Iezuitii si Generalul Boulanger. Iezuitii si afacerea Dreyfus.

Iezuitii si Generalul Boulanger. Iezuitii si afacerea Dreyfus.

Partida catolica s-a considerat o victima a ostilitatii statului Republican, desi aceasta ostilitate, sau mai bine zis neincredere, era pe deplin justificata. De fapt, opozitia, clerului fata de regimul existent in Franta se arata cu orice prilej, asa cum ne spune si abatele Brugerette. In 1873, reincercarea de a reinstaura monarhia cu Contele de Chambord a esuat, chiar daca a fost puternic sustinuta de cler, datorita faptului ca pretendentul la coroana a refuzat cu incapatanare sa adopte steagul tricolor, care pentru el simboliza Revolutia.

"Asa cum se prezinta, catolicismul pare legat de politica, sau mai bine zis de un anumit fel de politica. Loialitatea fata de monarhie era transmisa din generatie in generatie in vechile familii de nobili ca si in randurile burgheziei si a oamenilor de rand in regiunile catolice din vestul si sudul Frantei. Nostalgia acestora dupa un regim ideal reprezentat intr-un Ev mediu eroic, era cuplata cu dorinta catolicilor a ca­ror principala preocupare era salvarea religiei; ei s-au aliat cu legitima familie regala Chambord, considerand monarhia ca fiind cea mai favo­rabila forma de guvernamant pentru biserica. Aparte de ralierea acestor forte politice si religioase, in situatia incordata de dupa razboi, s-a nascut un fel de misticism reactionar, ilustrat perfect de M. Pie, episcop de Poitiers: ,Franta, care asteapta un alt conducator si se uita dupa un stapan va primi din nou de la Dumnezeu Sceptrul Universului care a cazut din mainile sale pentru un timp', in ziua in care va fi invatat din nou cum sa cada in genunchi" (Adrien Dansette).

Aceasta imagine descrisa de istoricul catolic este semnificativa. Ea ajuta la intelegerea miscarilor ce vor urma cativa ani mai tarziu, dupa incercarea nereusita de reinstaurare a monarhiei din 1873.

Acelasi istoric catolic descrie in urmatoarea maniera atitudinea politica a clerului din acea vreme: "In timpul alegerilor, casele parohiale devin centre pentru candidatii reactionari; preotii si cei ce ajutau la tinerea slujbelor mergeau din casa in casa facand propaganda electorala, calomniau Republica si noile ei legi de invatamant; ei declara ca aceia care voteaza cu ateii, cu guvernul la putere sau cu francmaso­nii, descrisi ca "banditi", "lepadaturi" si "hoti", se vor face vinovati de pacat de moarte. Se declara ca o femeie adultera va fi iertata mult mai usor decat acela care isi trimite copiii la scoli laice; in alt rand se declara ca este mai bine sa gatui un copil decat sa sustii regimul sau, va fi refuzata spovedania cea de pe urma acelora care voteaza cu partizanii regimului. Amenintarile sunt duse pana la capat: negustorii republicani si clericali sunt boicotati, oamenilor nevoiasi li se refuza orice ajutor, iar muncitorii sunt dati afara" (Adrien Dansette).

Aceste excese din partea clerului influentat din ce in ce mai mult de ultramontanismul iezuit sunt cu atat mai reprobabile cu cat ele veneau din partea unui cler platit de guvern, caci Concordatul era inca in vigoare. De asemenea, majoritatea opiniei publice nu se simte deloc fericita cu aceasta povara pe constiinta, asa cum scrie si autorul mai sus mentionat. Dupa cum se poate vedea, poporul francez, ca un tot uni­tar, este indiferent la problemele religioase, iar noi nu putem confunda supunerea ereditara la practicile religioase, cu credinta adevarata" "Este un fapt real ca harta politica a Frantei este identica cu cea re­ligioasa Putem spune ca in regiunile in care credinta este puternica, poporul francez voteaza pentru candidatii catolici; in alte parti, ei aleg in mod constient deputati si senatori anticlericali. Ei nu doresc clericalismul, care reprezinta autoritatea bisericeasca in probleme politice, altfel spus "guvernul preotilor".

"Pentru un numar mare de catolici, faptul ca preotul - acest tip de om suparator - se amesteca prin predica si confesional in comportamentul credinciosului, controland gandurile, sentimentele, activitatile, mancarea, bautura si chiar intimitatea vietii de familie, este deajuns; ei intentioneaza cel putin sa-i limiteze atotstapanirea prin pastrarea independenti lor ca cetateni" (Adrien Dansette).  

Ne-ar place sa vedem acest spirit de independenta traind si astazi.

Dar chiar daca opinia unui mare numar de catolici era aceasta, ultramontanistii nu au depus armele si au urmarit orice ocazie sa lupte impotriva regimului detestat de ei . Ei s-au gandit ca gasisera 'omul providential' in persoana generalului Boulanger, ministru de razboi in 1886, care, organizandu-si propaganda extrem de bine, parea sa fie viitorul dictator.

"O intelegere tacita - a scris Adrien Dansette - este stabilita intre general si catolici, devenind evidenta in timpul verii El a incheiat deasemenea o intelegere secreta cu membrii regalisti din parlament,      cu ar fi Baronul de Mackau, Contele de Mun, aparatori de nadejde ai bisericii din Adunarea Nationala".

