Grecia antica

GRECIA ANTICA

despre nevoia de asociere umana si nasterea organismului politic

"Adevarul este ca, acolo unde asociatia este astfel incat fiecare nu vede statul decat in propria sa casa, acolo unde unirea nu este decat o liga impotriva violentei, nu este catate, daca privim mai de aproape; relatiile unirii nu sunt decat cele ale indivizilor izolati. Deci, evident, cetatea nu consta in comunitatea domiciliului, nici in apararea drepturilor individuale, nici in legaturile de comert sau de schimb; aceste conditii preliminare sunt desigur necesare pentru ca cetatea sa existe, dar chiar cand ele se reunesc toate, cetatea (statul) nu exista inca. Cetatea (statul) este asociatia fericirii si a virtutii pentru familii si pentru deosebitele clase de locuitori, in vederea unui trai complet care sa fie si independent.

Cu toate acestea, nu s-ar putea ajunge la un asemenea rezultat fara comunitatea domiciliului si fara ajutorul casatoriilor, si tocmai aceasta a dat nastere, inauntrul statelor, legaturilor de familie, fratiilor, sacrificiilor publice si serbarilor care reunesc pe cetateniIzvorul tuturor acestor institutii este prietenia, sentiment care impinge pe om sa prefere viata in comun; scopul statului este fericirea cetatenilor, iar toate aceste institutii nu tind decat sa o asigure. Statul este asadar o reuniune de familii intocmite in sate in vederea unei vieti depline si suficiente siesi. Deci asociatia politica are desigur drept scop virtutea si fericirea indivizilor, iar nu viata comuna."

(Aristotel, Politica, Antet, Bucuresti, 1996, pg. 34)

"Asadar, care sunt inceputurile si de unde isi trag originea formele de guvernamant? Cand din pricina unor inundatii, molime, foamete sau din alte cauze de acest fel neamul omenesc se prapadeste, cum stim ca s-a intamplat si ratiunea spune ca se va intampla iarasi, atunci pier in acelasi timp toate institutiile si artele si cand din ramasite, ca din niste seminte, iarasi creste cu timpul o multime de oameni, atunci, precum la celelalte vietuitoare, tot astfel si la oamenii care se strang laolalta - si e firesc ca ei sa se adune in ceata din pricina slabiciunii fizice - neaparat va fi capetenie si conducator acela care se va deosebi prin putere trupeasca si prin indrazneala. Trebuie sa socotim ca aceasta este lucrarea cea mai adevarata a naturii, observand ceea ce se intampla la celelalte feluri de vietuitoare lipsite de ratiune, la care fara indoiala vedem ca cei mai puternici devin capetenii, adica taurii, mistretii, cocosii si alte de felul acestora. Asadar, este firesc ca astfel sa fi fost la inceput si viata oamenilor, adunati laolalta in felul animalelor si urmand pe cei mai viteji si mai puternici; forta este masura puterii lor si numele ce s-ar putea da unei astfel de conduceri este acela de monarhie. Cand, cu trecerea timpului, in astfel de comunitati se dezvolta simtul convietuirii si societatii, atunci se face inceputul regalitatii si se naste la oameni intaia oara ideea de bine si de dreptate si la fel despre cele opuse acestora."

(Polybios, op. cit, vol. I, pg. 465)

despre monarhie

"Aproape toti monarhii la inceputul domniei lor, flutura in ochii tuturor numele libertatii, impart cu generozitate titlul de prieten si de aliat acelora care le impartasesc sperantele. Mai tarziu, cand situatia lor se consolideaza, nu se mai poarta cu cei care i-au sustinut ca niste aliati, ci ca niste tirani. Dau astfel dovada de necinste si de cele mai multe ori nu se aleg cu nimic de pe urma noii lor pozitii. Cand un monarh nutreste planuri marete, cand in viziunea ambitiei sale a cuprins intreaga lume locuita, cand a izbutit in sfarsit sa indeplineasca cele ce-si pusese in gand si se vede obligat sa proclame sus si tare tuturor celor pe care i-a supus, mici si mari, ca nu este decat un om lipsit de cuvant, lipsit de fermitate, cum s-ar putea sa nu treaca in ochii oamenilor drept un nebun care si-a pierdut mintile."

(Polybios, op. cit., vol. II, pg. 265)

constitutia - criteriu de categorisire al diferitelor regimuri politice

"Dupa ce s-a potolit invalmaseala si au trecut cinci zile, tinura sfat cei care se ridicasera impotriva magilor, chibzuind treburile carmuirii. Si s-au rostit atunci cuvantari ce par de necrezut unora dintre greci; oricum ar fi insa, ele au fost rostite. Otanes indemna sa fie data carmuirea obstei, alcatuita din toti persii. Iar cuvantarea lui sunase astfel: Dupa socotinta mea nici unul dintre noi nu se cade sa domneasca singur; caci monarhia nu aduce nici un lucru bun si nu este de loc placuta. Ati vazut doar cat de mult s-a semetit trufia lui Cambise si ati avut parte asijderi si de trufia magului. Ce fel de buna randuiala ar fi deci monarhia, cand ea ingaduieste unui singur om sa-si faca vrerea fara sa dea socoteala? Chiar de-am pune in scaunul ei pe cel mai bun dintre toti barbatii, monarhia il va scoate din fagasul gandurilor lui obisnuite. Caci se isca trufia, din tot belsugul ce se rasfata la picioarele sale, iar pizma e sadita in sufletul omului dintotdeauna. Daca s-au prins de el aceste doua, el are in sufletul sau toata rautatea. Multe ticalosii va face - ori din prea multa trufie, ori manat de firea pizmuitoare. Si s-ar cuveni totusi sa nu fie deloc pizmuitor tiranul; caci ale lui sunt toate bunatatile; dar cu cetatenii lui tocmai de-anoaselea se poarta: pe cei mai buni de-abia-i rabda, cat mai sunt vii si se mai afla pe aceasta lume. In schimb, se bucura de toti cei netrebnici si le asculta cu priinta clevetirile. Si apoi este omul cel mai nestatornic; daca te marginesti sa-l admiri cu masura, se simte jignit, caci nu I se da mare cinste; iar de te prefaci lingusitor, se fereste ciudos de lauda-ti prefacuta. In sfarsit, cel mai rau lucru abia cum vi-l spun: tiranul duce de rapa obiceiurile parintesti: siluieste femeile si trimite oamenii la moarte, fara sa-i judece. Pe cata vreme, carmuirea celor multi, mai intai de toate poarta numele cel mai frumos randuiala dreapta pentru toti - isonomia. In al doilea rand, nimica nu savarseste din cele ce le facea monarhul: dregatorii sunt trasi la sorti si raspund fiecare pentru faptele lor; iar hotararile toate sunt aduse in fata obstei. Asadar, eu va dau acest fapt: sa lasam deoparte monarhia si sa ridicam norodul la putere; doar in multime se afla toate."

(Herodot, op. cit., pg. 166)

"Otanes si-a spus deci parerea in felul acesta. Megabizos dimpotriva i-a indemnat sa dea carmuirea pe mana oligarhiei, rostind aceasta cuvantare: Cand Otanes v-a spus sa curmati tirania, socotiti ca si eu am grait la fel. Dar atunci cand v-a indreptat sa treceti puterea in seama norodului, el s-a ratacit din calea dreptei cugetari; caci nimic nu este meai nechibzuit si mai ticalos decat multimea cea nevolnica. Si ar fi cu totul de nesuferit sa fugim noi de semetia titanului, pentru a cadea mai apoi prada semetiei norodului de neinfrant. Caci despotul, daca savarseste vreo fapta, o face cu stiinta; norodul insa nu este in stare sa-si dea seama. De unde sa fi capatat el vreo cunostinta daca n-a primit invatatura si n-a vazut nimica bun, fiind lasat in voia lui? S-a desprins doar sa tulbure fara minte treburile tarii, asemenea unui suvoi. Cei care vor numai rau persilor, aceia sa aiba parte de carmuirea norodului! Noi dara, dupa ce vom fi ales o seama de oameni foarte buni, sa le incredintam lor puterea. Desigur, printre ei vom fi si noi insine; ca atare, hotararile oamenilor celor mai buni vor fi si ele cele mai bune."

(ibidem, pg. 167)

"Astfel si-a spus parerea Megabizos. Vorbind al treilea, s-a rostiti apoi Darius: Cu multa dreptate pare-mi-se a vorbit Megabizos despre gloate. Cat despre oligarhie nu are dreptate. Asa cum ne stau in fata acestea trei, dea-r fi toate, cat se poate de bune - atat puterea norodului, cat si oligarhia, la fel ca si monarhia - cu toate astea, monarhul, zic eu este cu mult mai presus. Nici nu se poate afla altceva mai bun decat stapanirea unui singur barbat: a celui mai vrednic. Bizuindu-se pe mintea lui cea destoinica, el va stapani multimea, fara sa-i dea prilej de a carti; iar masurile ce se iau impotriva railor va sti cel mai bine sa le tainuiasca. Pe cata vreme sub oligarhie, multi isi calesc, ce-i drept, sufletul cu virtute, pentru a sluji obstea. Totusi, se isca dusmanii grozave; caci vrand fiecare sa fie peste ceilalti si pretutindeni sa biruiasca numai vointa sa, ajung la dihonii mari intre ei. Vrajbele nasc razvratirile si de acolo se ajunge la varsare de sange; iar dintr-o varsare de sange tot monarhia va iesi biruitoare - aratand prin aceasta cu cat este ea mai buna decat celelalte ocarmuiri. Daca dimpotriva, ar carmui norodul, ar fi cu neputinta sa nu se iveasca rautatea; si daca s-a ivit in treburile obstesti ticalosia, nu se naste printre ticalosi dezbinare ci numai cardasie trainica. Asa merge roata pana se ridica un aparator al norodului sa-i inlature pe aceia. Atunci, de buna seama, il admira norodul si tocmai prin admirarea tutror este inaltat monarh. Iar prin aceasta se vadeste ca monarhia este tot ce se poate mai bun. Acum, pentru a strange toata cugetarea mea intr-o singura vorba: de unde ne-a venit noua slobozenia? Din mana cui am luat-o? Oare v-a dat-o norodul? Oligarhia? Sau mana unui rege? Iata deci gandul meu: iesind la slobozenie prin vrrea unui singur om, sa pazim acest fel de carmuire. Si apoi, oricum ar fi: sa nu stricam obiceiurile stramosesti, daca ne simtim bine cu ele; caci altfel mai bine nu va fi!"

(ibidem, pg. 168)

"Traim intr-o forma de guvernamant care nu invidiaza legile altora si suntem mai degraba un model pentru altii, decat sa dorim sa-i imitam noi. Numele ei, deoarece administrarea statului nu are in vedere o minoritate, ci majoritatea, se numeste guvernamant popular - democratie. In diferendele dintre particulari, toti se bucura de drepturi egale, conform cu constitutia; cat despre consideratia personala, dupa cum fiecare individ se remarca in vreo privinta, este ales cu precadere sa administreze treburile obstesti, conform cu capacitatea si nu dupa categoria de avere; si, de asemenea, daca cineva este sarac, dar in masura sa aduca un serviciu statului, nu-i este interzis prin lege din pricina lipsei lui de vaza. In activitatea politica ne comportam ca oameni liberi, iar in privinta supravegherii reciproce a comportarii de zi cu zi, nu ne indignam pe vecinul care face ceva dupa bunul sau plac, si nici nu aducem in vazul lumii, jigniri care, fara sa fie de fapt pedepse, indurereaza. In chestiunile particulare intretinem relatii lipsite de grosolanie, in treburile obstesti nu incalcam legile, din sfiala in primul rand, si dam ascultare autoritatilor, oricare ar fi, si legilor, si mai ales acelor legi care au fost date in sprijinul celor nedreptatiti, si acelora care, desi nescrise, aduc o rusine de netagaduit."

(Tucidide, op. cit., pg. 251)

"Iubim arta simpla si desavarsita si cultura care nu moleseste sufletul. De bogatie ne folosim mai degraba ca un mijloc spre actiune, decat ca de un pretext de lauda cand vorbim; a nu recunoaste in discutii, ca esti sarac, este un lucru rusinos; dar este mai rusinos sa nu incerci, cu fapta sa scapi de saracie. La noi, aceiasi oameni se ingrijesc si de propria gospodarie si de treburile politice, iar celorlalti, care s-au orientat spre profesiuni productive (manuale), le este posibil, in egala masura, sa cunoasca problemele politice. Caci noi suntem singurii oameni care nu-l socotim lipsit de activitate obsteasca pe cel care nu participa la activitatea politica, ci il socotim individ inutil; si luam noi insine, toti, hotarari asupra treburilor politice, sau le discutam pentru a ne forma o parere corecta, fara sa consideram ca cuvantul ar dauna faptei, ci mai degraba socotim o paguba lipsa de informare, cu ajutorul discutiilor, mai inainte de a pasi la fapte. Caci si intr-aceasta ne deosebim de altii, anume ca dam dovada ne o mare indrazneala si de discernamant asupra a ceea ce urmeaza sa intreprindem, pe cand altora nestiinta le produce temeritate, iar cumpanirea lucrului sovaiala. Ca numai aceia pot fi pe drept socotiti ca dovedesc cea mai mare tarie de suflet, care, cunoscand cu cea mai mare precizie si adversitatile, si bucuriile, nu se dau in laturi de la infruntarea primejdiilor. Si in privinta nobletei de suflet, ne desebim cu totul de cei multi, fiindca ne castigam prieteni nu facandu-ni-se un bine, ci facandu-l noi. Caci cel care a facut un bine este mai sigur ca recunostinta I se va pastra nestirbita, ca fiind o datorie a celui caruia i-a oferit-o de buna voie, pe can cel care a contractat obligatia de recunostinta este mai rece, stiind ca este obligat la o comportare frumoasa, nu pentru a-si castiga el recunostinta, ci ca sa se achite de obligatie. Si suntem singurii oameni care ajutam pe altii fara frica, lasandu-ne convinsi nu de calcule de interes, ci de nobletea de suflet.

