Instalarea papei ca judecator suprem si imun

  Instalarea papei ca judecator suprem si imun in crestinatate, inlocuind oficiul permanent al Domnului Iisus, a avut loc in anii 507/508. Acest moment istoric a insemnat, totodata, inceputul razboaielor religioase in Europa. Redam mai detailat evenimentele care ne conduc la asemenea concluzii.
 Cu ocazia alegerilor papale din anul 498, majoritatea clerului si o parte din senat au dorit un papa energic si autoritar care sa reprezinte cat mai bine pozitia Bisericii Romane si interesele nationale ale poporului italian care se forma. In acest scop au votat pe diaconul sardinian Symmachus, un nou convertit din paganism, ale carui ambitii continuau pretentiile papei Gelasius (492-496) care afirmase principiul ca autoritatea papala este mai presus de cea imperiala, si ca papii au primit coroana nu de la puteri pamantesti ci de la Christos. Dar majoritatea din senat si o minoritate a clerului au ales, in aceeasi zi, pe prezbiterul Laurentius care avea sa domneasca - ca 'antipapa' - intre anii 408-507, concomitent cu Symmachus.
  Competitia dintre cele doua partide a antrenat si arbitrajul regelui ostrogot Teodoric si o serie de sinoade sau, mai bine zis, sesiuni ale sinodului roman care au avut loc intre anii 501-502. Intrucat Symmachus fusese acuzat de anumite abuzuri teologice, morale si materiale, laurentienii sprijiniti de Teodoric, cerusera judecarea lui Symmachus de catre conciliul general, la care se hotarase sa ia parte si un revizor regal. Svmmachus insa, sprijinit de o majoritate eclesiastica si de personalitati ale Bisericii din Galia, Italia si Alexandria, a rezistat oricarei incercari de a fi cercetat cazul sau, afirmand ca nici un papa n-a fost judecat vreodata de sinoade sau regi, ca autoritatea papala este, superioara oricarei judecati omenesti
  La 23 oct. 501, sinodul intrunit pentru a-l judeca pe papa, conchide ca o asemenea judecata nu tine de autoritatea omeneasca, numai Dumnezeu ar putea judeca pe un papa. Vazand ca nu se poate rezolva cazul, laurentienii au recurs la violenta, iar Laurentius a reusit sa se instaleze in Lateran - vechiul palat al cezarilor pe care Constantin cel Mare il cedase episcopilor de Roma cu ocazia mutarii capitalei imperiale. In cele din urma, Symmachus s-a declarat de acord cu un sinod care sa judece cazul, cu conditia eliminarii reprezentantului autoritatii regale.
  Dupa cateva sesiuni de tergiversare, la 15 sept. 502, episcopii adunati in sinod au declarat ca ei nu pot judeca pe
papa, deoarece nu a existat nici un caz in care un ocupant al 'Sfantului Scaun' sa fi fost judecat de catre alti episcopi. Ei au facut apel la clericii laurentieni sa se supuna lui Symmachus. O noua sesiune a sinodului, la 23 oct.502, cunoscuta in istorie sub numele de Synodus Palmaris, a pus punct acestor dispute, hotarand ca papa nu poate fi judecat de nimeni. Symmachus a fost declarat liber de orice acuzatie si reinvestit cu toata autoritatea papala. Toata proprietatea Bisericii a fost pusa sub administrarea sa si s-a hotarat ca toti episcopii care i se vor supune sa fie scutiti de pedeapsa. Documentul a fost semnat de 75 de episcopi italieni, inclusiv de cei din Milano si Ravenna. A urmat inca o sesiune in bazilica Sf. Petru, cu usile inchise, la 6 nov 502, unde Symmachus a prezidat sinodul, proclamand nevinovatia sa si dand, in ciuda lui Teodoric, un nou edict referitor la administrarea mosiilor si tezaurului "sfantului Petru'.