"Flegmaticul ministru de interne, Constans, il ameninta cu arestrea si, la 1 aprilie, candidatul la postul de dictator fuge la Bruxelles impreuna cu amanta lui". "De acum incolo «boulangismul» sufera un declin rapid. Franta nu a fost acaparata; ea si-a revenit si «boulangismul» este zdrobit la alegerile din 22 septembrie si 6 octombrie 1889".

"Putem citi sub semnatura aceluiasi autor care a fost atitudinea papei fata de acel eveniment; papa Leon XIII, care urma lui Pius IX, cel cu «Programa», i-a sfatuit pe credinciosii francezi sa se alature regimului republican intr-un mod foarte ciudat: "In august 1889, ambasadorul Germaniei la Vatican sustinea ca papa vede in generalul Boulager omul care va rasturna Republica franceza si va restabili monarhia; putem citi un articol in care «sfatuitorul Romei» prevedea ca acest candidat la dictatura va lua puterea,          iar biserica ,sa poata beneficia din plin de aceasta' Generalul Boulanger trimisese pe unul dintre fostii sai ofiteri la Roma cu a scrisoare pentru Leon XIII, in care promitea papei "ca in ziua in care va tine in mainile sale sabia Frantei, va face tot posibi­lul ca drepturile papalitatii sa fie recunoscute" (Adrien Dansette).

Criza boulangista a scos la iveala destul de bine actiunea condusa de partida religioasa impotriva Republicii, sub acoperirea nationalismului. Dar personalitatea stearsa a personajului principal, ca si rezistenta majoritatii natiunii,       au invins incercarea de restaurare in ciuda agitatiei facute in jurul ei. Cu toate acestea, aceste tactici sovine s-au dovedit destul de eficace, mai ales in Paris, si urmau sa fie folosite din nou in alte ocazii mai bune. Aceasta s-a intamplat - sau a fost provocat? - iar discipolii lui Loyola au fost, desigur, in fruntea mis­carii. "Prietenii lor sunt aici -scria Pierre Dominique - o nobilime bigota, o burghezie care-l respinge pe Voltaire si multi militari. Ei vor continua sa lucreze (activeze) in armata in mod special, iar rezultatul va fi celebra alianta a "Sabiei si stropirii cu apa sfintita".

"In 1890, nu mai conducea constiinta regelui Frantei,           ci cea a statului major, sau cel putin a capilor acestuia; atunci cand a izbucnit afacerea Dreyfus, a fost un adevarat razboi civil care a divizat Franta in doua" (Pierre Dominique).

Istoricul catolic, Adrien Dansette, rezuma astfel inceputul acestei afaceri: "La 22 decembrie 1894, capitanul de artilerie Alfred Dreyfus este dovedit vinovat de inalta tradare, este condamnat la deportare pe viata si scoatere din serviciul militar; trei luni mai inainte, serviciul nostru secret descoperise la ambasada Germaniei o lista a catorva docu­mente in legatura cu apararea nationala; s-a constatat o asemanare intre scrisul capitanului Dreyfus si cel de pe acea lista. Imediat statul major a strigat: ,El este; este evreul!' Ei aveau doar banuiala, desi tradarea nu avea nici o explicatie psihologica. (Dreyfus avea o buna reputatie, era bogat si ducea o viata ordonata); ghinionistul om este totusi inchis, condamnat de un tribunal militar dupa un interogatoriu atat de superfi­cial si partinitor incat sentinta trebuie ca fusese conceputa dinainte. Ca sa inrautateasca situatia, se va afla mai tarziu ca judecatorilor li se daduse un document secret, fara stirea avocatului apararii"

"Dar au continuat sa existe scurgeri de informatii din Statul major dupa arestarea lui Dreyfus, iar comandamentul Picquart, seful serviciului secret dupa iulie 1895, a auzit despre un proiect numit "petit bleu" (scrisori speciale), intre atasatul militar al Germaniei si comandamentul francez          (de origine maghiara) Esterhazy; un om cu reputatie proasta care nu avea decat ura si dispret pentru tara care-l adoptase. Dar un ofiter al aceluiasi serviciu, comandantul Henry, adauga dosarului Dreyfus asa cum vom vedea - un document fals care ar fi fost sfaramator pentru ofiterul evreu daca ar fi fost autentic; el a sters deasemenea si a rescris numele lui Esterhazy pe 'petit bleu' ca sa dea impresia ca documentul fusese falsificat. Asa ca Picquart este dizgratiat in noiembrie 1896".

Caderea in dizgratie a sefului Serviciului secret este usor de inteles: zelul lui de a imprastia intunericul fusese prea mare.

Marturia care merita cea mai mare incredere se gaseste in "Carnetele lui Schwarzkopfen", publicate dupa moartea sa, in 1930. De la Esterhazy si nu de la Dreyfus primise primul atasat militar al ambasadei Germaniei documentele secrete despre apararea nationala a Frantei!

"Deja cu putin timp inainte, prin iulie, Picquart se gandise ca a venit vremea sa previna printr-o scrisoare pe seful de stat major, care se afla atunci la Vichy, asupra banuielilor sale in ceea ce-l priveste pe Esterhazy. Prima sedinta a avut loc pe 5 august 1896. Generalul Boisdeffre a aprobat tot ce facuse Picquart pana atunci privind aceasta chestiune si ii dadu permisiunea sa continue investigatiile.