In rezumat, afirm ca cetatea noastra, ca un intreg, este educatoarea Eladei, si ca indivizii, in particular, reprezinta tot atatea persoane in stare sa se adapteze, cu inteligenta supla si cu farmec personal, la cele mai multe indeletniciri. Si ca ceea ce afirm nu este o lauda in vorbe, ca pentru imprejurarea de fata, ci ca reprezinta adevarul faptelor o dovedeste insasi puterea cetatii, pe care am dobandit-o tocmai cu aceste trasaturi de caracter. Caci este singura dintre cetatile de acum, care, pusa la incercare, se arata mai puternica decat se credea din auzite, si este singura care nu se indigneaza pe dusmani cand o ataca, cum ca nu ar merita ea sa sufere din partea unor astfel de oameni, si nici nu este desconsiderata de supusi, ca ar fi condusi de oameni incapabili. Si dovedindu-ne puterea cu dovezi de mare trecere si nu s-ar zice ca fara martori, vom fi admirati de contemporani si de urmasi , neavand nevoie de lauda unui Homer si nici de vreun alt poet care sa ne desfateze pentru o clipa cu poemele sale. Caci adevarul faptelor va adumbri fictiunea, fiindca noi am constrans intreaga mare si continentul sa ne dea cale libera si am ridicat peste tot, in rau sau in bine, monumente nepieritoare. Asadar, pentru o astfel de cetate au murit acestia luptand, fiindca au socotit nedemn de ei sa le fie rapita; si se cuvine ca toti cei ramasi in viata sa infrunte de buna voie, suferinte pentru ea."

(ibidem, pg. 253)

"Ceea ce incanta si aduce folos celor doritori de invatatura este tocmai cercatrea cauzelor si ceea ce este mai de seama in fiecare moment istoric. Structura constitutiei unui stat trebuie socotita cea mai insemnata cauza a reusitei sau a nereusitei oricarei actiuni. Caci din ea, ca dintr-un izvor, nu numai ca tasnesc toate planurile si inceputul oricarei lucrari, dar tot din ea se trage si sfarsitul."

(Polybios, op. cit., vol. I, pg. 462)

"Cei mai multi dintre cei care voiesc sa ne dea invataturi cu privire la chestiunile de acest fel vorbesc despre trei forme de constitutii, dintre care pe una o numesc regalitate, pe alta aristocratie si pe a treia democratie.Mi se pare cu totul firesc sa-i intrebe cineva cu nedumerire daca ni le infatiseaza ca fiind singurele forme de constitutie sau, nu cumva, pe Zeus, ca pe cele mai bune. Caci mi se pare ca se insala in amandoua privintele. Este limpede ca cea mai buna trebuie socotita constitutia alcatuita din toate sus amintitele aprticularitati ale celor trei forme. Despre aceasta avem nu numai o dovada teoretica, ci si una reala, dupa ce Licurg a alcatuit cel dintai constitutia lacedemoniana in acest mod. Apoi nu se pot admite numai aceste trei forme de constitutie. Caci am vazut ca unele constitutii monarhice erau si tiranice. Desi acestea se deosebesc foarte mult de regalitate, in aparenta prezinta cu aceasta o oarecare asemanare, datorita careia toti monarhii, atat cat le sta in putinta, isi iau in chip mincinos si se folosesc de numele de rege. Ba chiar au existat mai multe state oligarhice care pareau ca au ceva asemanator cu cele aristocratice, dar care insa, la drept vorbind, se deosebeau foarte mult. Acelasi lucru se poate spune si despre democratie."

(ibidem, vol. I, pg. 463)

"De aceea se poate spune ca exista sase feluri de constitutii: trei pe care le citeaza toti si despre care s-a vorbit mai inainte si alte trei de aceeasi natura ca si acestea, adica monarhia, oligarhia si ohlocratia. Asadar, cea dintai, care se stabileste fara pregatire si oarecum firesc, este monarhia. Dupa ea urmeaza si din ea se naste, dupa o anumita pregatire si orientare, regalitatea. Dupa cea ea se schimba in directia viciilor innascute, adica in tiranie iarasi, din ruina acestora se naste aristocratia. Schimbandu-se si acesta in chip firesc in oligarhie cand multimea se porneste cu manie impotriva nedreptatilor capeteniilor, se naste democratia. Cu vremea apoi, din pricina trufiei si ilegalitatii acesteia, ia nastere ohlocratia. Ca sunt adevarate cele ce am spus acum se poate cunoaste foarte limpede observand cu atentie inceputurile firesti, ca si originile si schimbarile dintre aceste forme de conducere. Caci numai cel care vede cum ia nastere fiecare din acestea poate sa priceapa cresterea, punctul culminant, apoi schimbarea spre declin a fiecaruia si, in cele din urma, cand, cum si de unde va ajunge din nou. Mai ales pentru constitutia roamnilor am socotit potrivit acest fel de expunere, pentru ca, de la inceput, atat alcatuirea, cat si cresterea ei se datoresc unor cauze naturale."

(ibidem, vol. I, pg. 464)

"De aceea este imposibil ca cu vremea sa nu se schimbe in aceste forme toate constitutiile, cum am spus mai inainte. Avand in vedere acestea, Licurg nu stabili o constitutie simpla si uniforma, ci intruni toate calitatile si caracteristicile celor mai bune sisteme politice, astfel ca nici unul din ele, dobandind o putere mai mare decat se cuvine, sa nu se abata spre relele innascute, ci, puterea fiecaruia fiind cumpanita de celelalte, nici unul dintre acestea sa nu incline si sa nu faca sa se aplece mult balanta de partea sa, ci sistemul politic sa ramana mult timp in echilibru, ca o nava care invinge forta unui curent opus. Regalitatea era impiedicata sa fie trufasa, fiindca se temea de popor, caci I se daduse si acestuia o parte sificienta la conducere, iar poporul nu indraznea sa nesocoteasca pe regi de teama gherontilor, care, fiind alesi toti dupa merit, trebuiau sa stea mereu alaturi de dreptate, incat partea care ajungea mai slaba, pastand obiceiurile, devenea mereu mai tare si mai puternica, prin sprijinul si greutatea gherontilor. Asadar, alcatuind in felul acesta constitutia, Licurg a asigurat lecedemonienilor libertatea pentru timpul cel mai indelungat din cate stim noi.

Caci el, prevazand prin rationament de unde si cum se naste fiecare forma de conducere, a alcatuit constitutia mentionata evitand orice primejdie. Romanii au atins insa acelasi rezultat in privinta constitutiei patriei lor nu printr-un clacul, ci prin multe lupte si agitatii. In urma experientei dobandite in dezastre, au ales partea cea mai buna; astfel, au ajuns la acelasi rezultat ca Licurg si la cea mai buna dintre toate constitutiile din vremea noastra."

(ibidem, vol. I, pg. 470)

despre degradarea diferitelor forme de constitutie

"Prin urmare, cand vreunul, observand pizma si ura pe care o simt cetatenii impotriva capeteniilor, are curaj sa vorbeasca si sa faca ceva contra acestora, gaseste toata multimea gata sa-i dea ajutor. In cele din urma, pe unii ii ucid, iar pe altii ii alunga si nu mai indraznesc sa-si puna drept capetenie un rege, temandu-se inca de nedreptatea celor dinainte, nici nu au curaj sa incredinteze mai multora treburile publice, caci au inca in fata ochilor greseala din trecut. Pentru ca singura nadejde ramane in el insusi, poporul recurge la aceasta: schimba constitutia, facand-o din oligarhica democratica si isi ia asupra sa grija si conducerea treburilor publice. Pana cand raman in viata, unii dintre cei care au facut experienta puterii excesive se bucura de noua forma de constitutie si pretuiesc foarte mult egalitatea si libertatea de vorbire. Cand insa vin apoi generatii noi si democratia este trimisa la copiii copiilor, atunci acestia, din cauza ca sunt obisnuiti cu egalitatea si libertatea, nu le mai pretuiesc si incearca sa-i intreaca pe cei multi. Mai ales cad in aceasta greseala cei care sunt mai tari in bogatii. Cand apoi incep sa doreasca puterea, dar nu pot s-o dobandeasca prin ei insisi si prin propria lor valoare isi prapadesc averile. Ademenind si corupand multimea in tot felul. De aceea, odata ce prin patima lor neinfranta de glorie au facut multimea sa se lase corupta si sa fie lacoma de darurui, se destrama conducerea democratica si democratia se schimba in conducere despotica si cu forta. Caci multimea, obisnuindu-se sa manance alimente date de altii si pentru intretinerea sa sa-si puna nadejdea in averile vecinilor, cand gaseste o capetenie indrazneata si cu ambitii mari, dar exclusa de la onorurile publice din cauza saraciei, ajunge sa-si stabileasca puterea cu forta si atunci, unindu-se, savarseste omoruri, exiluri, impartiri de pamanturi, pana ce, salbaticindu-se iarasi, gaseste un stapan si un monarh.

Aceasta este rotatia constitutiilor, aceasta este legea naturala datorita careia formele politice se transforma, decad si ajung iarasi la punctul de plecare. Oricine cunoaste bine acestea, vorbiind despre viitorul unui stat, poate se va insela in privinta timpului, dar cand este vorba sa stabileasca in ce punct al dezvoltarii sau al decaderii se afla un stat sau cum se transforma, greu ar putea sa greseasca daca judeca fara manie si fara pizma. Mai ales in privinta statului roamn, urmand aceasta metoda, vom ajunge sa-i cunoastem originea, dezvoltarea si apogeul si de asemenea schimbarile in sens opus care vor fi in urma acestora. Caci, cum am spus putin mai inainte, si acest stat, care, ca oricare altul, s-a format si s-a dezvoltat dupa legile naturii, va avea, potrivit acelorasi legi, o schimbare in sens opus."

(ibidem, vol. I, pg. 468)

"In vremurile cele mai indepartate, oamenii nu erau stapaniti de patimi urate, isi duceau viata fara vitii, fara crime si, de aceea, fara pedepse sau constrangeri. Si nici nu era nevoie atunci de vreo rasplata, pentru ca omul din pornire propire umbla pe cai cinstite; si, de vreme ce el nu dorea nimic din ce era impotriva bunelor moravuri, nu era oprit din vreo teama de la nimic. Cand insa unii vrura sa fie mai presus decat altii, cand locul binei cuviinte si rusinii il luara ambitia si asuprirea, atunci se ivira regimurile tiranice, care la unele neamuri s-au statornicit pentru totdeauna. Alte neamuri insa, fie indata, fie dupa ce se saturasera de despotismul regilor, voira mai degraba domnia legilor.

La inceput, pentru sufletele inapoiate ale oamenilor de atunci, legile erau simple. Mai cu seama s-au bucurat de faima legile pe care Minos le-a dat cretanilor, Lycurgus spartanilor si ceva mai tarziu Solon, care dadu atenienilor legi mai numeroase si cu o aplicare mai larga. La noi, Romulus a stapanit dupa bunul sau plac. Apoi Numa a tinut in frau poporul din poruncile religiei si prin dreptul divin; Tullus si Ancus au adus si ei cate ceva nou. Insa, mai presus de toti, Servius Tullius a dat legi de care au ascultat pana si regii.

Dupa alungarea lui Tarquinius, poporul lua numeroase masuri impotriva factiunilor senatorilor spre a-si apara libertatea si a intari buna intelegere. Astfel, fura creati decemvirii, care, imprumutand ce-au gasit bun la altii, au alcatuit cele douasprezece table, cea din urma legiuire in slujba dreptatii. Caci legile care au urmat, desi indreptate cateodata impotriva raufacatorilor in urma vreunei crime, au fost totusi mai adesea impuse cu sila, ele fiind rezultatul ciocnirilor dintre paturile sociale si urmarind dobandirea fara drept a demnitatilor, inlaturarea barbatilor de seama si alte strambatati. Atunci se ivira Gracchii si Saturninii, care au atatat plebea la razvratire, precum si Drusus, care s-a aratat tot atat de darnic in numele senatului; atunci aliatii fura ademeniti prin nadejdi sau inselati prin impotrivirea ce si-o faceau tribunii plebei unul altuia. Nici macar razboiul italic, nici razboiul civil de mai tarziu n-au facut sa inceteze noianul de felurite legiuiri, pana ce, in sfarsit, L. Sylla, inlaturand ca dictator legile de pana atunci sau aducandu-se schimbari celor dinainte si dupa ce a dat si el mai multe legi noi, a pus capat acestor stari de lucruri, insa nu pentru mult timp; in curand venira legile razvratitoare ale lui Lepidus, iar nu mult dupa aceea se dadu din nou tribunilor putinta de a rascula poporul oricum vor voi. De acum incolo vor fi date legi nu numai pentru toata lumea, ci si impotriva unor anumiti oameni. Cu cat republica se destrama din ce in ce mai mult, cu atat legiunile se inmulteau.

Atunci Cn. Pompeius fu ales consul pentru a treia oara spre a indrepta moravurile, numai ca mijloacele folosite in acest scop fura o pacoste mai mare decat greselile insesi. Dand legi pe care el singur le calca, Pompeius pierdu prin forta armelor o putere pe care o apara cu armele; de atunci au urmat 20 de ani de necontenite ciocniri, in care vreme n-au mai fost nici datini, nici legi; cele mai rele fapte ramaneau nepedepsite si multe insusiri morale duceau la pierzanie. In sfarsit, in al saselea consulat al sau, Caesar Augustus, acum stapan pe putere, inlatura decretele date in timpul trimviratului si statornici legi care facura sa avem pace si un imparat. De data asta jugul legilor fu si mai greu; legilor li se dadura pazitori si acestia erau ademeniti de rasplata fagaduita de legea Papia Poppaea. Scopul era ca, ori de cate ori nu se afla nimeni care sa s ebucure de privilegiile date parintilor, poporul, ca parinte al tuturor, sa intre in stapanirea bunurilor ramase fara mostenitori. Insa acesti pazitori ai legilor mergeau mai departe ca insesi legile; Roma, Italia, oricare cetatean, oriunde s-ar fi aflat el, devenisera prada denunturilor: multi ajunsesera la sapa de lemn; nimeni n-ar fi scapat de groaza denunturilor daca Tiberius, spre a curma raul, n-ar fi tras la sorti cinci fosti pretori, un numar egal dintre ceilalti senatori, care - netezind in cea mai mare parte asprimea legii - n-ar fi adus pentru catva timp o mica usurare."