  In tot acest timp, Symmachus ramasese in locuinta episcopala de pe langa bazilica Sf Petru (care va deveni, mai tarziu, palatul Vatican). Disputa a mai durat circa patru ani de lupte furibunde intre cele doua partide, in care timp s-au dat pe fata moravuri tipic medievale. Printre principalii suporteri ai lui Symmachus sunt: diaconul Ennodius, secretarul arhiepiscopului de Milano, ultimul reprezentant al vechii scoli de retorica devenit apoi episcop si ambasador; arhiepiscopul Caesarius de Arles, reprezentant al papei in Galia, un mare promotor al sabatizarii totale a duminicii; Avitus de Vienna, deasemenea arhiepiscop din Galia; Dioscorus din Alexandria, cleric si diplomat care va deveni papa, mai tarziu. Acesti oameni, sanctificati in traditia catolica, si-au folosit autoritatea si influenta, in calitate de reprezentanti ai bisericilor din tinuturile lor si ca diplomati, insistand pe langa rege pentru recunoasterea lui Symmachus. Nu pare intamplator faptul ca episcopii din Galia l-au sprijinit pe Symmachus in acelasi timp in care anumite varfuri ierarhice galicane, ca episcopul Remigius din Reims (si acesta sanctificat!) osteneau intru "conver-tirea' unui alt pagan, regele Clovis (Chlodwig, Clodovec) al francilor. Prima dovada a crestinarii acestui print supranumit "noul Constantin', a fost inceperea unei campanii militare contra ereticilor vizigoti care stapaneau cel mai intins si mai tare stat germanic (Spania si Galia de sud). Cu ajutorul nepretuit al clericilor catolici care nu sufereau administratia vizigota, francii au invins definitiv pe vizigoti in anii 507-508, ceea ce a facut din Clovis protectorul Bisericii si aproape un imparat al Apusului. O ambasada de la Constantinopol a conferit lui Clovis titluri si demnitati consulare, recunoscandu-i calitatea de aparator al intereselor Imperiului si Bisericii. Aceasta victorie a insemnat intemeierea primului stat catolic, adica papist: "Francia', "fiica cea mai mare a Bisericii', supraputerea medievala, originea Sfantului Imperiu Roman. In acelasi an, Clovis a proclamat legea salica prin care, intre altele, se reglementa situatia Bisericii de tip medieval.
  Intre Clovis si ierarhia catolica galicana, pe de o parte, si intre aceasta ierarhie si Symmachus, pe de alta parte, au existat legaturi. Papa Symmachus a instituit beneficiile eclesiastice si acest lucru s-a realizat mai intai in Galia Deasemenea, noua liturghie romana care a aparut cam in acelasi timp, s-a generalizat mai intai in Galia-Francia. (in comparatie cu vechea liturghie de origine bizantina, messa romana este mai scurta, sunt scoase lungile multumiri pentru binecuvantarile divine si este omisa epicleza-invocarea Spiritului Sfant). Dogma jurisdictiei supreme a papalitatii, care tocmai triumfase in Roma pe la anii 506-507, este lansata acum in primul stat care se oferise sa sustina cu sabia interesele Bisericii. Deaceea se poate sustine ca anul 508 reprezinta instaurarea jurisdictiei supreme si a idolatriei papale in crestinatate, cel mai elaborat si mai apologizat cult al personalitatii. Afirmarea dogmei suprematiei papale in sinoadele din anii 501-502 si in disputele care au continuat in Roma pana la anii 506-507, a fost urmata de victoria definitiva a partidei symmachiene care a reprezentat triumful dogmei suprematiei papale in Roma. In acelasi timp, razboiul lui Clovis contra vizigotilor a facut loc controlului papal in toata Galia prin intemeierea Frantei, primul stat catolic, in anul 508. Astfel anul 508 reprezinta o importanta piatra de hotar in istoria Bisericii, marcand inceputurile suprematiei papale si inaugurand era razboaielor religioase ale Bisericii catolice.