"Ministrul de razboi, generalul Billot, era deasemenea informat din august despre banuielile lui Picquart. Estehazy, pe care l-am dat afara, incercase, folosind relatiile sale cu deputatul Jules Roche, sa fie numit ministru de razboi, probabil pentru a veni din nou in legatura cu mine si scrise cateva scrisori catre ministrul de razboi. Una dintre aceste scrisori a fost data lui Picquart care pentru prima data si-a dat seama ca scrisul era asemanator cu cel e pe lista! Arata o fotografie a acelei scrisori lui Du Paty si Bertillon, fara sa le spuna desigur cine a scris-o Bertillon spuse "O, acesta este scrisul de pe lista!"

Simtind sfaramata convingerea lui despre vinovatia lui Dreyfus, Picquart hotari sa consulte 'unicul dosar' care fusese dat numai judecatorilor. Arhivarul Gribelin i l-a dat. Era seara. Ramas singur in biroul sau, Picquart deschise plicul sigilat al lui Henry in care se afla paragraful scris de Henry cu creion albastru Mare ii fu mirarea cand isi dadu seama de nulitatea juridica a acelor documente jalnice, niciunul dintre ele neputandu-i-se atribui lui Dreyfus. Pentru prima data el a stiut ca omul condamnat pe Insula Diavolului era nevinovat. A doua zi, Picquart a scris o scrisoare generalului Boisdeffre in care expunea toate acuzatiile impotriva lui Esterhazy, alaturi de recentele sale descoperiri. Cand a citit despre acel "dosar secret", generalul a sarit ca ars si a exclamat "De ce nu s-a ars asa cum am hotarat?"[1]

Eseu: Letonia - asezare si limite, mediul Natural, potentialul uman, economia Eseu: Viitorul geopolitic al Rusiei

Von Schwarzkopfen scrie mai departe: "Pozitia mea a devenit foarte delicata. Ma confruntam cu urmatoarea problema: sa spun tot adevarul si astfel sa repar greseala oribila si sa-l eliberez pe bietul om nevinovat. Daca as fi fost in stare sa procedez cum as fi vrut, in mod sigur as fi facut asta. Privind aceste lucruri in detaliu, am ajuns la concluzia ca nu ar trebui sa ma bag in aceasta chestiune pentru ca asa cum stateau lucrurile nimeni nu m-ar fi crezut; deasemenea, in calea unei astfel de actiuni ar fi stat si anumite considerente diplomatice. Considerand ca guvernul Frantei era capabil sa ia masurile necesare pentru a clarifica chestiunea si a compensa nedreptatea, eu m-am hotarat sa nu mai fac nimic".

"Putem vedea devenind realitate tacticile Statului Major", noteaza Adrien Dansette. "Daca Esterhazi este vinovat, ofiterii care au provocat condamnarea ilegala a lui Dreyfus, si mai ales generalul Marcier, ministru de razboi, sunt de asemenea vinovati. Interesele armatei cer sacrificarea lui Dreyfus; nu trebuie sa intervenim pentru sentinta din 1894".

Ramanem consternati astazi la gandul ca un asemenea argument este invocat pentru a justifica o condamnare. Urma sa continue in felul acesta pe tot parcursul cazului Dreyfus. Desigur, eram atunci in febra antisemita. Dizertatiile violente ale lui Edouard Drumont in "Cuvantul liber" demascau in fiecare zi pe evrei ca fiind ca fiind agenti ai coruptiei nationale si ai impartirii maselor. Aceste prejudecati nefavorabile astfel create facura ca o mare parte din opinia publica sa creada in vinovatia lui Dreyfus. Dar, mai tarziu, cand nevinovatia acuzatului deveni evidenta, argumentul monstruos al infailibilitatii tribunalului militar statea inca in picioare cu cinism.

Inspirase oare Sfantul Duh pe acesti judecatori in uniforma care nu puteau gresi niciodata? Ar fi tentant sa credem in acea interventie cereasca - atat de asemanatoare celei care garanta infailibilitatea papala - cand citim despre parintele du Lac, din Compania lui Isus, care a avut multe in comun cu afacerea Dreyfus: "El conducea Colegiul «Calea Postelor» unde iezuitii pregateau candidati pentru scoli mai inalte. El este un om foarte inteligent, cu relatii importante. El l-a convertit pe Drumont, era confesorul lui Mun si al lui Boisdeffre, seful de Stat Major al armatei, pe care il vedea in fiecare zi" (Pierre Dominique).

Abatele Brugerette mentioneaza de asemenea aceleasi fapte citate de Joseph Reinach: "Nu este acest parinte de Luc cel care l-a convertit pe Drumont, indemnandu-l sa scrie «Franta evreiasca», care furniza mijloacele necesare aparitiei «Cuvantului liber»? Nu avea el intrevederi zilnice cu generalul Boisdeffre? Seful de Stat Major nu lua nici o hotarare inainte de a-l consulta pe ,directorul' sau iezuit".