(Tacitus, Anale, pg. 211)

"Mi se pare ca e mai potrivit sa infatisez si celelalte laturi ale vietii de stat, aratand cum si in ce chip fusesera ele intocmite pana la varsta aceea, pentru ca in anul de care vorbim domnia lui Tiberius a inceput sa se schimbe in rau.

Asadar, la inceput, treburile statului si cele mai insemnate afaceria ale particularilor se dezbateau in senat, , unde cei mai de frunte isi puteau spune parerea, iar daca alunecau pe panta lingusirilor, insusi imparatul ii oprea; el impartea dregatoriile publice, tinand la fiecare seama din ce stramosi se trage, ce fapte stralucite a savarsit in razboi, ce emrite are in viata civila, asa incat se vedea bine ca n-au fost altii mai buni decat cei alesi. Consulii, cand se aratau, insuflau respect; la randu-le, si pretorii. Chiar si magistratii mai marunti isi indeplineau nestingheriti insarcinarile, iar legile, in afara de cea a incalcarii maiestatii, erau aplicate in slujba binelui obstesc. Dijma in grau, impozitele indirecte si celelalte venituri ale statului erau date in seama unor asociatii de cavaleri romani. Bunurile imparatului erau incredintate fie oamenilor celor mai cu vaza, fie unora cunoscuti numai din reputatie; cei o data numiti ramaneau cu aceasta sarcina pe timp nelimitat si cei mai multi chiar pana la adanci batranete. Poporul, e drept, o ducea greu din pricina scumpetei grauluiaici insa imparatul n-avea nici o vina; el, dimpotriva, a cautat sa compenseze nerodnicia pamantului si asprimea marii, atat cat ii statea in putinta, cu banii si cu sarguinta sa. A luat apoi masuri ca provinciile sa nu fie impinse la razvratire, adaugandu-li-se poveri noi si ca ele sa le poata duce pe cele vechi, inlaturand lacomia si cruzimea magistratilor; pedepse corporale si confiscari de bunuri nu se pomeneau.

Rare erau in Italia pamanturile imparatului; sclavii lui erau cuviinciosi, casa lui se multumea cu cativa liberti, iar daca se intampla sa aiba vreo pricina cu un particular, aceasta se judeca in tribunale si dupa legi.

E adevarat ca randuiala aceasta nu o facea cu duhul blandetii, ci era ursuz si, de multe ori, prin moartea lui Drusus, toate au fost rasturnate. Caci atata vreme cat a trait acesta, randuiala aratata mai sus n-a fost calcata in picioare, pentru ca Seianus, gasindu-se la incepututl puterii sale, voia sa se faca cunoscut ca bun sfetnic al imparatului; apoi ii era si teama de razbunarea lui Drusus, care nu-si ascundea ura, ci se plangea adesea ca Tiberius, desi are un fiu in viata, totusi altul poarta numele de ajutor la domnie. Si, adauga el, ce a amai ramas ca el Seianus sa se cheme colegul sau? Greu e pana se infiripeaza cele dintai nadejdi de domnie; dupa cei dintai pasi pe acest drum, rasar si partizani si slugi plecate. Iata ca dupa vrerea prefectului s-a si construit tabara, i s-au dat pe mana soldati; statuia lui se vede in teatru printre monumentele lui Cn. Pompeius; nepotii lui vor fi si ai familiei Drusilor. Nu ne mai ramane acum decat sa ne rugam zeilor ca sa-i de minte lui Seianus sa se multumeasca numai cu atat."

(ibidem, pg. 253)

"Forma acestei ramuri a vietii de stat a fost privita in diferite feluri si a suferit dese schimbari. Intr-adevar, Augustus a lasat pe seama senatului alegerea prefectilor; apoi, ivindu-se banuiele ca voturile senatorilor vor fi date prin favoruri, prefectii au fost trasi la sorti din randurile pretorilor. Nici masura aceasta n-a tinut mult timp, pentru ca sortii desemnau in oarba lor hotarare pe cei lipsiti de insusiri. Atunci Claudius puse din nou in fruntea pastrarii registrelor tezaurului pe quaestori. Si, pentru ca nu cumva teama de a fi rau vazuti sa le micsoreze zelul, le fagadui ca vor fi cu precadere inaintati. Insa acelora care intrau in aceasta prima magistratura le lipsea maturitatea varstei. De aceea Nero insusi alese oameni care trecusera prin praetura si a caror experienta le fusese dovedita."

(ibidem, pg. 450)

CAPITOLUL III. Modele de organizare politica in Grecia antica.

despre fundamentul societatii si economiei grecesti, oikos

"Ce denumeste de fapt, oikos? Ocazional, termenul a fost tradus prin cel de familie, insa aceasta nu acopera intreaga semnificatie a notiunii, e prea ingusta si ne poate induce in eroare. Daca incercam sa-l definim avand in vedere numai relatiile interumane, oikos-ul inseamna mult mai mult decat o familie, in intelesul pe care noi astazi il dam termenului (adica binomul parinti-copii ca nucleu al familiei, in cazul in care cineva vrea sa aiba in vedere numai sensul strict al cuvantului). Termenul pe care noi astazi il uzitam pentru a numai familia, este intraductibil in greceste. Este de asemenea foarte adevarat, ca oikos-ul inseamna prezenta uneia sau mai multor grupari familiale. Acestui nucleu se raliaza si alti oameni, fie ei liberi sau sclavi, care sunt dependenti nemijlocit de stapanul unui oikos - servitorii, carora le revin sarcini importante in intretinerea economica a prosperitatii oikos-ului. Cu cat un astfel de oikos este mai puternic si mai bogat, cu atat mai numerosi sunt cei ce-i servesc interesele. Cu alte cuvinte: un oikos ca institutie nu este perceput de catre cetateni ca un construct care se limiteaza numai la relatiile de rudenie.

Oikos-ul cuprinde notional mai mult decat o multime oarecare de oameni. Inseamna orice forma de proprietate mobila sau imobila, care nu poate fi practic conceputa separat de individ si care merge intr-atat de departe, incat ii asigura acestuia existenta. Exemple de acest fel sunt: pamantul, cladirile, animalele, dependintele, practic, partile compozite ale unui oikos. Acesta nu reprezinta numai o grupa de oameni, ci si o unitate economica, care este condusa de un mai mare, care in lumea homerica se identifica cu un conducator militar, ca Menelaos sau chiar Odiseu. Din punct de vedere economic, idealul unui astfel de construct este autarhia: in incercarea de a determina toate nevoile pe care le solicita la un moment dat comunitatea pentru intretinerea existentei sale. Luat in sensul restrans al fenomenului, nu exista schimb la nivelul intregului numit oikos: intreaga productie este inmanata mai marelui, care o imparte apoi, dupa cum crede de cuviinta. Oikos-ul este deci in acelasi timp o unitate productiva, ca si o unitate de nevoi si cea mai mare parte a cererii materiale se satisface fara contact cu lumea exteriaora si fara mijlocirea comertului."

(P. Vidal Naquet, Gesellschaft und Wirtschaft im alten Griechenland, citat in Zeiten und Menschen, Die griechische Polis, Ferdinand Schöningh, Paderborn, 1989, pg. 26)

despre oikos si inrudire

"Familia homerica nu este neaparat o grupare extinsa, ea sustinandu-se fundamental pe seful familiei, sotia acestuia, fiii sai cu sotiile si copiii, ca si cateva rubedenii apropiate. La moartea tatalui familiei, toate bunurile sunt impartite intre fiii acestuia in mod egal, care vor fonda la randu-le alte asemenea mici comunitati.

Notiunea cel mai des uzitata de catre greci pantru a defini proprietatea funciara a unui cetatean este kleros; barbatul grec poate lupta pentru doua lucruri, pe care nu s-ar gandi nicand sa le paraseasca - pentru acea mica comunitate pe care o patroneaza, oikos, si pentru proprietatea sa funciar, kleros.

Excluzand stransele relatii de rudenie care exista la nivelul oikos-ului, se pare ca genos-ul ar avea mult mai putina importanta; genealogiile au foarte mica valoare si depasesc arareori o persepctiva de trei generatii in urma. Denumiri speciale pentru relatiile de rudenie indepartate nu exista, ci numai pentru cateva situatii de inrudire prin casatorie, ca si pentru o parte a rubedeniilor pe linie materna. Un barbat poate pretinde si astepta ajutor de la socru sau de la ginere, ca si de la prietenii sai. In general insa, aceste ultime raporturi se poarta intr-un cerc foarte restrans: perceperea unei sume de bani pentru un brabat ucis, al carui parinte sau frate nu este foarte indepartat de titular; cand Odiseu a ucis pe petitori, tatal unuia dintre ei a cerut aceasta taxa pentru sangele curs, pentru ca ar fi vatamator pentru urmasi sa afle, ca am lasat nepedepsita moartea fiilor si fratilor nostri."

(Oswyn Murray, Das frühe Griechenland, citat in Zeiten und Menschen, pg. 27)

despre dimensiunea economica a oikos-ului

"Doar avea Ulise

Nespus de multa avere, cat nu are

Nici un viteaz de pe uscatul negru

Si chiar de prin Itaca. N-au atata

Nici douazeci de oameni laolalta.

Dar eu pot sa le-nsir: cirezi de vite

Douasprezece pe uscat si turme

De oi si porci la fel, ba si de capre

Razlete la pasuni. Le pasc pastorii

Si simbriasii. Iar aici in capul

Ostrovului pasc unsprezece turme

De capre-n totul."

(Homer, Odiseea, Ed. Univers, 1986, Bucuresti, pg. 329)

"Cel iscusit asa i-a-ntors cuvantul:

Hei, Evrimah, ca nu e sfada noastra

Pe la cositul ierbii primavara,

Cand ziua-i lunga, eu sa am o coasa

Cu sart incovoiata si tu alta

La fel si-atunci sa ne fi pus la lucru

Pe nemancate pana la-nnoptare,

C-am vi avut destula cositura.

Ori boi sa fi manat, jugari de furnte,

Tot mari si aprigi si satui de hrana,

De-o varsta si-o putere, tari ca piatra,

Pe un pamant de patru falci, cu glie

Usor de-arat, sa fi vazut atuncea

De pot sa trag eu brazde necurmate."

(ibidem, pg. 422)

"Iar in palat erau cincizeci de roabe.

O parte macinau sub piatra graul

Roscat, iar alta tot tesea panzeturi

Si altele torceau. Din mana toate

Miscau cu harnicie ca frunzisul

Pe plopu-nalt. Iar panzele tesute

Sclipeau parca era prelins pe ele

Ulei..

Iar langa poarta, afara din ograda,

Vedeai in fata o gradina pare

De patru falci. In ea-nflorea tot felul

De pomi frumosi, si mari, ba peri, ba rodii,

Ba dulci smochini si meri cu mere mandre,

Ba verzi maslini. Iar pomii toti, si vara

Si iarna in tot anul, nu-si pierd rodul,

Si lipsa nu-i de el, ci la suflarea

Zefirului sporeste si se coace.

Si tot se trece para langa para

Mar langa mar si strugur langa strugur

Si o smochina langa alta.

La capat randuite in tot chipul

Verdeturi cresc si inverzesc de-a pururi.

Mai sunt doua fantani din care una

Imprastie paraie prin gradina,

Cealalta curge in dreptul casei nalte

Sub pragul curtii, unde orasenii

Tot vin si cara apa."

(ibidem, pg. 171)

despre importanta sociala a oikos-ului

"Raspund eu astfel:

Ahile, fiu al lui Peleu, viteze

Fruntas intre ahei, a fost nevoie

Sa vin la Tiresias, ca sa-mi deie

Vreun sfat in ce fel pot s-ajung in asprul

Ostrov Itaca. Pana-acum de-Ahaia

Eu nu m-apropiai, nu fui in tara,

Si tot ma zbucium, viata mea-i amara.

Ca tine insa, nenorocit Ahile

N-a fost nici unul, nici o sa mai fie.

Cat ai trait pe lume, noi aheii

Ca pe un zeu te preamaream si-acuma

Tu esti aici in fruntea tuturora.

Deci nu te plange c-ai murit, Ahile

Iar el indata mi-a raspuns: De moarte

Sa nu-mi dai mangaiere, tu, slavite.

Mai bine-as vrea sa fiu argat la tara,

La un sarac cu prea putina stare

Decat aici in iad sa fiu mai mare.

(Homer, Odiseea, pg. 274)

"Marele Nestor atunci zorea pe argii la incaier:

Fiti, o, prieteni, brabata! Paziti-va numele, cinstea

Si-ntreolalta rusinea in toiul-nclestarii cumplite.

Scapa mai multi decat mor, cand oamenii nu-si pierd rusinea;

Daca ei insa iau fuga-I asteapta-njosirea si moartea

(Homer, Iliada, Ed. Univers, Bucuresti, 1985, pg. 342)

despre oikos-ul unui mic taran

"Oamenii, zeii urasc pe cel care trandav traieste,

Care asemenea ca trantorii cei fara ace sleieste

Truda albinei, mancand fara sa vrea vreo munca.

Draga sa-ti fie viata cu buna masura ca astfel

Roadele pe anotimpuri sa umple camarile tale.