  In timp ce Clovis isi continua opera de cucerire a altor regate vecine, pagane sau eretice, pentru a largi imparatia Christosului lui, Symmachus a actionat si in rasarit, mai intai trimitand imparatului o scrisoare plina de invective in care-l mustra pentru ideea de a fi conciliant cu partida politico-religioasa a ereticilor monofiziti. Imparatul raspunde printr-un Apologeticus. Nemultumit, pontiful scrie clericilor din provincia Illyricum. Ca din pamant (nu se stie de ce tocmai atunci !), izbucneste istorica rascoala a lui Vitalian incepand din Illyricum. Generalul Vitalian, erijandu-se in aparator al credintei ortodoxo-catolice, insotit de Iustin si Iustinian (viitorii imparati suporteri ai papalitatii!) cu o armata pagana de huni si bulgari, a reusit sa depopuleze Tracia, in drum spre Constantinopol, si sa sfartece 65.000 de semeni crestini, pana cand a obtinut satisfacerea pretentiilor papale: recunoasterea christologiei de la Calcedon (pe care o formulase papa Leon) si reinstalarea episcopilor care o sustineau. Imparatul Anastasios, umilit si muribund, a semnat acordul acesta pe care-l va perfecta Iustin in anul urmator (519), cand episcopii rasariteni vor fi invitati sa semneze supunere neconditionata fata de jurisdictia suprema a papei.
  Iustinian, nepotul lui Iustin, coregent si apoi imparat, va sprijini in continuare papalitatea, in speranta de a reface granitele Imperiului Roman prin anihilarea regatelor barbare care sustineau un alt soi de crestinism decat cel catolic. Intre anii 531-538. Iustinian ultimul imparat roman si primul imparat bizantin, a carui legislatie a stat la baza Evului Mediu, a recunoscut in mai multe documente oficiale (existente pana astazi in faimosul sau Corpus juris civilis), papalitatea romana, ca fiind "capul tuturor sfintelor biserici . Prin razboaiele sale occidentale, in care va matura regatele vandalilor si ostrogotilor (535-539), si prin asa numita Pragmatica Sanctiune, (pe care o va confirma in anul 554), Iustinian va lasa papei autonomie teritoriala si o guvernare teoretic supusa Bizantului, dar practic independenta. Aceasta fondare a primului stat papal a fost posibila numai dupa inlaturarea ostrogotilor si eliberarea teritoriilor papale in anul 538. Avand pretentii "spirituale' atat de inalte, care erau tot mai recunoscute si mai disputate in Biserica, aceasta dinastie pustiitoare simtea nevoia de putere, independenta si bogatie, pe care numai crearea unui stat le putea asigura. Timp de 1260 de ani de la 538 si, respectiv, 1290 de ani, numarand de la 508, aceasta prezenta luciferica, dezgustatoare, aceasta"fantoma a lui Petru incoronata cu diadema vechilor cezari' a pustiit lumea prin intrigi, arhierezii, decrete si razboaie, care nu urmareau altceva decat asigurarea propriei suprematii. In anul 1798, aceeasi sabie franceza va da o lovitura atat de puternica papismului si Statului Papal, incat contemporanii aveau sa creada ca aceasta putere a pierit pentru totdeauna.
  Izbucnirea Revolutiei Franceze in 1789 a antrenat forte mai abisale care au inceput asa-numita descrestinare. Biserica Catolica, principala putere religioasa din Franta, care se bucurase de cele mai mari drepturi si privilegii, a fost trecuta pe aceeasi treapta cu celelalte confesiuni si persecutata din cauza refuzului clerului de a recunoaste guvernul revolutionar. Deoarece clerul catolic avea juramant de supunere absoluta fata de o putere de stat din afara granitelor Frantei (Statul Papal) si pentru ca Revolutia se voia europeana nu doar franceza, Franta revolutionara a procedat la anexarea teritoriilor papale de la Avignon in 1791. In anul 1797, papa Pius VI este silit de catre generalul Bonaparte sa cedeze partea nordica a Statului Papal si sa dea o impresionanta despagubire de razboi. Dar acesta n-a fost decat inceputul durerilor. Dupa 9 ian. 1798, puterea temporara a papilor a fost lichidata, iar la 15 feb. 1798, Statul Papal a fost inlocuit de Republica Romana, o creatie a armatelor franceze, de acum imperiale. Pius VI a fost luat prizonier, in ciuda staruintelor sale de a fi lasat sa moara in Roma. "Vous pouvez mourir partout!' (Puteti muri oriunde!) i-a raspuns generalul Berthier.