Acolo, in Insula Diavolului, care isi merita numele asa de bine din cauza climatului ucigator, victima acestui complot era tratata cu o cruzime extrema, mai ales ca presa antisemita imprastiase zvonul cum ca Dreyfus incercase sa evadeze. Ministerul coloniilor, Andre Lebon, daduse ordine in consecinta.

"Intr-o duminica dimineata, pe 6 septembrie, temnicerul sef, Lebon, l-a informat pe prizonierul sau ca dina cel moment nu mai avea voie sa se plimbe in zona insulei rezervata lui ti ca va trebui sa se limiteze la baraca lui. Seara i s-a spus ca va fi tinut in lanturi pe timpul noptii. La piciorul patului facut din scanduri au fost montate doua catuse de fier care incercuiau si picioarele condamnatului. In noptile toride, aceasta pedeapsa era deosebit de dureroasa".

"In zori, paznicii dezlegau prizonierul care, in momentul cand se scula, ii tremurau picioarele. Ii era interzis sa paraseasca baraca unde trebuia sa stea zi si noapte. Seara era legat iar, si asta a durat 40 de nopti. Dupa un timp, incheieturile sale fura acoperite de sange si au trebuit bandajate; paznicii lui, miscati de aceste suferinte, ii curatau picioarele in secret inainte sa i le lege" (Armand Charpentier).

Cu toate acestea, condamnatul continua sa-si sustina nevinovatia; el scria sotiei sale: "Trebuie sa existe undeva, in aceasta generoasa si frumoasa Franta un om de onoare, destul de curajos pentru a cauta si descoperi adevarul".

De fapt, adevarul nu mai era pus la indoiala. Ceea ce lipsea era vointa de a-l propulsa in afara, la lumina. Abatele Brugerette insusi a de pus marturie in favoarea acestui fapt: "Supozitiile care dovedesc nevinovatia condamnatului din Insula Diavolului se inmultesc in van; declara­tia lui Bulow in Reichstag, cit si cele transmise de ambasadorul Munster guvernului Frantei, sustin de asemenea nevinovatia lui Dreyfus, dar in zadar; ea este proclamata si de Imparatul Guillaume si confirmata cand Schwartzkopfen (atasatul militar german) a fost chemat la Berlin de in­data ce Esterhazy fu acuzat de Mathieu Dreyfus (fratele condamnatului). Statul Major ramane in opozitie fata de orice reexaminare a procesului. Cineva este foarte preocupat in a-l acoperi pe Esterhazy. Ii sint transmise acestuia din urma documente secrete in sprijinul apararii lui, si chiar scrisul lui este interzis de a fi comparat cu cel de pe "lista"

"Aparat in felul acesta, Esterhazy este destul de insolent pentru a cere sa apara in fata Consiliului de Razboi. Acolo el este achitat in unanimitate pe 17 ianuarie 1898, dupa o discutie de trei minute".

Trebuie sa mentionam ca, cateva luni mai tarziu, cand colonelul Henry a fost condamnat pentru falsificare, Esterhazy fugi in Anglia si, in final, a marturisit ca el era autorul faimoasei liste atribuite lui Dreyfus.

Nu putem aminti toate intamplarile acestei drame, falsurile adaugate atator alte falsuri, intr-o incercare de a ascunde un adevar evident demisia sefului Marelui Stat Major, caderea ministrilor, sinuciderea lui Henry, detinut la Mont Valerien si care si-a taiat gatul, semnand astfel cu sangele lui marturia vinovatiei lui.

In decembrie 1898 a fost publicata aceasta nota semioficiala in presa germana: "Declaratiile guvernului imperial au stabilit ca nici o persoana germana nu a avut vreo legatura cu Dreyfus. Asa ca, din punctul de vedere al Germaniei, nu vedem nici un inconvenient in publicarea in­tegrala a acestui dosar secret" (Abatele Brugerette).

In final, este hotarata in mod inevitabil reexaminarea de catre Curtea de Justitie. Dreyfus trebuie sa apara din nou inaintea Consiliului de Razboi la Rennes, pe 3 iunie 1899, si acesta a fost inceputul unei noi torturi pentru el. "El nu si-a putut inchipui ca urma sa intalneasca o ura si mai mare decat atunci cand plecase, si ca fostul lui sef, conspirand sa-l trimita din nou in Insula Diavolului, nu va avea nici un fel de mila pentru aceasta biata fiinta care credea ca indurase tot ceea ce putea fi indurat" (Maurice Paleologue, "Jurnalul afacerii Dreyfus", p.14)

"Asa ca - scria abatele Brugerette - Consiliul de Razboi de la Rennes va adauga doar o noua nedreptate la inechitatile procesului din 1894. Ilegalitatile acestui proces, vinovatia lui Esterhazy, manevrele criminale ale lui Henry vor iesi la iveala cu claritate in timpul celei de a 29-a sesiuni a procesului de la Rennes. Dar Consiliul de Razboi il va judeca pe Dreyfus pentru alta acuzatie de spionaj care nu fusese nicio­data motivul unei acuzatii sau al vreunui raport. Toate scurgerile de informatii precedente vor fi atribuite lui si vor fi furnizate documente care nu aveau nimic comun cu el Cel putin, si contrar tuturor traditiilor noastre legale, noi vom cere ca insusi Dreyfus sa stabileasca daca un asemenea document sau act fusese predat de el, de parca nu era telul acuzarii sa dovedeasca crima" (Abatele Brugerette).