Turme belsug au barbatii muncind si averi fara seaman,

Zeilor mult mai iubiti le sunt muncitorii cei harnici

Oamenii chiar ii iubesc, caci toti urasc pe cei trandavi

Munca-njosire n-aduce, dar lenea e rusinoasa,

Trandavul pizma simti-va vazand cum sporeste belsugu-ti,

Munca, iar faima, virtutea, apoi urmeaza averii.

Fi-vei asemenea cu zeii, deci sa muncesti e mai bine,

Traiul castiga-ti prin munca si nu-ti intoarce cu pizma

Gandul spre bunuri straine, urmeaza ale mele povete."

(Hesiod, Munci si zile, pg. 68)

"Chin e vecinul cel rau, pe cat e cel bun o comoara,

Mare rasplata-i cand soarta ti-a dat un vecin cumsecade,

Boul nicicand nu-l vei pierde, de nu-ti e netrebnic vecinul.

Da inapoi ce-ti masoara vecinul cu dreapta masura,

Cat ai primit, daca poti, intoarce-i cu varf, numai astfel

Iar vei gasi la nevoie si mai tarziu ajutorul.

Fugi de castig necinstit, caci frate e nenorocirii.

Ai pentru prieteni iubire, ajuta pe cel care te-ajuta,

Da doar acelui ce-ti da, nimic cui nu-ti daruieste

Celui ce-a dat i s-a dat, nimic cui nimic nu aduce

Bun este darul, iar jaful e rau, caci e pricina mortii.

Omul cand face un dar din voia-i, chiar cand e mare

Vesel de darul facut, el simte farmec in suflet.

Cel care prada, desi e mandru de-a lui indrazneala

Sufletu-si simte mahnit, chiar daca e prada marunta.

Langa putin, de adaugi, cu staruinta, putinul

Grabnic va creste maruntul si mare va fi bogatia."

(ibidem, pg. 69)

despre profituri

"Tara noastra ofera negustorilor cele mai multe avantaje si castiguri. Mai presus de toate are pentru nave adaposturile cele mai sigure si mai comode, unde, o data ancorate, pot sa stea fara teama la adapost, in ciuda  vremii rele. In cele mai multe cetati, negustorii sunt obligati sa ia o incarcatura in schimb fiindca moneda acestor cetati nu are curs in afara granitelor lor. La Atena insa, pot sa ia, in schimbul a ceea ce au adus, cea mai mare parte a marfurilor de care oamenii au nevoie daca nu vor sa ia o incarcatura, pot sa exporte bani si sa faca in felul acesta o buna afacere. Fiindca oriunde-i vor vinde, vor obtine mai mult decat suma de la care au plecat."

(Xenofon, Despre profituri, in J. P. Vernant, op. cit., pg. 43)

"Pentru mineri nu este ca pentru lucratorii din domeniul aramei. Daca numarul acestora creste, obiectele de arama se depreciaza, iar muncitorii isi abandoneaza meseria. Acelasi lucru se intampla cu cei care lucreaza fierul. La fel pentru grau si vin. Cand aceste produse exista in abundenta, pretul lor scade si cultivarea lor nu mai este rentabila; iata de ce multi oameni abandoneaza munca campului si se indreapta spre comertul cu ridicata sau cu amanuntul sau spre camata. In schimb, cu cat se descopera mai mult minereu, cu cat mai abundent este argintul, cu atat minele atrag mai mult muncitorii."

(ibidem, pg. 48)

despre elementele constitutive ale oikos-ului in scrierile filosofico-politice

"Asadar, din aceste doua tovarasii (casatorie si sclavie) ia fiinta mai intai casa, si bine zicea Hesiod poetul:

Cauta-ti intai o locuinta, apoi o femeie si-o vita, caci boul este sclavul saracilor."

(Aristotel, Politica, pg. 4)

"Iar intaia comunitate a mai multor case, instituita dintr-o trebuinta nu zilnica, este statul, care in modul cel mai firesc se poate socoti ca o colonie a familiei, pe ai carei membri unii ii numesc tovarasi de lapte; asa au fost carmuite la origine statele grecesti, pentru ca ele constau din oameni obisnuiti cu regalitatea; fiecare familie este ocarmuita de cel mai batran si tot asemenea si coloniile, din pricina inrudirii membrilor lor. Si tocmai asta spunea si Homer: Astfel fiecare guverneaza pe femei si pe copii.

Prin urmare, este clar ca omul este o fiinta mai sociala de ciat orice albina si orice fiinta gregara; caci natura nu creaza nimic far scop. Insa, dintre toate vitatile, grai are numai omul. Vocea este doar semnul placerii si al durerii si exista si la celelalte vietati, caci natura lor se ridica numai pana la a avea simtirea placerii si a durerii si a o semnifica unele altora, pe cand limba serveste la a exprima ce este folositor si ce este vatamator, precum si ce este drept si nedrept.

Iar aceasta insusire este caracteristica omului, spre deosebire de toate vietatile, asa ca singur are simtirea binelui si a raului, a dreptului si a nedreptului si a tuturor celorlalte stari morale. Ciomunitatea unor fiinte cu asemenea insusiri creeaza familia si statul."

(ibidem, pg. 6)

despre devenirea unui aristocrat

"Mi-e tata om bogat din Creta larga.

El a nascut si a crescut la curte

Si alti copii, mai multi, cu-a lui sotie,

Toti legiuiti; eu sunt nascut de-o roaba

Si tiitoare-a lui, dar ca la fiii

Cei legiuiti ai sai tinea la mine

Parintele meu Castor Hilachide,

El care-atunci era privit de obstea

Cretanilor intocmai ca si zeii, Ca om bogat si norocos, ca tata

De fii slaviti. Dar cand l-ajuse moartea

Si se calatori pe ceea-lume,

Puind la sorti averea-i si-o-mpartira

Baietii lui neobrazati, iar mie

Nu-mi dara mai nimica, ba-mi luara

Si casele. Dar ma-surai c-o fata

De bogatasi, si asta multumita

Destoiniciei mele, caci eu n-am fost

Netrebnic si lipsit devrednicie.

S-au dus acuma bunurile-mi toate.

Dar cred ca tu privind in mine paiul,

Cunoaste-vei ce spic din el crescuse,

Caci m-au batut nespus de multe valuri.

Curaj imi dase Ares, iar Atena

Razboinicie. Cand voinici de frunte

Eu mi-alegeam ca sa pun la panda

Si stam sa fac parjol de dusmanie,

Nicicand nu-mi sovaia barbata fire,

Ci m-aruncam naintea tuturora

Si doboram cu arme pe oricine

Vrajmas pe care-l ajungeam din fuga.

Dar plugaritul si gospodaria

Ce creste vlaste mandre nu-mi placura,

Ci totdeauna mie dragi imi fura

Vaslitele corabii, batalia, Sagetile si sulitele lucii,

Pacate ce cutremura pe altii, Dar eu le-am indragit fiindu-mi date

De cei de sus, caci oamenii au daruri

Si gusturi osebite. Chiar nainte

Sa plece aheii la razboi cu Troia,

De noua ori m-am pus in fruntea oastei

Si-a vaselor de lupta cu dusmanii.

Si-avem noroc din plin sa-mi curga toate.

Luam din prada ce pofteam pe-alese

Si multe-mi mai picau la sorti in urma.

Si casa mea curand se-mbogatise,

De fui puternic si marit in Creta.

Dar cand la urma Zeus tunatorul

Ne indrepta pe calea urgisita,

Pe care se topi atata lume,

Cretanii m-au silit cu preavestitul

Idomeneu sa duc la Troia flota

Si n-avem incotro, asa de tare

Fu glasul obstii. Noua ani pe-acolo

Luptaram noi, aheii, iar in anul

Al zecelea noi, cucerind orasul,

Plecaram cu corabiile-n tara

Un zeu insa ne-mprastie pe mare,

Iar mie, bietul, gand haim imi puse

Mintosul Zeus. Am ramas acasa

O luna numai, vesel ca-mi vad fiii,

Nevasta-mea si bunurile mele.

Pe urma mi-a venit sa plec pe mare

Departe spre Eghipet, pregatindu-mi

Corabii cu neintrecuti tovarasi.

Vreo noua vase-am pregatit si-ndata

Corabieri stransei pe langa mine.

Vreo sapte zile chefuira sotii

Iubiti ai mei. Eu jertfe o multime

Le impartii, ca zeilor sa-nchine

Si-ospat sa-ntinda ei si pentru sine."

(Homer, Odiseea, pg. 334)

despre purtarea ideala in oikos

"Ca zeii impiedica inturnarea celui care

M-ar fi iubit din inima pe mine

Si m-ar fi instarit, mi-ar fi dat o casa,

Pamant si o femeie mult petita

Cum da stapanul voitor de bine

La sluga ce la lucru-i plin de ravna

Si-a carei truda cel de sus o face

Cu spor sa fie tocmai ca si mie

In straduinta asta-n care starui

Si pentru care foloseam atata

De la stapanul meu de-aveam norocul

Sa-mbatranesc aici."

(ibidem, pg. 327)

"Caci n-oi mai nimeri stapan ca dansul

De bun la suflet, orisiunde-as merge,

Chiar de m-as duce la parinti acasa

Pe unde sunt nascut si ma crescura

Saracii ei. Nu-i plang asa pe dansii,

Desi doresc sa-i vad, sa fiu acolo

La mine-n tara, cat mi-e dor de dusul

Stapan al meu Ulise, al carui nume

Mi-e oarecum sa-l spun, macar ca nu e

De fata el, caci ma iubea pe mine

Asa de mult si-avea de mine grija."

(ibidem, pg. 330)

despre responsabilitati ideale

"Grijile aceste, femeie, ma bat si pe mine, dat tare

Mi-ar fi rusine de-ai mei, de barbati si femei de la Troia,

Daca-as fugi de razboi si as sta tupilat ca miselul.

N-am vreo pornire spre asta, caci eu m-am deprins sa fiu pururi

Gata de lupta si-n frunte mereu la razboi sa ma-ncaier

Pentru a parintelui meu si a mea inalta marire.

Bine stiu totusi, mi-o spune doar mintea si inim-adese:

Are sa vie o vreme cand Troia pieri-va, si Priam

Si al lui Priam norod. Dar nu-mi este mie-ntr-atata

Nici de durerea troienilor, nici de a tatei si-a mamii,

Nici de a fratilor mei care, catu-s de multi si puternici,

Tot o sa cada prin colb la iuresul oastei dusmane;

Cat mi-e de tine in oara cand fi-vei smucita de vreunul

Dintre ahei si vei plange rapita fiind in robie.

Dusa prin Argos, vei tese stiind de porunca stapanei

Si din Hiperia sau din Meseis, tu apa cara-vei

Fara sa vrei, ca silita vei fi de cumplita nevoie.

Zice-va, cum te-ar vedea oarecine cu lacrimi pe fata:

Asta-i femeia lui Hector, intaiul viteaz, capitanul

Oastei troiene din vremea razboiului cel de la Troia.

Asta va zice, si amarul din nou te va frange de jalea

Sotului care putea sa te scape din jugul robiei.

Dar sa m-acopere tarna mai bine, sa n-aud nainte

Vaietul tau de durere, cand silnic te-or duce-n robie.

Dupa ce asta vorbise, spre fiul sau bratele-ntinse

Falnicul Hector, dar el cu tipat se-toarse la sanul

Fetei cu braul frumos, de spaima lovit la vederea

Hainei de arama si a crestei facute din coama

Lunga de cal care-n chivara tot falfaia-ngrozitoare.

Rase privind pe copil si tatal si mama-i cinstita.

Coiful indata si-l scoase din cap dupa asta maretul

Hector, si-l puse pe jos, de-a stat orbitor de sclipire.

Dupa ce-apoi isi saruta copilul si-l leagana-n brate,

Roaga-se el asa de Zeus si zeii ceilalti deopotriva:

Zeilor, faceti voi toti ca iubitul meu fiu sa ajunga

Cel mai de frunte barbat la troieni si ca mine, tot astfel

Vrednic si tare sa fie si-n Troia domneasca puternic.

Si oarecine la intorsu-I din lupta sa zica vreodata:

Bate pe tata-i cu mult. S-aduca si prazi sangerate

De la vrajmasul ucis, sa se bucure sufletul mamei

Asta el zise si-ntinse pe prunc la nevasta-sa-n brate;

Ea bucuroasa la sanul ei plin de mireasma-l primise,

Dulce cu lacrimi zambind. Iar Hector, privind-o cu mila

Si netezind-o cu mana, pe nume o cheama si-I zice:

Sufletul nu-ti amari fara cumpat, sarmana femeie.

Nimenea, daca nu-i scris, viata nu-mi poate rapune;

Dar e stiut, de ursita nu poate sa scape nici unul,

Fie voinic ori misel, o data ce-n lume se naste.

Du-te inapoi linistita si-ti cata de treburi acasa,

Vezi de vatale si furca si-ndeamna pe roabe sa fie

Harnice-alaturi de tine si las' ca de arme purta-vor

Grija barbatii troieni si eu mai presus decat altii.

Astfel ii zise si coiful lua de pe jos si se duse

Falnicul Hector, iar scumpa-I sotie pornind spre acasa

Fata-napoi inturna mereu napadita de lacrimi."

(Homer, Iliada, pg. 171)

despre structura intestina si statutul paturii aristocratice

"As dori ca Zeus sa-mi dea o forta de razbunare salbatica, pentru a-mi proteja prietenii iubiti si in acelasi timp sa dispun de o forta infinit mai mare decat aceea a dusmanilor mei. Daca m-as razbuna, as fi vazut foarte bine printre oameni, mai ales ca am reusit sa-mi insel inca o data soarta. Zeus din Olimp, implineste-mi aceasta arzatoare dorinta! Fa ceva ca eu sa am mai mult succes, sa pot contrabalansa nenorocul meu. Mai repede as prefera sa mor, daca nu mi-as gasi vindecarea de nenorocirea mea. Si da-mi mie aceasta putere sa-i fac sa sufere pe cei care m-au facut pe mine. Asa este cel mai simplu. Si de asemenea imi lipseste orice nadejde de razbunare asupra acelor oameni care mi-au furat proprietatea.

