca afirma ca "liberalismul reprezinta singura idee de progres, care nu inseamna salturi si nici violente, ci o miscare organizata in cadrul proprietatii individuale, realizata prin ordine, democratie, nationalism si armonie sociala". Ordinea, ca opusa anarhiei, este, in opinia sa, premisa esentiala a stabilitatii statale.

Schitand evolutia curentului liberal in Romania, I. G. Duca a sintetizat intr-o celebra conferinta din 1923 elementele de baza a ceea ce s-a numit "neoliberalism". Acest termen definea innoirile doctrinare si programatice elaborate de PNL in preajma razboiului si mai ales in primii ani postbelici si anume: conceperea proprietatii ca functie sociala (pentru a justifica exproprierea si reforma agrara), ideea participarii muncitorilor la beneficii, preconizarea interventiei statului in economie (pentru aplicarea politicii "prin noi insine"), preocuparile de limitare a efectelor negative ale individualismului prin masuri de echitate sociala.

In momentul sosirii inopinate in tara a principelui Carol al II-lea, PNL a fost singurul partid care s-a opus restauratiei. Liberalii au adoptat rapid o rezolutie prin care condamna energic atitudinea principelui si afirma ca acest partid ramanea cu "nestramutata hotarare" la punctul de vedere fixat in legile din 4 ianuarie . Duca aprecia: "Fapta de asta noapte este cea mai primejdioasa consolidarii noastre nationale si situatiunii tarii in toate privintele". Cu toate acestea, Carol a reusit sa atraga de partea sa pe toti ceilalti lideri politici, profitand de divergentele existente pe scena politica. Mai mult, principele a reusit sa obtina si confirmarea tinerilor liberali condusi de Gheorghe Bratianu, fiul lui Ionel Bratianu, motiv pentru care acestia au fost exclusi din PNL. In ziua de 8 iunie cele doua Corpuri legislative au votat numirea Altetei Sale Regale Carol al II-lea ca rege al Romaniei ^.

In acea perioada, PNL era discreditat in ochii opiniei publice, astfel ca liberalii nu au avut de ales decat sa accepte restauratia ca pe un fapt implinit si sa colaboreze cu noul rege. La sfarsitul lunii decembrie , Vintila Bratianu a incetat din viata. Pe 28 decembrie , Congresul PNL l-a ales pe Ion G. Duca in functia de presedinte al partidului. Pentru a creste credibilitatea formatiunii sale, Duca s-a vazut nevoit sa faca numeroase compromisuri regelui Carol al II-lea. Duca era un monarhist, dar pozitiile neconstitutionale ale regelui erau privite si criticate cu demnitate. In februarie , la Congresul PNL, referindu-se la manevrele regelui care urmarea sa instaureze o dictatura personala, abrogand Constitutia si eliminand partidele, fruntasul liberal declara: "Orice experiente pot duce la deziluziuni amare si orice abateri pot atrage consecinte primejdioase".

Un astfel de compromis l-a reprezentat acceptul ca PNL sa sprijine guvernul Nicolae Iorga, cu care a incheiat un cartel in alegerile parlamentare de la inceputul lunii iunie , prezentandu-si candidatii pe listele coalitii politice denumita Uniunea Nationala . In timpul celei de-a doua guvernari national-taraniste ( - ), PNL a desfasutat o lupta acerba impotriva politicii "portilor deschise", promovate de PNT in domeniul economic.

La 1 octombrie , PNL a adoptat un program de guvernare care preconiza, printre altele, intarirea regimului parlamentar-constitutional, simplificarea aparatului administrativ, reducerea impozitelor, combaterea somajului, luarea de masuri impotriva miscarilor anarhice, s.a. De asemenea a fost declansata a ampla campanie de rasturnare a guvernului.

In cele din urma, Carol al II-lea a chemat la guvernare pe liberali, iar Ion G. Duca a fost desemnat prim-ministru pe 14 noiembrie . Prima misiune a cabinetului a fost aceea de a organiza alegerile, iar data lor a fost stabilita intre /29 decembrie. Duca isi mai propunea, pe langa stabilizarea economica in urma marii crize, asigurarea ordinii interne si respectarea legilor.

'Acest ministru al unei tari mici face o politica in stil mare. CE OM UIMITOR !
In politica externa e imbarcat pe o firava luntrisoara pe care o conduce ca pe un vapor mare, in politica interna sta calare pe o scandura putrezita, careia pana la urma ii da o stabilitate de stanca'

( Edouard Herriot, prim ministru al Frantei, una dintre personalitatile celei de-a treia Republici Franceze )

Vreme de 2 decenii, Nicolae Titulescu om de vasta cultura, dotat cu un ascutit spirit analitic, si-a slujit tara cu abnegatie si inegalabila competenta; si, la capatul unui zbucium fara ragazuri si al unei munci incordate reusise sa devina, in epoca dintre cele 2 razboaie, PERSONALITATEA CEA MAI PRESTIGIOASA A VIETII POLITICE INTERNATIONALE

1921 - numit trimis extraordinar si plenipotentiar al Romaniei la Londra, post pe care-l va ocupa, cu o mica intrerupere pana in 1932

1920-1936 - delegat permanent la sesiunile Adunarii Societatii Natiunilor si la lucrarile majoritatii sesiunilor Consiliului Ligii

1927-1928 - ministru al afacerilor extern

1930, 1931 - a fost ales, de doua ori consecutiv, presedinte al Ligii Natiunilor, ceea ce nu s-a mai intamplat cu nimeni altcineva

1932-1936 - ministru al afacerilor externe

1936 - demis din guvern de regele Carol al II-lea, la presiunea cercurilor politice reactionare, profasciste, din tara si din Germania

1937 - se refugiaza politic in Franta, la Cannes, denuntand regimul fascist din Romania.  In exil continua activitatea de promovare a ideii privind asigurarea si mentinera pacii in intreaga lume

17 martie 1941 - a incetat din viata. In testamentul sau a cerut sa fie inmormantat in Romania, dorinta care a fost posibila doar la 14 martie 1992, cand ramasitele pamantesti au fost transportate din Franta si inhumate la cimitirul Sfanta Ecaterina din Scheii Brasovului. 

S-a afirmat ca mare orator in prima jumatate a secolului XX si s-a impus in chip deosebit ca diplomat de talie internationala. S-au intimplat cazuri, cum a fost acela din Camera Comunelor din 1937, cand parlamentarii englezi - vrajiti de elocinta diplomatului roman - au cerut lui N. Titulescu sa repete discursul in limba engleza

 Titulescu a fost un politician al pacii, militand in favoarea bunelor relatii cu vecinii.  El a optat pentru restabilirea relatiilor cu Uniunea Sovietica, dar protejand granitele Romaniei.  De asemenea, a lansat idea unei Europe unite introducand sintagma spiritualizarea frontierelor, potrivit careia o abordare transfrontaliera a valorilor  cultural-spirituale poate desfiinta imaginar granitele dintre state iar popoarele tarilor vecine devin mai unite.  Din nefericire, ideile lui au fost anihilate de miscarile fasciste din perioada interbelica.  Dupa ce Romania s-a aliniat Germaniei, relatiile stranse ale lui Titulescu cu Franta, au devenit imposibile iar in 1936 acesta a fost obligat sa renunte definitiv la cariera diplomatica.

Datorita talentului sau diplomatic de exceptie, cat si a contributiei sale la cauza pacii in Europa, Titulescu a fost supranumit ministru al Europei, ramanand un simbol vesnic al Romaniei in Europa.