Partinirea acuzatorilor lui Dreyfus a fost atat de evidenta, incat opinia publica din afara Frantei a fost revoltata. In Germania, "Gazeta de Köln" a publicat pe 16-29 august, in toiul procesului, doua articole in care se poate citi urmatorul fragment: "Daca dupa declaratia guvernul german si dupa dezbaterile Curtii Supreme de apel din Franta cineva mai crede in vinovatia lui Dreyfus, putem raspunde doar ca persoana in cauza trebuie sa fie bolnava psihic sau doreste sa fie condamnat un nevinovat cu buna stiinta".

Dar ura, prostia si fanatismul nu sint dezarmate cu toate acestea. Chiar noi falsuri au fost folosite, inlocuindu-le pe acelea care isi pierdusera credibilitatea Pentru a rezuma, totul nu era decat o sinistra bufonerie. Sfarsitul ei, pentru Dreyfus, il reprezenta condamnarea la 1C ani puscarie, cu circumstante atenuante!"

"Acest proces mizerabil provoaca stupoare plina de indignare in toata lumea. Franta a ajuns sa fie dispretuita. Cine isi putea imagina o asemenea durere" (ziarul "Aurora", 14 septembrie 1899), exclama Clemenceau la citirea ziarelor germane si engleze. Mila era indispensa­bila. Dreyfus accepta sa «o duca mai departe», cum spunea el, «cautand anularea ingrozitoarei greseli militare careia ii cazu victima". Pentru aceasta anulare nu avea nici un sens sa se bazeze pe dreptatea Consiliu lui de Razboi. Aceasta dreptate a putut fi vazuta la lucru! Ea veni, inca odata., din partea Curtii Supreme de apel care, dupa investigatii complete si dezbateri indelungate, a anulat odata pentru totdeauna verdictul de la Rennes. Cateva zile mai tarziu, Adunarea legislativa si Senatul, printr-un vot solemn l-a reabilitat pe Dreyfus in cadrul armatei. El a fost decorat cu Legiunea de Onoare, fiind astfel reabilitat in mod public.

Aceasta reabilitare intarziata, obtinuta atat de greu, se datora oamenilor "cinstiti si curajosi", acelora pe care nevinovatul din Insula Diavolului dorise sa-i vada aparand. Numarul lor crestea din ce in ce mai mult, pe masura ce adevarul iesea la lumina. Dupa o achitare in graba a tradatorului Esterhazy de catre Consiliul de Razboi in ianuarie 1898, Emile Zola a publicat in ziarul 'Aurora', publicatia lui Clemenceau, scrisoarea sa deschisa 'Acuz!'. El scria: "Acuz primul Consiliu de Razboi de a fi violat legea prin condamnarea unei persoane pe baza unor documente secrete si acuz al doilea Consiliu de Razboi de a fi acoperit aceasta ilegalitate prin comiterea altei crime judiciare".

Dar 'cavalerii' vestitei Companii a lui Isus erau atenti sa musamalizeze orice lucru care i-ar fi putut lumina pe oameni. O intrebare din partea deputatului catolic de Mun l-a adus pe Emile Zola in fata Curtii juratilor de Sena, iar curajosul scriitor a fost condamnat la un an in­chisoare, pedeapsa maxima, ca rezultat al acestui proces nedrept. Opinia publica a fost atat de bine dusa in eroare de protestele zgomotoase ale "clerico-nationalistilor" incat alegerile din mai 1898 le-au fost favorabile.

Cu toate acestea, descoperirea publica a falsurilor, demiterea sef lui de Stat Major, partinirea criminala evidenta a juratilor, au deschi ochii celor sinceri care cautau adevarul. Dar acestia proveneau aproape in totalitate din randurile protestantilor, evreilor si laicilor.

"In Franta erau putini catolici care sa-i tina partea lui Dreyfus, dintre acestia foarte putine personalitati. Actiunea acestei maini de oameni a facut putina valva. Conspiratia tacerii i-a inconjurat"

"Cei mai multi preoti si episcopi au ramas convinsi de vinovatia lui Dreyfus" scria abatele Brugerette. Georges Sorel declara si el: "In timp ce afacerea Dreyfus a adus separarea grupurilor sociale, lumea ca­tolica era absolut unita impotriva redeschiderii procesului". Insusi Peg admite ca: ,Toate fortele politice ale bisericii fusesera intotdeauna impotriva lui Dreyfus'".

Trebuie chiar sa evocam listele de subscriptie deschise de "Cuvantul liber" si de "Crucea" ("Libre Parole" si "La Broix"), in favoarea vaduvei falsificatorului Henry, care se sinucisese. Numele preotilor care subscriau erau insotite adesea de ,comentarii nu tocmai evanghelice' cum sunt informati de M. Adrien Dansette, care cita urmatoarele: "Un anume abate Cros cere un covoras din piele de evreu pe care sa-l poata calca in pi­cioare dimineata si seara; unui tanar preot i-ar place sa zdreleasca nasul lui Reinach cu tocul pantofului sau; trei preoti ar fi incantati sa palmuiasca pe evreul Reinach".

