Imparatul ca episcop din afara

Dupa Vita Constantini a lui Eusebiu, panegiric al carui schelet este alcatuit pe biografia idealizata a imparatului, Constantin le-ar fi impus celor din jurul sau o viata cucernica, retragandu-se zilnic pentru a se ruga in genunchi si conducea ceremoniile "asemenea unui hierofant" . El a stabilit clar o legatura intre prosperitatea statului si unitatea Bisericii si a considerat din acea clipa ca cea dintai datorie a sa era cea de a veghea ca in Biserica sa fie o singura credinta, o singura dragoste curata si o singura evlavie fata de Dumnezeu

El le va fi spus episcopilor ca se considera episcopul din afara: "Dumnezeu v-a chemat sa fiti episcopi pentru tot ceea ce tine de treburile dinlauntru ale Bisericii. Iar pentru cele dinafara, m-a randuit pe mine episcop" 

Daca dam deci crezare celor spuse in Vita Constantini, primul imparat s-ar fi considerat deci pe sine drept episcop: el isi va fi atribuit acest titlu declarand membrilor episcopatului catolic ca este el insusi un " ", care se traduce prin episcop din afara. Prima intrebare care se pune cu privire la aceasta marturie a lui

Eusebiu de Cezareea se refera la sensul exact al cuvintelor " " prin care Constantin preciza natura si intinderea jurisdictiei sale episcopale. Potrivit opiniei lui Daniel De Decker, din punct de vedere gramatical, expresia " " este ambigua. Este vorba de un genitiv masculin sau de un neutru plural? " " poate insemna "oameni dinafara" sau "lucruri dinafara" . Se poate intelege expresia " " ca episcop "in partibus infidelium" . Prin aceasta, voia sa-si exprime convingerea ca populatiile inca necrestine ii fusesera incredintate din punct de vedere religios, avand misiunea de a le face cunoscuta Evanghelia lui Hristos. In aceste circumstante, putem intelege conditiile tratatului de pace semnat in 332 intre bizantini si goti, cand gotii, care fusesera invinsi, au devenit in termenii tratatului, aliati (foederati) ai Imperiului. In acest sens poate fi inteles episcopatul lui Constantin. Printre alte conditii, se mentioneaza ca gotii trebuie sa garanteze libertatea crestinilor. Socrate, intr-un pasaj al Istoriei Ecleziastice, considera indubitabil acest an ca fiind inceputul activitatii misionare libere de dincolo de Dunare . Ca un protector comun de pretutindeni el se ingrijeste pana si de crestinii aflati in Persia. Aceasta arata si ca imparatul se considera drept un reprezentant legitim al lui Dumnezeu, intrucatva in afara ierarhiei clericale, dar abilitat sa intervina in problemele religioase

Eusebiu afirma ca imparatul Constantin a fost randuit de Dumnezeu ca "un episcop comun - " si il arata sezand intre Parinti "ca unul de-al lor" . Pentru Hugo Rahner, aceasta expresie nu inseamna "episcop pentru cei care sunt inafara Bisericii", ci trebuie inteleasa in sensul unei suveranitati protectoare exercitate asupra Bisericii . Constantin, in lunga sa scrisoare catre Rasariteni, se considera drept instrumentul divinitatii: "o mare nelegiuire domnea peste oameni, statul era in pericol de pieire, trebuia gasit de urgenta un remediu. Astfel, Dumnezeu m-a chemat, spune Constantin, pe mine care, plecand pe atunci de la marea Bretonilor am alungat si risipit, cu ajutorul unei puteri superioare, toata teroarea care domnea, astfel incat neamul omenesc, luminat prin mijlocirea mea, sa se reintoarca la slujirea legii preasfinte si, totodata, sub indrumarea Atotputernicului, sa se raspandeasca preafericita credinta"