As putea chiar sa le beau sangele negru! Chiar un demon ar putea sa vada totul si sa-mi implineasca dorinta!"

(Teogonius, citat in Menschen un Zeiten, pg. 40)

"Vai, tu pe lumea cealalta sub bolta pamantului negru

Astazi de duci si pe mine in vesnica jale, pustie,

Vaduv-acasa ma lasi si inca un prunc ni-i copilul

Care de noi e nascut. Nici tu acum, Hector, pe dansul

N-o sa-l ajuti fiind mort, nici dansul odata pe tine.

Chiar daca el in razboi din mana dusmanilor scapa,

Eseu: Letonia - asezare si limite, mediul Natural, potentialul uman, economia Eseu: Viitorul geopolitic al Rusiei

Truda si zbucium si chin o sa-i fie de-a pururea traiul;

Altii lua-i-vor ogorul si au sa-l despoaie de-avere.

Cum e orfan un copil, se duc si tovarasi si jocuri;

Merge cu capul plecat si lacrimi ii siruie-n fata.

El la prietenii tatalui umbla cersind de nevoie,

Pe unul il trage de mantie, pe altul il trage de haina.

Poate vreunul milos ii intinde si lui paharutul,

Buzele-si uda cu el, dar bietul nu-si uda si cerul

Gurii, pe cand un copil cu parinti il alunga pe dansul

De la ospat, ii da palme si-l bruftuie si-l probozeste;

Cara-te! Tatal tau nu sta la masa cu noi impreuna.

(Homer, Iliada, pg. 476)

despre o lupta purtata intre aristocrati la Atena pentru cucerirea puterii politice

"Dintre aceste neamuri, despre unul din ele, care locuia in Atica, imparatul Cresus afla ca, asa cum se gasea, dezbinat, statea sub ascultarea lui Pisistrate, coborator din Hippocrates, si in acele vremuri tiran al Atenei. Lui Hippocrates, in timp ce privea ca cetatean de rand serbarile olimpice, i s-a intamplat o minunatie mare: tocmai jertfise dupa obicei; si caldarile, pline ochi de apa si de carnea jertfelor sfinte, au inceput deodata sa fiarba fara foc si a dat peste margini apa din ele. Chilon, intelept din Lacedemona, se nimerea sa fie de fata si vazuse minunea; l-a sfatuit atunci pe Hippocrates: mai intai si intai, sa nu ia nevasta cu pantecul roditor; iar apoi, daca tine femeie in casa lui, s-o alunge si, de-ar fi avut fecior, sa se lepede de el.

Orice indemnuri i-ar fi dat Chilon, se pare ca Hippocrates n-a vrut sa le aculte. Caci, mai apoi, I se nascu acest Pisistrate, care cugeta sa ajunga tiran, in vremea unor mari dezbinari din tinutul Atenei. Atunci, cum intrase zavistia intre atenienii de la tarmul marii si cei din campie, in fruntea primilor era Megacles, fiul lui Alcmeon; iar cei din campie aveau drept capetenie pe Licurg al lui Aristolaides. In toiul vrajbei lor, Pisistrate intocmi el insusi a treia ceata , adunand rasculati, sub cuvant ca tine partea muntenilor. Venind in fruntea lor, iata ce viclesug urzise: intr-o buna zi s-a ranit singur, si totodata insangera pe catarii sai. Asa cum se gasea, i-a manat in piata. Navalind acolo, ca unul ce fugise de dusmani, lasand a crede ca-l incoltisera in drum spre ogor, dorind sa-l piarda, ceru norodului sa-i hotarasca oameni de paza, dupa cum se cuvenea unui om care dobandise faima de strateg in razboiul cu megarienii, cand luase portul Nisaia si ratase lumii fapte stralucite. Norodul Atenei, lasandu-se amagit, i-a dat sa-si aleaga dintre cetateni trei sute de barbati, care n-au fost de fapt purtatorii sai de lancie, caci erau purtatori de ciomege; si, intr-adevar, il urmau pretutindeni cu toiege de lemn. Acestia s-au ridicat deci impreuna cu Pisistrate, de-au apucat cetatuia Acropolei. De atunci, Pisistrate domnea peste atenieni; dar nici dregatoriile nu le clatinase, nici legiuirile nu le schimbase; ci numai dupa vechile asezaminte carmuia cetatea, aducand pretutindeni randuiala buna si temeinica."

(Herodot, Istorii, pg. 23)

"Existau trei partide: primii erau locuitorii de pe coaste, cu Megakles, fiul lui Alcmeon la conducere, care cerea insistent negocierea unei constitutii moderate"; al doilea, format din cei care taiau la campie, doreau oligarhia. Conducatorul lor era Licurg. Al treilea partid, format din locuitorii de la munte erau condusi de Pisistrate si pareau a fi cei mai prietenosi poporului.

Fiecare partid a primit un nume in functie de zona de unde provenea.

Pisistrate parea cel mai atasat si mai aproape de popor, el castigand chiar mare glorie in urma razboiul purtat impotriva megaritilor."

(Aristotel, Statul atenienilor, citat in Zeiten und Menschen, pg. 42)

despre cultura aristocratica

"Clistene era fiul lui Aristonimos, unchiul lui Myron si al lui Andreus. El a ridicat o casa frumoasa, pentru ca avea o fata pe nume Agariste, pe care voia s-ao dea celui mai vrednic dintre greci de sotie. Cu acest scop, tiranul se indrepta catre locul unde se desfasurau jocurile olimpice, unde chiar a castigat cursa de care cu patru cai, si a facut public faptul ca o va da de sotie pe fiica sa aceluia care va veni in timp de 60 de zile in Sichion.

Si asa din toate cetatile si orasele grecesti au venit oameni alesi sa peteasca fata, iar in cinstea acestui eveniment, Clistene a poruncit sa se ridice un carusel si o arena.

Din Italia a venit Smindryrides, fiul lui Hippocrate din Sybaris, cel mai stralucitor pretendent din cati se anuntasera; Sybaris era la acea vreme in toata puterea sa. Din Siris s-a prezentat Damasos, fiul asa-numitului intelept Amyris. Acestia veneau din Italia. De pe coastele ionice aparu Amphimnestos din Epidamnos, fiul lui Epistrophos.

In ziua cu pricina, perindandu-se cu totii, au fost intrebati de Clistene de unde veneau si din ce vita se trageau. Apoi, cei care erau pe placul tiranului urmau sa ramana langa acesta vreme de un an. In acest rastimp, Clistene le-a testat curajul, mania, invatatura, caracterul, intretinandu-se cand cu cate unul, cand cu toti laolalta. El i-a condus pe cei mai tineri la salile de gimnastica, tocmai pentru a vedea ceea ce era cel mai important , anume cum se comportau la banchetele comune. Cat timp I-a tinut aproape de el, Clistene s-a purtat cu toti la fel, tocmai pentru a-i putea aprecia dupa aceleasi criterii. Cel mai mult ii placeau petitorii din Atena, si dintre ei Hippokleides, fiul lui Teisandros, din cauza curajului sau si a gradelor de rudenie - era inrudit cu Kypselidon, fostul tiran al Corintului.

Cand s-a apropiat ziua, in care avea sa sarbatoareasca nunta si sa anunte alegerea facuta, a poruncit sa fie sacrificati 100 de vite si i-a invitat atat pe petitori, cat si pe locuitotii Sichilionului la ospat. Dupa ce se ospatara, pretendentii se intrecura in cantari si vorbe de duh. Iar Hippokleides a cerut flautistului sa cante, el intrecandu-se a le arata celorlalti arta dansului. Atat cat flautul a rasunat, acesta a dansat, dupa parerea sa foarte frumos; lui Clistene insa nu I-a placut deloc aceasta demonstratie. Dupa o pauza, Hippokleides a adus o masa pe care s-a suit, dansand mai intai dupa moda laconica, apoi dupa cea ateniana, pentru ca in finala sa stea in cap si sa-si miste picioarele in aer. Dupa primul si al doilea dans, Clistene inca mai tragea nadejde ca acesta va ramane ginerele sau si ca poate sa treaca cu vederea asemenea apucaturi, insa dupa ultima demonstratie, nemaiputandu-se stapani ii zise: Fiu al lui Teisandros, ti-ai dansat nunta! Hippokleides insa la intrerupt si i-a strigat: De aceasta ma ingrijesc cel mai putin.

Clistene a cerut sa de faca liniste si a grait astfel celor stransi la petrecere: Pretendenti la mana fiicei mele! Imi sunteti toti dragi si as vrea, daca as putea, sa va implinesc toate dorintele, fara ca sa supar pe vreunul dintre voi din cauza alegerii mele. Insa aceasta nu este posibil. Nu am decat o singura fata de casatorit si nu ma pot purta in consecinta just fata de toti. Eu doresc insa sa dau fiecaruia dintre cei care se gasesc aici un talent de argint cadou si recunoastere pentru petitul fiicei male si raspolata ca au stat un an departe de casa. Pe fiica mea Agariste o logodesc insa cu Megakles, fiul lui Alcmeon, dupa dreptul de casatorie al atenienilor. Cand Megakles s-a declarat pregatit pentru logodna, Clistene a considerat casatoria incheiata."

(Herodot, Istorii, pg. 326)

Statul spartan

despre instaurarea ordinii statale

"Crisos a aflat despre spartiati ca au scapat de grele nevoi si ca ar fi purtat un razboi pentru stapanire in Tegea, pe care l-au castigat. Sub regii Leon si Hegesikles, lacedemonienii au fost invingatori in toate razboaiele, in afara celor purtate o vreme cu tegeitii. Inca de timpuriu functionau in Sparta cele mai rele legi din apropae tot spatiul grecesc; ei se purtau respingator cu strainii, astfel incat acestia au refuzat sa mai aibe legaturi comercile cu spartiatii. Insa, gratie acestor realitati, ei au obtinut o buna constitutie: cand Licurg, un spartiat foarte respectat, a venit la Delphi sa consulte oracolul, Pithya i-a grait imediat ce a intrat in sala:

Tu esti venit Licurg la cel mai vestit templu,

Iubit de Zeus si de ceilalti ce locuiesc in Olimp.

Eu imi pun intrebarea daca trebuie sa te numesc zeu sau om?

Insa asa mi se arata, se te numesc ca zeu.

Dupa cateva discutii, Pithya l-a invatat ce este ordinea politica, care domneste si astazi in Sparta. Spartiatii insa sustin cum ca Licurg ar fi adus aceste precepte din Creta. In orice caz, el a stabilit noi obiceiuri si s-a ingrijit de respectarea lor. La scurt timp dupa aceasta, Licurg a trecut la stabilirea ordinii militare, a pus bazele intrajutorarii colective, a meselor in comun, instituind in acelasi timp si pe efori si Sfatul Batranilor.

Asa au primit lacedemonienii in schimbul vechilor legi, unele bune. Dupa moartea sa, Licurg a fost cinstit si amintirea sa respectata de toti lacemonienii."

(Herodot, pg. 26)

despre corpul politic si juridic al societatii spartiate

"Regii detineau comanda suprema in timp d razboi, insa erau la randu-le controlati de colegiul celor cinci efori, alesi de catre popor. Poporul era reprezentat de spartiati, cetateni deplini, care purtau si denumirea de homoioi(egalii) in semn de pretuire si avea dreptul de a decide asupra celor mai importante probleme ale comunitatii. Vechiul Sfat nobiliar era gerusia, formata din 28 de membri (cu cei doi regi 30). Numarul cetatenilor spartiati se ridica undeva la 8000 in timpul razboaielor cu persii; acestia erau pe teritoriul spartan o minoritate. In afara lor, exista o categorie de populatie, aceea a periecilor. Acestia locuiau in comunitati restranse, nu aveau drepturi politice la nivelul statului, in ciuda faptului ca erau obligata sa-si satisfaca obligatiile militare, insa erau oameni liberi. Nemultumiri din partea acestora n-au fost inregistrate. Totalmente alt fel statea situatia cu cea de-a treia categorie, anume aceea a helotilor. Periecii reprezentau acele parti din populatiile antedoriene, care fusesera integrate pasnic, in timp ce helotii reprezentau reversul, anume stapanirea lor cu forta. Helotii nu numai ca nu aveau drepturi politice, erau dependenti si erau obligati sa se ingrijasca de activitatile agricole pentru spartiati; numarul lor era cam de patru ori mai mare decat cel al cetatenilor deplini. Numarul lor s-a marit considerabil, mai ales ca spartiatii nu au adoptat tehnica colonizarii, ci au supus partea sud-vestica a Peloponesului, helotizand practic marea masa a mesenienilor vorbitori de dialect doric.

Incepand cu secolul VI i. Ch., statul spartan a trait cu frica de o eventuala rascoala a helotilor, de care au avut parte in urmatoarele doua secole. Apararea gandita profilactic a modificat radical societatea spartana si modul de a purta politica in spatiul grecesc."