Clerul secular este putin mai rezervat. In Congregatii insa, lucrurile sunt mai virulente.

"La 15 iulie, ziua decernarii premiilor la colegiul de Arcueil, festivitate prezidata de generalul Jamont (vice-presedinte al Consiliului de Razboi), parintele Didon, rectorul Scolii Albert le Grand, a tinut o cuvantare violenta in care a pledat pentru folosirea violentei impotriva oamenilor a caror crima fusese demascarea curajoasa a erorii militare: "Oare trebuie, spunea elocventul calugar, sa-i lasam pe cei rai in libertate? Desigur, nu! Dusmanul este intelectualismul ce pretinde ca dispretuieste forta, civilii care vor sa subjuge armata. Cand convingerea a dat gres, cand dragostea (!) nu mai este eficienta, trebuie sa ridicam sabia, sa imprastiem teroare, sa taiem capete, sa facem razboi, sa lovim" "Acest cuvantare parea sa fie o provocare aruncata tuturor simpatizantilor acelui nenorocit, condamnat pe nedrept" (Brugerette).

Dar cate cuvantari de acest fel nu s-au auzit de atunci incoace? Aceste chemari la represiuni sangeroase venind din partea blandului cler s-au putut auzi in special in timpul ocupatiei germane! Cat despre strigatul de ura impotriva intelectualismului, putem gasi ecoul lui perfect in aceasta declaratie a unui anume general: "Cand cineva vorbeste de in­teligenta, eu imi scot revolverul".

A sfarama gandirea prin forta este un principiu al bisericii romano-catolice, care nu s-a alterat niciodata.

Abatele Brugerette se mira, totusi, de faptul ca nimic nu a tulbu­rat credinta clerului in vinovatia lui Dreyfus: "Un asemenea eveniment mare si dramatic, venind ca un tunet pe cerul senin si aducand la lumina inselatoriile comise de personalul la varf al Departamentului, trebuia sa fi deschis ochii chiar si acelora care nu asteptau descoperirea adevarului. Ne referim la descoperirea falsurilor facute de Henry" "Nu venise inca timpul pentru clerul francez si pentru catolicii lui de a repudia o greseala care contina de prea multa vreme Ei, preoti si credinciosi, ar fi putut sa se duca in masa si, intr-al 11-lea ceas, aidoma lucratorilor din Biblie, sa ingroase randurile aparatorilor justitiei si adevarului Dar faptele cele mai relevante nu iradiau intotdeauna lumina asupra mintii acestora, dominata de prejudecati si, dupa cum stim, prejudecatile se opun analizei si, prin natura lor, sint rebele impotriva dovezilor" (Abatele Brugerette).

Oricum, ce eforturi au fost facute pentru a-i pastra pe catolici in eroare! Ar putea ei ghici ca sunt inselati in mod scandalos de o presa care tine cu incapatanare in intuneric toate dovezile de nevinovatie, toate marturiile favorabile condamnatului din Insula Diavolului si, de asemenea, pune bete in roate cursului justitiei prin orice mijloace?" In fruntea acestei prese era "La Libre Parole" (Cuvantul liber) creat, cum am vazut, cu ajutorul parintelui iezuit du Lac si "La Croix" (Crucea) al parintelui "inaltator" Bailly. Ordinul "inaltator" fiind o ramura camuflata a Companiei lui Isus, trebuie sa le atribuim iezuitilor pornirea si continuarea campaniei impotriva lui Dreyfus.

Un martor nu foarte suspicios, parintele Lecanuet, scria cu indrazneala: "Congregatia si in special iezuitii sunt denuntati de catre istoricii acestei afaceri. Si de data aceasta trebuie sa admitem ca iezui­tii au facut prima incercare cu o temeritate nechibzuita".

"Ziarele catolice provinciale, cum ar fi 'Nouveliste' din Lyon, atat de mult citit, vor lua aproape toate parte la acest complot impotriva adevarului si dreptatii. Pare ca parola care circula era de a opri lumina sa se reverse si de a tine publicul in intuneric".

In realitate, ar fi fost nevoie de o orbire extraordinara pentru a nu discerne in spatele valvei starnite de 'La Croix' in Paris si in pro­vincie, parola amintita de abatele Brugerette. Si, de asemenea, ar fi trebuit sa fii naiv la culme sa nu-i cunosti originea".

Adrien Dansette o spune si el: "Ordinul 'inaltatorilor' ca tot unitar si impreuna cu acesta biserica, sunt cele care se regasesc in spatele campaniei din 'La Croix' Parintele Bailly se mandreste ca 'Sfantul Pa­rinte' il aproba si il sustine".

De fapt nu este nici o indoiala in privinta acestei invoiri! Iezuitii carora "inaltatorii" le-au imprumutat numele lor, nu au fost de la fondarea Ordinului instrumentul politic al papei? Trebuie sa zambim la auzul povestii raspandita in mod iscusit, ca papa Leon XIII recomandase "mode­ratie" directorilor ziarului 'La Croix'. Este un truc clasic, dar inca eficient. Astazi mai exista inca oameni din popor care cred intr-un fel de independenta a vocii oficiale a Sfantului Scaun!