Imparatul arata mult respect episcopilor; ii cheama la Niceea prin scrisori considerate drept " . La sedinta de deschidere, nu se aseaza pe jiltul scund, de aur masiv, inainte sa-i faca semn episcopii, ii asculta cu atentie, sta printre ei unul de-al lor. Inspirat de Dumnezeu, Constantin a convocat sinodul. La prima sedinta, a luat el insusi cuvantul, in latineste: "Prieteni, dorinta mea suprema era de a va vedea adunati la un loc, si iata ca mi se implineste. Aduc in mod public multumiri imparatului lumii care, dupa toate binefacerile Sale, imi daruieste si aceasta binefacere, inca si mai mare, de a va vedea pe toti adunati intr-o dorinta comuna de buna intelegere. Fie ca nici un vrajmas raufacator sa nu ne tulbure pacea prezenta; si intrucat, prin puterea Dumnezeului Mantuitor, tiranii care se ridicasera impotriva lui Dumnezeu au disparut, fie ca nici un demon viclean sa nu expuna blasfemiilor dumnezeiasca lege. In ceea ce ma priveste, consider tot atat de temut cat si un razboi orice razvratire in interiorul Bisericii lui Dumnezeu si m-ar indurera mai mult decat cele din afara"

Imparatul tine mult la faptul de a fi impreuna-slujitor al lui Dumnezeu cu episcopii, fiind prezent si luand parte la cercetarea adevarului ca unul dintre acestia. In scrisorile sale, prin care conferea o autoritate oficiala deciziilor episcopilor, apare ca raspunzator, pazitor al deciziilor sinodului, atat dogmatice cat si disciplinare . Dar, potrivit izvoarelor, reiese ca Eusebiu ii acorda de fapt mai multa importanta imparatului decat episcopilor: dat fiind ca imparatul are rolul de capetenie in sinod, episcopii sunt lasati pe al doilea plan, dar imparatul continua sa le poarte respectul datorat oamenilor lui Dumnezeu. "Purtand o grija deosebita Bisericii lui Dumnezeu, in timp ce unii nu se intelegeau intre ei in diferite regiuni, (el insusi) ca un episcop comun randuit de Dumnezeu intruneste sinodul slujitorilor lui Dumnezeu. Fara a considera ca nu este de demnitatea sa sa ia parte la adunarea lor, el participa la cercetarea chestiunilor care faceau obiectul deliberarilor lor, judecand ca arbitru problemele referitoare la pace, si astfel el sedea in mijlocul lor ca un membru al acestei adunari, dupa ce isi indepartase strajerii, soldatii si orice fel de pazitori, protejat de temerea de Dumnezeu si inconjurat de cei mai vrednici dintre credinciosii sai tovarasi. Apoi, pe cei pe care-i vedea supunandu-se celei mai bune opinii, inclinati catre echilibru si buna intelegere, ii aproba fara rezerve, aratandu-se bucuros de acordul general; cat despre cei care nu se lasau convinsi, dimpotriva, se indeparta de ei cu dezaprobare"

Constantin se manifesta "ca un episcop", dar nu intrutotul; nu are puterea de a hirotoni, nici de a savarsi Sfanta Jertfa, de altfel, nici macar nu este botezat! Este universal, caci arbitreaza conflictele survenite intre episcopii diferitelor provincii. In conceptia lui Eusebiu, este "un imparat care, prin gesturile sale, prin atitudinea sa, ii respecta pe capii diferitelor Biserici pana la a-i trata ca pe niste colegi, ramanandu-le totodata mult superior, fiind judecatorul disputelor lor, adevaratul conducator al Bisericii"

Imparatul Constantin se considera, in actele pe care le emite privitor la treburile Bisericii, drept omul sau instrumentul lui Dumnezeu. Convocandu-l pe Arie la curte, ii spune: "vino catre mine, catre omul lui Dumnezeu. Fii incredintat ca prin intrebarile mele iti voi cerceta cu grija inima" . Regasim aceasta imagine in panegiricele latinesti ale lui Constantin, care reflecta viziunea despre sine pe care imparatul voia sa o ofere supusilor sai in primii ani de domnie . Suveranul impreuna-slujitor cu episcopii se arata in acelasi timp, fara a folosi insa termenul, ca un " " al schismaticilor si ereticilor din Biserica cea Mare