(Wolfgang Schuller, Griechische Geschichte, Dieter, München, 1980, pg. 18)

despre modul de viata al spartiatilor si daca acesta poate defini un sistem totalitar

"Licurg a actionat impotriva normelor de convietuire pana atunci acceptate.mesele in spatiul public., in convingerea ca astfel se vor evita incalcarile legilor. El a fixat atat cat trebuiau sa manance, ca ei nici sa-si supraincarce stomacul, insa nici sa nu sufere de foame. Exista insa si o hrana suplimentara din vanat; si din cand in cand, cei bogati serveau si paine de grau. Asa, masa lor nu era nicodata lipsita de mancare. si nu solicita niciodata prea mari cheltuieli. El a pus capat tuturor practicilor, prin care cetatenii consumau bauturi care le puteau slabi atat forta fizica, cat si spiritul; ei trebuiau sa bea numai atunci cand le era sete, pentru ca in acel moment bautura dauna cel mai putin si folosea cel mai mult. Cum ar fi putut cineva care consuma bautura sau mancare in exces sa sustraga pentru sine din bunul comun si sa-l duca acasa? Si in timp ce in celelalte orase numai populatia imbatranita obisnuia sa traiasca in comun,.Licurg a transferat acelasi obicei numai ca amestecand categoriile de varsta si in Sparta: tinerii trebuiau sa invete ceva din experienta celor mai in varsta. Se stabilise chiar un obicei la servirea mesei, ca cele mai nobile fapte sa fie public povestite, de catre cei care le infaptuisera; asa se putea ajunge cu mare greutate la fapte urate, la obraznicii cauzate de excesul de bautura, cu greu la un comportament deviant si la discursuri vatamatoare. Decizia ca sa se serveasca masa in public aducea cu sine cateva avantaje: participantii trebuiau sa faca miscare pe drumul spre casa si se vedeau eliberati de grija unei eventuale caderi cauzate de bautura in excea vinului. . si mai mult decat atat se obisnuiau sa se miste pe intuneric ca si pe lumina; caci nici unul dintre cei care inca isi exercitau serviciul militar nu avea voie sub nici o forma sa foloseasca pe timp de noapte o faclie.

Si cu adoptarea urmatoarele hotarari, Licurg s-a plasat pe o pozitie adversa celor mai multi dintre legiuitori: in celelalte state, mai marele casei isi exercita autoritatea asupra siesi, asupra copiilor sai, sclavilor sai si a proprietatii; Licurg a intentionat insa sa creeze un astfel de sistem, in care cetatenii sa nu se razboiasca intre ei, ba mai mult sa se sprijine unul pe celalalt; asa ca el a stabilit ca oricine sa aiba autoritate asupra copiilor altui cetatean cum are autoritate asupra propriilor copii. In virtutea acestei masuri, el trebuie sa dea astfel ordinele, ca si cand ar trebui sa le duca la indeplinire chiar fiul sau.In cazul in care un tanar a fost batut de un alt cetatean si povesteste tatalui sau ce i s-a intamplat, acest lucru este considerat ca fiind o paguba daca nu este tratat la fel si de catre parintele sau. Aceasta incredere pe care o cultivau unul fata de celalalt impiedica ordinele proaste. El a statuat de altfel, ca oricine se gaseste la nevoie poate folosi pentru sine sclavii altuia. Chiar si cainii de vanatoare erau folositi in comun de cetateni.la fel se intampla si in cazul cailor. In timp ce in celelalte state, toata lumea se inchina banului, unul ca taran, altul ca proprietar de corabii, ca negustor, sau altii ca mestesugari si pot sa se intretina cu ajutorul puterii acestora, Licurg a interzis in Sparta tuturor cetatenilor sa aiba de-a face cu castigul banilor. . Si la ce sa foloseasca aici goana dupa bani, daca toti erau obligati sa respecte aceleasi standarde, sa se supuna acelorasi conditii de viata; era practic imposibil sa-ti croiesti o viata mai placuta uzand de bani.; nu o data s-a incercat procurarea de bani pentru achizitionarea hainelor: fara acoperamant scump, un corp sanatos este podoaba ta."

(Xenofon, Statul lacedemonienilor, citat in Walter Arend, Geschichte in Quellen, Schroedel, München, 1978, pg. 145)

Mitul Sparta

despre importanta istorica a Spartei pentru Antichitate

"Totusi nu acesta era lucrul de capetenie pentru Licurg, anume sa lase o cetate care sa ocarmuiasca prea multe cetati, ci socotind ca, intocmai ca in viata unui om, tot asa si in viata intregii cetati, fericirea se naste din virtute si din buna randuiala inauntrul ei, si in acest scop a indreptat randuielile si chibzuintele sale, pentru ca spartanii sa traiasca vreme cat mai indelungata liberi si neatarnati si intelepti.

Aceasta idee de temelie a pus-o si Plato in Statul sau si Diogenes si Zenon si toti cati au vorbit despre aceste lucruri si si-au atras laude, desi au lasat numai scrieri si cuvinte. Iar cel care a adus la lumina, nu scrieri si cuvinte, ci o constitutie neimitata in fapt si care a aratat celor care sustineau ca nu exista o astfel de constitutie amintita de filosofi, toata cetatea supusa randuielilor intelepciunii, in chip firesc a trecut in slava pe toti conducatorii de cetati la eleni.

De aceea si Aristoteles zice ca Lycurg este mai putin decat s-ar cuveni, desi este foarte mult cinstit la Sparta."

(Plutarh, Vieti paralele, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1965, pg. 137)

despre cateva uzante celebre

"Pausanias, fiul lui Pleistoanax, a raspuns la intrebarea de ce in Sparta nu ar fi permis sa se modificile legile deja incetatenite: Pentru ca legile domnesc peste oameni si nu oamenii peste legi."

(citat in Zeiten und Menschen, pg. 60)

"Cu toate ca Paidaretos nu fusese ales in garda personala a celor 300, ceea ce in Sparta se confunda cu o mare demnitate, era extrem de vesel si fericit. Cand eforii l-au intrebat de ce rade, el a raspuns: Pentru ca felicit statul, ca are la dispozitie 300 de cetateni, care sunt mai buni decat mine."

(Citat in Zeiten und Menschen, pg. 60)

"Agasikles i-a raspuns astfel cuiva, care a intrebat cum se poate oare domni in liniste fara sa recurgi la ajutorul unei garzi personale: Cand cineva guverneaza cum o fac parintii pentru copiii lor."

(citat in Zeiten und Menschen, pg. 60)

"O femeie spartiata a inmanat fiului sau scutul cu sfatul: Iubite fiu! Vino cu el teafar inapoi sau pe el!"

(ibidem, pg. 61)

"Cand cineva a remarcat: Din cauza sulitelor persilor nu se mai poate vedea soarele, Leonida a raspuns: Nu ar fi mai avantajos daca am avea numai umbre, care sa lupte impotriva ta?"

(ibidem, pg. 61)

"Cand cineva a vrut sa stie cum de Sparta nu dispune de ziduri de aparare, Agesilaos s-a aratat poporului inarmat pana-n dinti si a grait: Acestea sunt zidurile Lacedemoniei."

(ibidem, pg. 61)

despre Sparta ca model revolutionar

"Licurg a trecut la fapte cu scopul de a crea acestui popor, care decazuse din pricina sclaviei si a tuturor relelor ce decurg din aceasta, o structura noua, revigoranta. El a eliberat poporul de jugul de fier, pe care nici un altul nu-l purtase cu atata greutate. A aratat astfel poporului fara nici o pata patria in ceea ce insemnau legile ei, jocurile ei, constiinta ei, in dragostea ei si in serbari. El nu i-a lasat nici o clipa ragaz sa se odihneasca si nici sa se razgandeasca, actionand necontenit pentru implinirea nobilului scop pe care si-l propusese, anume nasterea la acest popor a unui sentiment de atasament pentru locurile natale, care era mult mai puternic decat orice simpla pasiune a spartanilor; de pe urma acestor rezultate a facut ca acest popor sa stea deasupra multor altora. Sparta era numai un oras-stat, insa mult superior prin puterea ordinii interne, prin calitatea legilor, unice in tot cuprinsul Greciei; a fost pentru o vreme capitala Greciei si a facut sa se cutremure Imperiul persan. Sparta a fost focarul de unde s-au raspandit in colturile mai apropiate sau mai indepartate ale Greciei legile."

(J. J. Rousseau, Sozial-philosophische und politische Schriften, citat in Zeiten und Menschen, pg. 6)

Despre colonizarea greceasca

"Grinnos, fiul lui Aisanios, un urmas al acestui Theras si rege in insula Thera a venit cu incarcat de sacrificii in onoarea zeilor la Delphi. Printre alti cetateni, el a fost urmat de Battos, fiul lui Polymnestos, care era un Euphemide, din ramura acelor Mynier. Cand Grinnos, regele din Thera s-a consultat cu oracolul in alte probleme, preoteasa Pythia i-a raspuns, ca trebuie sa fondeze un stat in Libia. Grinnos a zis: O Doamne, eu sunt prea batran si greu la mers. Porunceste tu sa mearga unul dintre tinerii aicid e fata. In timpul in care spunea aceste vorbe, el s-a intors catre Battos. Nu s-a intamplat insa nimic. La intoarcerea sa acasa a pierdut din vedere vorbele oracolului; ei nu stiau, unde se gaseste Libia pe aceasta lume si nu se gandeau cu placere la eventuala situatie de a fi colonisti in niste teritorii necunoscute.

Timp de sapte ani n-a cazut nici un strop de ploaie in Thera. Intre timp s-au uscat toti pomii de pe insula, cu exceptia unuia singur. Cand acestia au intrebat oracolul cui se datoreaza acest prapad, Pythia le-a amintit numai despre colonizarea Libiei. In momentul in care au realizat ca nu pot gasi mijloace viabile de a iesi din aceasta criza, au fost nevoiti sa trimita nave catre Creta, unde urmau sa intrebe, daca nu cumva cretanii sau alti straini pe care ii cunoscusera ajunsesera vreodata in Creta. Navele au navigat in jurul tarmului si au ajuns in sfarsit in orasul Itanos. Acolo s-au intalnit cu un pescar de purpura pe nume Korobios. Acesta sustinea cum ca odata, impins de furtuna, a navigat spre Libia si spre insula Plateea. Ei i-au dat bani acestuia pentru a merge impreuna in calatorie spre Libia. Din Thera au navigat la inceput nu multi dintre cei ce voiau sa descopere drumul. In momentul in care au atins insula Plateea, l-au lasat pe Korobios cu cele necesare traiului pentru patru luni, dupa care s-au intors la Thera, pentru a povesti concetatenilor lor despre aceasta insula.

Dupa ce primii cunoscatori l-au parasit pe Korobios pe insula si s-au intors acasa, au impartasit celorlalti faptul ca au ocupat deja o insula pe coastele Libiei. Astfel, locuitorii Therei au hotarat ca din toate cele sapte comunitati unul din doi frati sa-si paraseasca tinuturile natale si sa se indrepte spre noul locas. Conducator si ulterior rege al colonistilor urma a fi Battos. Asa s-a ajuns ca fondatorii Plateei sa fie in numar de 50."

(Herodot, op. cit, pg. 237)

"Dupa acest moment Battos ca si ceilalti locuitori ai Therei au intampinat multe lucruri neplacute. Pentru ca nu-si puteau explica cauzele suferintelor lor, au trimis pe o parte dintre ei la Delphi pentru a consulta oracolul. Pythia le-a raspuns astfel: daca ei colonizau impreuna cu Battos si Kyrene in Libia, le-ar fi mers cu siguranta mult mai bine. La aflarea acestei explicatii, ei l-au trimis pe Battos cu doua grupe de cate 50 de fondatori.Dupa ce au ajuns in Libia, n-au mai primit nici un fel de vesti despre ce faceau ceilalti, drept pentru care s-au intors inapoi la Thera. Fostii lor concetatenii insa, nici n-au vrut sa stie de intoarcerea lor, I-au gonit imediat ce au acostat in port; mai mult decat atat le-a ordonat sa faca cale intoarsa. Siliti de imprejurare si de nevoi s-au conformat si au colonizat acea insula  de pe coastele libiene, insula care este pomenita mai sus in text, numita Plateea. Aceasta insula trebuia sa fie cam asa de intinsa cum este astazi orasul Kyrene

Ei au locuit aici doi ani, insa nu le-a mers foarte bine. De aceea au ingaduit unuia din mijlocul lor sa se intoarce la Thera, iar ceilalti au facut un nou drum la Delphi. Acolo au implorat oracolul sa le spuna ceva si au povestit, cum totusi au colonizat Libia si nu le merge foarte bine, in ciuda faptului ca locuiesc de o bucata de vreme acolo. Ascultandu-le plangerile, Pythia a raspuns:

Tu cunosti mai bine decat mine, insa tu nu vii de acolo

De aceea eu iti admir intelepciunea.

Cand Battos si oamenii lui au auzit acestea, au navigat inapoi; ei au inteles ceea ce le transmisese zeul, anume ca le cruta asezarea, pana ce ei ar fi ajuns inapoi in Libia. Au coborat pe insula, l-au adus pe cel uitat acolo la bord si s-au asezat pe teritoriul liberic, asezat in fata insulei. Locul se chema Aziris. Acesta era inconjurat din doua parti de campii incantatoare, iar din cealalta parte de apele unui rau.

Aici au locuit sase ani. In al saptelea an, s-au hotarat sa caute un loc mai bun decat acela. Si asa s-au indreptat catre apus, ajungand intr-un loc numit Irasa, cu scopul clar de a cunoaste si aceste zone si de a locui eventual acolo. Ei i-au condus pe greci la un izvor, care trebuie sa fi fost sfintit de Apollo si le-a zis: Greci, acesta este locul cel mai bun pentru fondarea orasului vostru; pentru ca aici este cerul deschis.

In timpul vietii lui Battos, care a guvernat cam 40 de ani si chiar sub domnia fiului sau Arkesilaos, care la radu-i a administrat vreme de saisprezece ani, locuitorii din Kyrene au ramas numeric la fel cu cei care fondasera cetatea. In timpul celui de-al treilea rege, care se numea Battos Norocosul, Pythia a nuntat toate orasele grecesti sa-si trimita colonisti spre Libia; acestia fusesera chemati pentru impartirea pamantului. Cuvintele oracolului sunau:

Care vine prea tarziu spre Libia

Si campurile deja impartite sunt, acela se va cai.

La acest apel s-au strans foarte multi doritori in Kyrene si s-a luat celorlalte triburi liberiene si regelui lor Adikran o parte insemnata din pamanturi. Din aceasta pricina, locuitorii nedreptatiti ai Libiei si praduiti de catre cei din Kyrene s-au indreptat catre Eghipt, pentru a se pune sub protectia regelui Apries. Acesta din urma si- incropit o armata foarte puternica, pe care a trimis-a spre Kyrene. Atacatii s-au retras catre locul numit Irasa, la izvoarele raului Theste; lupta dintre ei si egipteni s-a consumat acolo. Cei din Kyrene au invins."