Sa vedem acum ce a fost publicat la Roma prin intermediul 'Civilta Catolica', publicatie oficiala a catolicilor, sub titlul 'Il caso Dreyfus': "Emanciparea evreilor este rezultatul asa numitelor principii din 1789, al carui jug intareste greu asupra intregului popor francez. Evreii tineau Republica in mainile lor, care era mai mult evreiasca decat franceza Evreul a fost creat de Dumnezeu ca sa fie folosit drept spion in orice loc unde se pregateste o tradare Nu numai in Franta, ci si di Germania, Austria si Italia evreii trebuie sa fie exclusi din randurile natiei. Apoi, cu marea armonie a timpurilor trecute, natiunile isi vor redobandi fericirea lor pierduta".

In capitolele anterioare am oferit un scurt rezumat al 'marii armo­nii' si al 'fericirii' de care se bucurau natiunile cand fiii lui Loyola ascultau marturisirile si inspirau pe regi. Dupa cum tocmai am vazut, 'ar­monia' domnea, de asemenea, cand acestia erau confesorii si sfatuitorii sefilor Statului Major.

Potrivit abatelui Brugerette, generalul de Boisdeffre, convertitul parintelui iezuit du Lac, a gustat aceeasi amaraciune ca multi altii di­naintea lui care fusesera in aceeasi masura inselati de acesti 'stapanitori de constiinte'. Marturisirile falsificatorului Henry l-au obligat sa demisioneze. "Fiind un om cinstit, el se va proclama ca fiind 'inselat in mod scandalos' , si cei care il cunosteau erau constienti ca el se simtea foarte amarat din cauza 'complotului' al carui victima era".

Iar abatele Brugerette adauga ca acesta a intrerupt "orice comunicare cu fostul sau confesor" si chiar a refuzat sa-l vada inainte de a muri.

Dupa ce citim toate acestea, scrise si publicate in 'Civilta Cato­lica', credem ca nu mai este nevoie sa insistam asupra culpabilitatii omului si putem doar sa fim de acord cu Joseph Reinach care scria atunci: "Dupa cum vedeti, iezuitii insisi au nascocit aceasta afacere intunecoa­sa. Si pentru ei Dreyfus este doar un pretext. Ce vor ei si ce admit este a strangula pe laici si Revolutia franceza. sa darame zeii stra­ini: dogmele din 1789".

Aceasta este destul de clar. Dar, impotriva tuturor aparentelor, exista o posibila discordanta intre papa si armata lui secreta, intre intentiile unuia si actiunile celorlalti. Cazul lui Bailly este concludent in aceasta privinta.

Ce putem citi in 'La Croix' la 29 mai 1956? Nimic altceva decat: "Cum am mai anuntat, eminenta sa, cardinalul Feltin, a ordonat o studiere mai atenta a scrierilor parintelui Bailly; el a fost fondatorul publicatiei noastre si a revistei 'Maison de la Bonne Press'. Iata textul acestui ordin datat la 15 mai 1956: "Noi, Maurice Feltin, prin harul Domnului si a apostolicului Sfant Scaun, preot cardinal al sfintei biserici romane al carei nume este 'Sfanta Maria a Pacii', episcop al Parisului. In vederea planului supus spre cercetare de catre Congregatia 'inaltatoare' si aprobat de noi de a prezenta la Roma cauza supusului lui Dumnezeu, Vincent de Paul Bail fondator al ziarului 'La Croix' si al 'Bonne Press'. In vederea dispozitiilor si instructiunilor Sfantului Scaun privind actul de canonizare si de studiere atenta a scrierilor supusului lui Dumnezeu, am ordonat si ordo­nam urmatoarele: oricine a cunoscut pe acest supus al lui Dumnezeu sau cine ne poate spune ceva deosebit despre viata lui trebuie sa ne faca cunoscut despre aceasta Oricine poseda scrieri ale acestui supus al lui Dumnezeu trebuie sa ni le predea inainte de 30 septembrie 1956, fie ti­parite sub forma de carti, note de mana, scrisori, memorii chiar in­structiuni sau sfaturi, nu neaparat scrise de el, dar dictate de el Pentru toate aceste comunicari il desemnam pe Canon Dubois, secretarul ar­hiepiscopiei noastre si promotor al credintei in aceasta cauza".

Iata un "supus al lui Dumnezeu" pe drumul cel bun pentru a primi o recompensa pentru serviciile sale loiale sub forma unui 'halo' (inelul luminos care se vede deasupra capului sfintilor - n.t.). Si indraznim sa spunem ca in ceea ce priveste scrierile sale care sunt atat de atent cercetate, 'promotorul credintei' a avut destule. Cat despre materialul 'tiparit', colectia 'La Croix', in special intre anii 1895-1899 va furniza cele mai edificatoare aspecte.

"Atitudinea ziarelor catolice si in special cea a ziarului 'La Croix' constituie, pentru moment, pentru toate mintile drepte si luminate, un scandal indescriptibil", spunea Pau1 Violet, membru catolic al Institutului iar acest scandal sustine, in afacerea Dreyfus, cele mai socante greseli, minciuna si crima impotriva adevarului si dreptatii. "Tribunalul Romei", adauga el, "cunoaste aceasta, la fel ca si toate tribunalele europene". Intr-adevar, Tribunalul Romei stia mai bine decat oricine! Dupa cum am vazut, in 1956, ea nu uitase ispravile Pioase ale acestui "supus al lui Dumnezeu" si pregatea canonizarea lui.