  In anul 1799, Napoleon favorizeaza alegerea lui Pius VII in speranta ca acesta va coopera cu interesele sale imperialiste. Ca si Iustinian, Napoleon voia sa intemeieze un imperiu urias, folosindu-se si de influenta papala. Dar un papa nu este chiar omul potrivit sa slujeasca unui interes superior intereselor papale. Pius VII a fost chemat sa-l incoroneze pe Napoleon, dar soldatoiul a luat repede coroana din mana papei si, in mod public, si-a indesat-o pe cap cu propriile maini. In zadar papa a cerut inapoi Avignonul, Bologna, Ferrara Napoleon n-avea de gand sa restaureze maretia Statului Papal. Iritat de anumite "greseli' politice ale lui Pius VII, Napoleon a intervenit din nou in Italia si a separat ducatul Romagna de "coroana apostolica', anexandu-l Imperiului. In anul 1809, Napoleon a dat un decret de deposedare care prevedea anexarea intregului teritoriu papal. Roma a fost declarata cetate imperiala, libera, iar papei i s-a permis sa locuiasca in ea ca pensionar. Orgoliul caracteristic al papilor a facut opozitie, ceea ce l-a determinat pe imparat sa foloseasca forta. Intr-o noapte, un batalion a inconjurat Vaticanul. Pius VII, tremurand, este smuls si tarat prin Italia de fortele imperiale, pana in Franta. Incercand sa evadeze, este prins din nou si tinut intr-un arest bland la Fontainebleau. In 1813 Napoleon aranjeaza un concordat cu papa, dar il revoca imediat. Odata cu caderea lui Napoleon insa, in 1814, Pius VII va fi reinstalat ca si ceilalti monarhi europeni. Vaticanul, lovit in repetate randuri, va deveni cea mai reactionara putere politica si spirituala din sec. XIX. Papii din aceasta perioada obisnuiau sa-si trimita toate trasnetele impotriva societatilor biblice, impotriva libertatilor republicane, impotriva oricarei afirmari a libertatii de constiinta, a separarii bisericii de stat, etc.
  In aceste conditii, autoritatea temporala a papilor va deveni o problema centrala a Europei secolului trecut. In anul 1831, marile puteri protesteaza fata de atitudinea papalitatii care era privita ca o relicva, tolerata din motive politice si psihologice, a unor vremuri apuse. Prin reactionarismul ei, papalitatea isi instraineaza tot mai mult supusii. Singurul sprijin al ei era Austria. Argumentul favorit: administrarea independenta a unei biserici mondiale este imposibila fara o suveranitate temporala, deaceea este necesar Statul Papal. Revolutia din 1848 determina o reactie puternica a papei fata de aceste manifestari "lumesti' care redau oamenilor drepturile naturale, indeosebi libertatea religioasa. Pius IX procedeaza ca orice papa medieval, proclama in 1859 dogma "imaculatei conceptiuni', dupa care, in 1860 expune dogma puterii temporale si, in Conciliul Vatican I, in1870, proclama solemn, pentru prima data in mod oficial in Biserica Catolica, dogma infailibilitatii papale. Dar puterile europene dezaproba aceasta mascarada interminabila si, in septembrie 1870 Roma este ocupata din nou si Statul Papal desfiintat 'pe veci'. De la acea data, papalitatea va intra intr-un fel de greva diplomatica, refuzand sa iasa din Vatican. In aceasta perioada, papa este numit "prizonierul de la Vatican'.
  Situatia politica a papalitatii incepe sa se refaca prin concordatul din 1929 dintre papa si guvernul lui Mussolini. Desi statul papal contemporan este mult mai mic decat a fost vreodata, influenta diplomatica, puterea politica si admiratia universala chiar din partea vechilor adversari, este mult crescuta. In mod paradoxal, Vaticanul pare sa faca astazi o politica in favoarea libertatilor pe care ieri le condamna. Dar dogma jurisdictiei supreme si a infailibilitatii acestui oficiu au ramas in picioare, pentru a asigura continuitatea, garantia instaurarii unui nou totalitarism mondial si a unui nou val de persecutii. Profetia ne promite ca aceea va fi ultima zi a papalitatii.