(Herodot, op. cit., pg. 240)

despre dezvoltarea economiei

despre mestesugari

"Dar cine merge de capul lui sa cheme de pe-aiurea

Un om, de nu-i in slujba obstii

Cum e un vraci, un ghicitor, un mester

Zidar, un cantaret care desfata

Pe toti cu viersul lui? Numai aceia

Pe tot pamantul sunt poftiti de oameni."

(Homer, Odiseea, pg. 399)

despre diviziune muncii in mestesugarit

"Si cum in marile orase s-au dezvoltat diferite arte mestesugaresti, asa se explica de ce pe masa regelui se gaseau bucate din ce in ce mai bine pregatite. In orasele mici, aceiasi finisau un pat, o usa, un plug, o masa si adeseori tot ei construiau case si erau multumiti ca gaseau destul de munca pentru a-si intretine familia. Este insa imposibil ca un om, care face foarte multe sa le faca pe toate bine. In marile orase insa ii era de ajuns fiecaruia un mestesug, ca sa se intretina, pentru ca foarte multi aveau nevoie cam de acelasi lucru. Adeseori era de ajuns ceva mai putin decat un mestesug: de exemplu, finiseaza el o pereche de incaltari barbatesti, altul pentru femei. Exista de asemenea locuri, unde unul traieste singur numai dintr-un segment al muncii, anume pantofi sa repare, altul sa croiasca pielea, un altul care sa potriveasca bucatile de piele care formeaza partea superioara a pantofului, si in sfarsit unul, care nu are altceva de facut decat sa imbine partile constitutive. Este insa constangator, ca acela care se ocupa intr-un teritoriu restrans sa-si poata face treaba foarte bine.

Cam dupa aceleasi reguli putem sa judecam si arta culinara."

(Xenophon, Kyrupädie, citat in Menschen und Zeiten, pg. 70)

despre pozitia sociala a mestesugarului in polis

"Meseriile artizanale nu sunt pretuite si este chiar firesc ca in cetati sa nu aiba nici o cautare. Distrug trupul muncitorilor care le exercita si pe ai celor care ii conduc, obligandu-i sa duca o viata casnica, sedentara, asaezati in umbra atelierului, si sa-si petreaca uneori intreaga zi langa foc. Si fiind trupurile lor atat de inmuiate, sufletele lor devin mult mai lase. Si mai ales aceste meserii, numite artizanale, nu le mai lasa nici un pic de timp liber ca sa se ocupe de cetate si de prieteni, astfel ca acela care le practica devine un ins meschin fie in relatiile cu prietenii, fie in ajutorul pe care-l da patriei. De aceea, in unele cetati, in special in cele care trec drept razboinice, se merge pana acolo incat li se interzice tuturor cetatenilor sa practice meserii artizanale."

(Xenofon, Economicul, in J. P. Vernant, Omul grec, Polirom, Iasi, 2002, pg. 33)

Despre evolutia statalitatii si democratiei

despre ordinea prestata acceptata de comunitate

"De-aici plutim nainte cu mahnire,

Sosim in tara unde sed ciclopii

Cei procleti si trufasi, care, cu totul

Increzatori in zei, nimic la dansii

Nu seamana cu mana lor, nici ara,

Dar nearat, nesemanat pamantul,

Udat numai de ploi ce cad din nouri,

Le da de toate, grau si orz si via

Ce-aduce vin din struguri mari si spornici.

N-au loc de sfat, nici lege n-au ciclopii,

Ci sed pe culmea muntilor in pesteri

Si fiecare-si vede de-a lui casa

Si unora de altii nu le pasa"

(Homer, Odiseea, pg. 211)

despre ordinea aristocratica

"Cand amandoi ajunsera la curtea regelui

Frumos zidita, incepu Atena:

Poftim, straine taica, aici e casa

De care m-ai rugat sa-ti spun. De intri,

Gasesti la masa pe fruntasii tarii.

(ibidem, pg. 169)

"Voi sunteti cu totii

Douasprezece-a obstii capetenii.

Cu mine treisprezece.Fiecare

Aduce-ti cate-o manta curata

Si-o-mbracaminte si un talant de aur."

(ibidem, pg. 199)

"Prada nespus de bogata facuram atunci pe campie,

Cincizeci de ciurde de vaci si turme de oi, mai atatea

Si-altele atatea de porci precum si de capre razlete

Si-o herghelie de cai, o suta cincizeci si mai bine

Iepe balane, mai multe din ele cu manzi. Si pe toate

Noi le-am manat peste noapte la Pilos, orasul in care

Domn era tata Neleu. Voios fu si el de castigul

Mare ce-avui in razboi, la care plecasem ca tanar.

Crainicii, cum crapase de ziua, obstira si vie

Toti pagubasii ce-aveau de primit de la cei din Elida

Despagubiri. S-adunara fruntasii pileni si-ncepura

Prada sa-mparta, caci multor aveau de platit epeenii.

Noi doar, fiind mai putini, mai mult patimisem in Pilos,

Pentru ca Hercule ne pustiise venind inainte

Si secerase in Pilos pe-ai nostri, a barbatilor floare.

Doisprezece feciori laudati avusese Neleus

Numai eu singur traiesc, ceilalti I-au pierit inainte.

De-asta cuprinsi de trufie si bine-narmati epeenii

Se-obraznicira cu noi si blestematii iscodira.

Tata din prada o turma de boi si una de oi isi alese

Vite trei sute de capete si cu pastorii-mpreuna.

Mare fiind datoria ce-aveau sa plateasca-n Elida,

Castigatori telegari trimisi sa se-ncurce la jocuri,

Patru la numar ce-aveau de primit un triped ca rasplata."

(Homer, Iliada, pg. 264)

despre vantul schimbarii si criza ordinii comunitare prestatale

"Perses, asculta dreptatea, dar nelegiuita trufie

Nu folosi, caci trufia e a celor fricosi vatamare.

Vrednicul insusi n-o-ndura usor, cand ea-l asupreste

Si-ntr-o primejdie cade. A merge pe drumul dreptatii

E mai cinstit, caci dreptatea mereu semetia va-nfrange;

Cand pan-la cap e urmata, rabdand, o s-o afli mai vie.

Orkos alearga degraba pe urma judetelor strambe,

Caci sfasiata e floarea dreptatii cand legea-ndrumeaza

Cei mancatori d eplocoane, prin stramba lor judecata.

Inlacrimata, dreptatea strabate orase si sate

Invaluite in nouri si rele aduce acelor

Care-o alunga si drumul cel drept nu vor sa urmeze.

Insa cetatea acelor ce dau hotarari cu dreptate

La bastinasi si straini si nu se abat de la lege,

Imbelsugata sporeste, poporul din ea infloreste

Pasnic pamantu-i hraneste, iar Zeus atotvazatorul

Nu va starni impotriva-i razboiul cel plin de primejdii.

Foamea nu fi-va tovaras celor ce judeca-n cinste.

Nici vreun necaz, caci li-e data a petrecerii grija;

Hrana le-o da cu prisos pamantul, stejarul din munte,

Poarta pe ramura ghinda, in scorbura mierea cea dulce.

Oile calca greoaie, impovarate de lana,

Soatele lor zamislesc copii leiti cu parintii,

Cresc necurmat in putere si huzuresc; pe corabii

Nu se avanta, caci glia al vietii izvor le da roade.

Zeus atotvazatorul grea ispasire gateste,

Trudnica munca, Cronidul cu minte-nteleapta urzit-a

Celor ce-n gandul lor poarta nelegiuirea si crima.

Deseori toata cetatea plateste vina acelui

Care doar rau unelteste, scornind smintite primejdii.

Caci le trimite Cronidul izbeliste cruda din ceruri,

Foamete, ciuma, norodul intreg istovit se sfarseste,

Sarcina-si pierde femeia, casele se ruineaza,

Prin hotararea-nteleapta-a lui Zeus Olimpianul.

Le nimiceste adesea armata, ori zidul darama,

Sau le scufunda in mare, acestora, flota, Cronidul.

Voi, de asemenea, ganditi-va,regi, chibzuiti cu dreptate,

Caci, vietuind printre oameni, nemuritorii vegheaza

Cati, cu-a lor cumpana stramba, se vatama unul pe altul

Fara sa se sinchiseasca de-a zeilor dreapta-ndrumare.

Treizeci de mii de nemuritori, slujitorii lui Zeus,

Sunt pe pamantul cel rodnic, pazind pe vremelnicii oameni.

Cutreierand pe pamant, inveliti in valuri de ceata,

Ei socoteala pastreaza faptelor bune sau rele;

Este de-asemenea fecioara Dike, din Zeus zamislita,

Care e-n cinste si slava chiar printre zeii olimpici;

Cu viclesug de-o raneste vreunul, adanc se-ntristeaza,

Grabnic s-asaza fecioara langa Zeus Cronidul,

Dezvaluindu-i al omului cuget nedrept, sau norodul

Care indura trufia regelui, ce siretlicuri

Doar uneltesc si prin vorbe dreptatea incearca sa-ncline.

Regilor, lacomi de daruri, de-acestea feriti-va, drepte

Faceti judetele voastre, uitarii dati stambatatea.

Omul isi face lui insusi rau, vatamandu-l pe altul

Voia cea rea e mai rea aceluia care-o gandeste.

(Hesiod, Munci si zile, pg. 64)

despre institutiile statale si ordinea juridica ateniana

"Solon, deci, a desfiintat toate legile lui Dracon, in afara de cele privitoare la omor, din pricina asprimii si marimii pedepselor. Intr-adevar, aproape pentru toate vinile se statornicise pedeapsa cu moartea, incat erau osanditi la moarte si cei care furau legume sau struguri, fiind pedepsiti la fel cu cei ce pradau templele sau ucideau un om. De aceea, mai tarziu, Demades si-a capatat o buna faima cand a zis ca Dracon scrisese legile cu sange, nu cu cerneala. Insusi Dracon, dupa cum se spune, fiind intrebat de ce a statornicit pedeapsa cu moartea pentru cele mai multe calcari de lege, a zis ca a gandit ca incalcarile mici ale legii le socotea vrednice de a fi pedepsite cu moartea, iar pentru cele mari nu are pedepse mai mari."

(Plutarh, Vieti paralele, vol. I, pg. 216)

"In al doilea rand, Solon, voind sa lase demnitatile celor bogati, iar restul conducerii, la care nu lua parte pana atunci poporul, sa participe cu totii, a luat de baza censul cetatenilor si pe cetatenii care faceau cinci sute de masuri de grau sau de lichide i-a pus in prima clasa si i-a numit pe toti pentacosiomedimni. In a doua clasa a pus pe cei care puteau sa creasca un cal si sa faca trei sute d emasuri, si pe ei i-a numit cavaleri. Zeugiti au fost numiti cei din a treia clasa de cens, care faceau doua sute de masuri de grane si lichide. Toti ceilalti au fost numiti theti, si lor nu l-ea dat sa indeplineasca nici o slujba, ci ei luau parte la conducerea cetatii numai prin aceea ca votau in ecclesia si la judecati. Aceste demnitati, la inceput, pareau ca nu inseamna nimic, dar mai tarziu s-a vazut ca sunt foarte mari, caci cele mai multe neintelegeri veneau in fata judecatorilor. Intr-adevar, impotriva hotararilor pe care le-a oranduit sa le dea dregatorii, el a dat dreptul oricarui sa faca apel la o judecata.

Se spune ca, scriind si legile cam nelamurit si cu putinte de talmacire in multe feluri,a marit puterea judecatorilor, caci impricinatii neputand fi dezlegati de lege in pricinile pe care le aveau, se facea asa ca intotdeauna avea nevoie de judecatori si deci siliti sa aduca orice neintelegere in fata judecatorilor, care, intr-un fel oarecare, erau stapanii legilor. De altfel, Solon insusi arata intelesul legilor sale, zicand:

Poporului i-am dat atata putere cat ii este de ajuns,

Fara sa-i iau ceva din cinstire, nici marindu-i-o.

Iar celor care aveau putere, si care

Erau admirati pentru banii lor, Si lor le-am spus ca nu e nimic nedemn de ei

Si m-a ridicat si le-am dat fiecaruia un scut puternic

Si n-am lasat pe nici unii sa izbandeasca in nedreptati."