In ce sens se considera oare Constantin un episcop? La modul crestin sau la modul pagan? Din inchinarea duhovniceasca pe care Constantin o aduce lui Dumnezeu, Eusebiu face o jertfa curata si fara de prihana adusa, dupa pilda lui Hristos, de catre un imparat preot. Se pune intrebarea daca prin expresii ca "episcop dinafara" sau "episcop comun", Constantin sau Eusebiu nu s-au gandit oare la atributiile imparatului ca Pontifex Maximus , Constantin continuand sa conduca cele doua religii mai ales in acest spirit. Mai precis, sa spunem ca in acest mod si-a inteles Constantin obligatiile sale de Mare Pontif, caci a tinut sa curete cultul de necredinciosi. Chiar si atunci cand desfiinteaza anumite rituri pagane, Constantin nu face, de fapt, decat sa-si exercite functiile de Pontifex Maximus. Nu se poate sti daca Constantin a desfiintat anumite rituri pagane in calitatea sa de Pontifex Maximus sau, pur si simplu, in calitatea sa de imparat

Constantin nu este, de altfel, ultimul imparat care a pastrat titlul de suveran pontif. In fapt, toti urmasii sai au continuat sa-l poarte, Gratian fiind cel care renunta la el. Rolul de Pontifex Maximus pare incompatibil cu calitatea de crestin. Ca Pontifex Maximus nu se putea interesa de treburile Bisericii fara a se considera investit cu aceasta misiune de catre Dumnezeul Cel Suprem. "Calauzit de Tine, scria el intr-un edict, am inceput si am implinit cele intreprinse pentru binele oamenilor. Am purtat inaintea mea semnul Tau sacru, conducandu-mi astfel ostirea la victorii stralucite. Ma simt indemnat sa trec eu insumi la treaba pentru a restaura Sfanta Ta Casa, devastata in chip criminal de oameni ticalosi si nelegiuiti"

Ca Pontifex Maximus, Constantin se considera autorizat sa intervina in treburile Bisericii. El se erijeaza cel mai adesea nu in teolog cat in judecator al credintei, aparand doctrina crestina de orice schisma, de orice ratacire si nadajduind sa restabileasca unitatea imperiului.

Imparatul isi manifesta rolul de "episcop al celor din afara" convocand sinoadele. Eusebiu afirma ca imparatul Constantin convoca "in adunare slujitorii lui Dumnezeu ca si cum Dumnezeu l-ar fi autorizat sa fie episcopul tuturor" , alegea el insusi locul si chiar data intrunirii, si facilita venirea episcopilor la sinod ingaduindu-le sa se foloseasca de posta imperiala , iar pe cei ce refuzau sa vina uneori ii pedepsea. Chiar daca nu prezida el adunarea, alegea in schimb pe cel care sa prezideze si, in multe cazuri, comisarii imperiali au jucat un rol eficace in dezbaterile sinodale . Imparatul ratifica hotararile sinodale. Animat intotdeauna de o dorinta de buna intelegere si de unitate, veghea la respectarea canoanelor ecleziastice, pretinzand din partea sinoadelor din Antiohia si Tir sa le respecte, si aprecia punerea lor in aplicare, aratandu-se preocupat de ortodoxia episcopilor. Aceste decizii deveneau imediat obligatorii pentru credinciosi, ca legi religioase. Mijloacele seculare de constrangere devin astfel utile impotriva opozantilor . Imparatul ramanea pazitorul deciziilor sinodului ecumenic, judecatorul suprem al respectarii acestor decrete. De o problema ca cea a stabilirii datei Pastilor se ocupa personal . In realitate, randuirea calendarului civil si religios si mai ales stabilirea zilelor de sarbatoare era indatorirea lui Pontifex Maximus

Se poate astfel presupune ca imparatul se manifesta ca un episcop dinafara promulgand legile necesare pentru ca Biserica sa poata trai in libertate: "va dau dinafara legile pentru cadrul social al existentei voastre".

Este greu de admis ca imparatul ar fi incercat sa se asemene lui Hristos sau sa se arate drept chip al Acestuia, asa cum avea sa caute Eusebiu mai tarziu sa ni-l infatiseze. De asemenea, este putin probabil ca acest "episcop dinafara" sau "comun" ar fi voit sa treaca drept un Apostol, nici un text constantinian neindreptatind o astfel de ipoteza. Totodata, este foarte dificil de descoperit vreun reflex al constiintei apostolice a imparatului in