Fara indoiala, promotorul credintei ne incredinta un viitor 'sfant' cu acele celebre liste de subscriptii in favoarea vaduvei falsificatorului: Henry, despre care abatele Brugerette spune: "Astazi, cand consideram ca acele cerinte ale Inchizitiei s-au intors, pentru persecutarea evreilor si omorarea sustinatorilor lui Dreyfus, totul pare ca si cand ai asculta un delir imaginar al unor fanatici salbatici si grotesti. Cu toate acestea, faptele ne sint prezentate de catre 'La Croix' ca un mare, reconfortant si amuzant spectacol".

Toate aceste urari pioase privind evreii, parintele Bailly nu a avut bucuria sa le vada realizate in timpul vietii sale de catre acesti salbatici fanatici aflati sub semnul zvasticii. El nu a putut decat sa se bucure din ceruri la vederea acelui "mare, reconfortant si amuzant spectacol", chiar daca, de acolo de sus, spectacole de acestea par obisnuite potrivit spuselor sfantului Toma d'Aquino, ingerul scolii: "In scopul de a ajuta sfintii sa se bucure mai mult de fericirea lor si sa-si sporeasca multumirile aduse Domnului, lor li se permite sa contemple in toata grozavia lor torturile aplicate celor necredinciosi Sfintii se vor bucura de torturile si chinurile aplicate celor fara Dumnezeu".

Cum putem vedea, parintele Bailly, fondatorul publicatiei "La Croix" avea toate atributele necesare unui sfant: persecuta un nevinovat, blestema pe cei care il aparasera pe acesta, ii preda ca sa fie omorati, sustinea cu putere minciuna si nedreptatea, imprastia ura si discordia; acestea sunt in ochii bisericii romano-catolice titluri de glorie si putem intelege dorinta ei de a pune un nimb pe fruntea autorului acestor fapte pioase.

Totusi, se pune intrebarea urmatoare: "Este oare acest 'slujitor al lui Dumnezeu' un facator de minuni? Pentru ca stim ca, pentru a merita un astfel de promovare, cineva trebuia sa faca minuni bine verificate".

Care erau minunile facute de directorul fondator al publicatiei "La Croix"? Era schimbarea albului in negru si a negrului in alb pentru cititorii sai? A prezenta o minciuna drept adevar si un adevar drept o minciuna? Desigur, dar un mare miracol fusese in primul rand faptul ca el convinsese membrii Statului Major (iar apoi publicul cititor) ca, dupa ce se comisese initial o greseala si apoi aceasta greseala fusese descoperita, lor le revenea 'onoarea' de a nega dovezile, transformand in acest fel greseala in abuz de putere!". "A gresi este omeneste, a persevera in greseala este diabolic". Dar 'slujitorul lui Dumnezeu' nu a luat prea mult in seama acest proverb. In loc sa se lase inspirat de el, aces^­ta l-a ascuns sub sutana lui. De fapt, 'mea culpa' (recunoasterea greselii) este pentru credinciosul de rand, nu pentru fetele bisericesti, nici pentru capii militari care aveau confesori iezuiti. Rezultatul a fost - si asta s-a si urmarit - exaltarea pasiunilor partizane si divizarea poporului francez.

Acest lucru este afirmat de eminentul istorie Pierre Gazotte: "Afacerea Dreyfus a fost cotitura decisiva judecata de ofiteri, ea a implicat institutia militara. Afacerea a crescut, a devenit un conflict politic, divizand familii, despartind Franta in doua. Ea a avut urmarile unui razboi al religiilor a creat ura impotriva corpului ofiteresc a generat antimilitarismul" (P. Gazotte, "Istoria Frantei").

Cand ne gandim la Europa acelor timpuri, cu Germania supradotata cu armament si inconjurata de doi dintre aliatii ei, cand ne amintim de responsabilitatea Vaticanului in ceea ce priveste inceperea conflictului din 1914, nu putem crede ca diminuarea puterii potentialului nostru militar nu fusese premeditata.

Cum am putea trece cu vederea faptul ca, de fapt, "Afacerea Dreyfus incepea in anul 1894, anul aliantei franco-ruse. Atunci, reprezentantii Vaticanului au fost foarte sinceri in privinta acordului cu o putere schismatica ce, in ochii lor, era un scandal. Chiar si azi, un prelat al 'Prea Sfintiei Sale', M. Cristiani, indrazneste sa scrie: "Prin politica oarba si gresit condusa, tarii noastre parea ca-i face placere sa provoace tendinte de razboi cumplitei ei vecine (Germania) De fapt, alianta franco-rusa parea sa ameninte Germania cu incercuirea" (Cristiani, "Vaticanul politic", pag.102).

Pentru respectabilul prelat, Tripla Alianta (Germania, Italia, Austro-Ungaria) nu reprezenta o amenintare pentru nimeni, iar Franta gresea pentru ca nu ramanea izolata in fata acestui bloc. Cu trei contra unu, 'lovitura' ar fi fost mai usoara, iar Sfantul Parinte, papa, nu ar mai fi trebuit sa deplanga, in 1918, infrangerea aparatorilor lui.