(ibidem, vol. I, pg. 216)

"Deci, Solon al doilea premiu al fericirii il dadu flacailor. Cresus atunci ii grai maniat: O, tu, oaspete atenian, ce mai este dara fericirea mea? Ca pe un nimic ai azvarlit-o. Si nu pretuiesc in ochii tai nici macar cat oamenii de rand! Solon insa raspunse: O, Cresus, eu cunosc firea divinitatii, pe de-a-ntregul pizmasa, clatind mereu toate rosturile; iar tu ma cercetezi desapre lucrurile omenesti. Or, in rastimpul tare lung al unei vieti pamantene, multe va sa vada insul - cate n-ar mai voi! - multe va sa patimeasca. Eu asez hotarul vietii omenesti pe la saptezeci de ani. Fiind acesti ani saptezeci la numar, ei ne dau douazeci de mii sapte sute de zile, fara luna intercalara. Toate la un loc, zilele pana la saptezeci de ani insumeaza numarul de douazeci si sase de mii doua sute cincizeci - si asa fiind, nici o zi nu aduce vreodata acelasi lucru ca si cealalta. In asemenea imprejurari, sa stii, Cresus, omul este pe de-a-ntregul legat de voia intamplarii. Tu mi te-arati imbelsugat foarte, domnitor peste multi oameni. Dar la intrebarea ta nu pot raspunde tu esti acela, mai inainte de a fi aflat ca ti-ai dus traiul la bun sfarsit. Caci omul foarte bogat nu procopseste neaparat in buna starea lui mai vartos decat cel marunt, care viaza de pe o zi pe alta; afara numai de-l insoteste pe bogat norocul - sa-si termine viata cu bine, daruit cu tot ce a fost mai frumos. Multi oameni cu avere sunt nefericiti; pe cata vreme o seama de altii cu bogatia masurata au norocul de partea lor. Un om bogat, dar fericit, numai prin doua foloase va fi mai presus decat cel norocos; acesta insa prin multe altele va intrece pe bogatas. Mai lesne implineste cel dintai poftele sale si mai degrab va fi pregatit sa-ndure o pacoste mare. Celalalt nu poate sa-si faca pofetele la fel si sa rabde paguba; insa norocul sau le tine deoparte: teafar, neatins de boala, neincercat de rele, face copii zdraveni si arata frumos! Pe deasupra, daca mai are parte si de un sfarsit bun, pe-acesta-l cauti tu! Iata pe muritorul vrednic de a se chema un om fericit. Mai inainte insa de a-si da obstescul sfarsit, sa nu-l fericesti; am putea doar sa-l numim un om norocos. Fiindca-i cu neputinta sa le aiba cineva pe toate. La fel, nici o tara nu ajunge vreodata sa dea tot ce-i trebuie; de unele mai gaseste in avutia ei, de altele duce lipsa. Tara cea mai avuta este si cea mai buna dintre toate. Tot la fel si trupul omenesc: de unul singur nu-si ajunge sie-si; are unele bunuri, dar de altele duce lipsa. Numai cine ar fi stapan pe avutii cat mai multe, ajungand pe deasupra sa-si incheie zilele cu har, numai un astfel de om, o vasileu, pe drept va sa poarte numele acesta laudat. Asadar, in toate cele trebuie luat in seama sfarsitul - cum vor iesi lucrurile. Caci voia cereasca multora le aratase fericirea; insa, mai pe urma, tot ea lovind, i-a smuls din radacina!"

(Herodot, op. cit., pg. 14)

Despre evolutia gandirii politice

despre popor ca masa manipulabila

".se ridica si gloate veneau cu grabire.

Cum se pornesc cateodata-mbulzindu-se roiuri de-albine,

Misuna-ntruna, iesind din laturea stancii scobite,

Zboara si-n chip de ciorchine se-asaza pe flori primavara,

Unele fluture-aicea gramada, altele acolo;

Astfel si ostile atunci roind din corabii, din corturi,

Se imbulzeau si in cete cu vuiet curgeau spre adunare,

Pe-asezatura la mal. Ardea intre dansii zorindu-i

Vestea trimisa de Zeus. Se stransera toti, dar soborul

Nu se putea molcomi si pamantul gemea sub povara

Gloatelor cand se-asezau, caci valma era si vreo noua

Crainici umblau sa-i potoale cu strigate tari si sa-aline

Zgomotul lor ca sa-asculte pe Domnii, purcesii din Zeus."

(Homer, Iliada, pg. 69)

"Gloatele stranse s-au pus in miscare ca niste talazuri,

Namile ce le rascoala pe Marea Icarica austrul

Si baltaretul, lasandu-se repezi din norii lui Zeus;

Ori ca munteanul cand vajaitor se invifora aprig

Printre bogatele lanuri si vantura spicele dese;

Astfel a fost cand soborul s-a spart si cu tsipete-n pripa

Toti spre corabii fugeau. Ca un nor plutea peste dansii

Pulberea de sub picioare."

(ibidem, pg. 70)

despre intelepciunea ganditorilor politici

"Cineva i-a intrebat pe cei sapte invatati: Care este cel mai bun stat?

Primul a raspuns Solon: Cel in care, un criminal este pedepsit la fel de catre toti cetatenii, in ciuda faptului ca nu le-a incalcat cu nimic drepturile, asa cum este pedepsit de cel caruia i-a savarsit un neajuns.

Al doilea Bias: Acela in care toti se teme de lege ca de un tiran.

Al treilea Thales: Acela care nu este nici sarac, nici bogat.

Al patrulea Anacharsis: Acela in acre toti sunt tratati la fel, iar o pozitie superioara este conditionata de vitejie, in timp ce purtarea necuviincioasa atrage dupa sine dezavantaje.

Al cincilea Kleobulos: Unde cetatenii se tem mai mult de o critica decat de lege.

Al saselea Pittakos: Unde nu este posibil, ca cei mai rai sa conduca interesele comunitatii si cei mai buni sa nu aiba acces la aceste functii.

Al saptelea Chilon: Unde se asculta mai mult de litera legii decat de cuvantul unui orator."

(Plutarh, Gastmahl der Sieben Weisen, in Zeiten und Menschen, pg. 89)

despre Pericle si democratia ateniana

"Avem o Constitutie care nu imita legile vecinilor, ci mai degraba noi insine suntem un exemplu, fara sa imitam pe altii. In privinta numelui - din pricina ca este condusa nu de cativa, ci de mai multi cetateni - s-a numit democratie, si, dupa lege, toti sunt egali in privinta intereselor particulare; cat despre influenta politica, fiecare este preferat dupa cum se distinge prin ceva, si nu dupa categoria sociala, ci mai mult dupa virtute, iar daca este sarac, dar poate sa faca vreun lucru bun pentru cetate, nu este impiedicat pentru ca n-are vaza. In raporturile cu comunitatea si in privinta suspiciunii reciproce in activitatea zilnica ne manifestam liberi activitatea, fara sa ne maniem pe vecin daca face ceva dupa pofta inimii lui, si fara sa prevedem (prin legi) actiuni suparatoare, care nu comporta o pedeapsa, dar sunt de nesuferit pentru altii. Ne facem, fara sa ne suparam, interesele particulare, nu calcam legile, cand chibzuim treburile politice, mai ales din respect pentru legi, dand ascultare si oamenilor care sunt, in orice imprejurare, la conducere, si legilor, atat acelora care sunt promulgate, spre a veni in ajutorul oamenilor pagubiti, si legilor care. Desi nu sunt scrise, comporta totusi un respect unanim consimtit."

(Tucidide, Razboiul peloponesiac, pg. 547)

"Eu spun deci ca poporul atenian stie care dintre cetateni sunt buni si care sunt rai si tocmai fiindca stie acest lucru ii iubeste pe aceia care ii sunt favorabili si folositori, chiar daca sunt rai, si-i uraste mai degraba pe cei buni. Ei se gandesc de fapt ca virtutea acestora exista nu spre binele, ci spre paguba lor. Dimpotriva, unii, desi democrati prin nastere si prin fire, nu fac parte din popor. Acum eu inteleg ca poporul doreste un guvern popular, fiindca nu se poate sa nu fii de acord ca cineva sa-si doreasca propriul bine. Dar cel care, nefiind din popor, alege sa traiasca intr-o cetate guvernata de popor si nu intr-una guvernata de o elita, are de gand sa comita nedreptatea, stiind ca o democratie ofera delincventilor garantii mai mari de impunitate decat o oligarhie. Cat priveste deci constitutia atenienilor, eu nu-i aprob forma; dar din moment ce ei cred ca e bine sa traiasca intr-o democratie, mi se pare ca apara bine democratia, servindu-se de modalitatea pe care am ilustrat-o."

(Pseudo-Xenophon, Constitutia Atenei, in J. P. Vernant, op. cit., pg. 140)

Despre sensul statului la Aristotel

". statul cel mai perfect este evident acela in care fiecare cetatean, oricare ar fi, poate, gratie legilor, sa practice cat mai bine virtutea si sa-si asigure cat mai multa fericire. Desi se admite ca virtutea trebuie sa fie obiectul de capetenie al vietii, multi oameni se intreaba daca viata politica si activa pretuieste mai mult decat o viata libera de orice indatorire exterioara si dedata cu totul meditatiei, singura viata care, dupa unii, este vrednica de filosof. Partizanii cei mai sinceri pe care I-a numarat virtutea, fie in zilele noastre, fie altadata, au imbratissat una sau cealalta din aceste ocupatii, politica sau filosofia."

(Aristotel, Politica, pg. 44)

"In cetate, actele politice sunt de doua spete: autoritate si ascultare. Magistratul comanda si judeca. Spre a judeca afacerile procesulae, spre a imparti functiile dupa merit trebuie ca cetatenii sa se cunoasca si sa se pretuiasca laolalta. Acolo unde aceste conditii nu exista, alegerile si sentintele juridice sunt in mod necesar rele."

(ibidem, pg, 47)

". este o eroare grava sa se creada ca fiecare cetatean este stapan pe sine; ei apartin toti statului, pentru ca toti sunt elementele lui si pentru ca ingrijirile date partilor trebuie sa concorde cu ingrijirile date intregului."

(ibidem, pg. 51)

". lucrul unui lemnar se face intotdeauna de catre un lemnar, iar nu de catre un cizmar, este si firesc ca un lucru sa devina perfect cand se face de catre aceeasi persoana si numai de catre ea si fiindca este mai bine sa fie tot astfel si in administratia statului, este vadit ca este mai bine cand aceleasi persoane guverneaza mereu, cand aceasta este posibil; iar cand nu este posibil, fiindca din natura toti cetatenii sunt egali si este si drept - fie puterea un avantaj sau o povara - ca toti cetatenii sa ia parte la ea, se poate imita aceasta, cedandu-se pe rand puterea de catre toti cetatenii egali, ca si cum ar fi neegali de la inceput; astfel, ei guverneaza si sunt guvernati pe rand, ca si cum ar deveni altii. Si in oranduirea aceasta a guvernantilor, unii fac unele slujbe, iar altii altele.

Este deci vadit ca o asemenea unitate politica, sustinuta de unii, este contra naturii statului, si ca acel suprem bine al statului ar ruina statul, pe cata vreme ceea ce este bine pentru un lucru trebuie sa conserve acel lucru. Dar si in alt mod se poate arata ca straduinta pentru unitatea excesiva a statului nu este buna; astfel, familia isi este mai suficienta siesi decat individul, iar statul decat familia, pentru ca de fapt statul nu exista decat intr-atat, intru cat gruparea asociata isi poate satisface toate trebuintele. Asadar, precum mai mare suficienta de sine (independenta) este mai de dorit, tot astfel si unitatea mai putin stricta este preferabila celei mai stranse."

(ibidem, pg. 84)

Despre razboaiele cu persii

despre semnificatia agresiunii persane

"Aceasta campanie a regelui era purtata, cel putin cu numele, impotriva Atenei, insa in realitate, ea viza intreaga lume greceasca. Si intelegand grecii acest lucru, nu puteau sa ramana impasibili. Unii dintre ei oferisera imparatului pamant si apa, de aceea se simteau in siguranta, considerand ca nu aveau sa fie tratati neprietenos de barbari. Ceilalti insa, nu au catadicsit sa-i ofere ceva regelui, de aceea ii cuprinsese panica; nu existau in Grecia atatea nave, care sa poata sa-i cuprinda pe cei ce intorsesera spatele regelui, iar acum intentionau sa fuga din calea lui. Pe langa aceasta, multi dintre ei nu voiau sa ia parte la un razboi, ci mai degraba intentionau sa cada la intelegere cu persii.

In acest moment sunt nevoit sa-mi exprim opinia si sa spun cat de neplacuti sunt unii oameni; nu as vrea sa ma intelegeti gresit, pentru ca atata vreme cat mi se pare ca este adevarat, nu ma voi putea opri sa nu-l impartasesc. Se vor fi inspaimantat atenienii de venirea lui Xerxes, astfel incat sa-si paraseasca patria, sau se vor fi decis acestia sa lupte impotriva lui, mai ales ca nimeni nu-I putea sta acestui impotriva pe mare. Daca nimeni nu i s-ar fi pus impotriva pe mare, atunci pe uscat lucrurile s-ar fi derulat altfel: daca peloponezii ar fi avut la dispozitie multi parapeti de-a lungul Istmului, atunci i-ar fi lasat cu siguranta pe lacedemonienii sa se lupte singuri pe uscat, insa cum erau siliti de faptul ca barbarii ocupau de pe mare oras dupa oras, au trecut la intrajutorarea acestora. Lasati singuri, acestia si-ar fi dovedit fara indoiala curajul, insa in final si-ar fi gasit, dupa un razboi istovitor, moartea. Ori s-ar fi pierdut, asa cum am aratat, ori s-ar fi inchinat pe data persilor, asa cum facusera si altii. In ambele cazuri, Grecia ar fi intrat definitiv sub controlul lui Xerxes; chair nu inteleg necesitatea acestor ziduri de aparare, daca regele ar fi stapanit totul pe mare. Daca astazi cineva ii numeste pe atenieni salvatorii Greciei, atunci el nuanteaza adevarul numai prin onoare. Decursul lucrurilor depinde in cea mai mare parte, de partea cui te regasesti. Pentru ca au ales pastrarea libertatii Greciei, acestia au reusit sa coalizeze toate fortele grecesti care nu se inchinasera lui Xerxes si le-au aruncat asupra vrajmasului, obligandu-l sa se retraga. Nici chiar o data nu au putut previziunile ingrozitoare ale oracolului de la Delphi sa-i convinga sa-si paraseasca patria."

(Herodot, Istorii, pg. 372)

despre batalia de la Maraton

"Se tot luptau ei la Maraton - vreme lunga. Si pe la mijlocul taberei, unde se buluceau persii si sakii, ieseau invingatori barbarii. Iar pe unde biruisera, au strapuns barbarii ostimea grecilor si au gonit pe potrivnicii lor tot spre inima tarii - prin campie. Dar in dreptul celor doua aripi au fost biruitori atenienii si plateenii.

Iesind invingatori, au lasat pe barbarii covarsiti sa fuga, iar ei, aducand aripile ostirii laolalta, s-au batut cu aceia care mai inainte le rupsesera la mijloc randurile. Si au biruit ostenii Atenei. Persii o luau la fuga. Iar atenienii, taind mereu la barbari, goneau pe urmele lor - pana ce au ajuns la mare. Si acolo cereau foc si sa catarau pe corabii.

In vreme ce persii treceau de capul Sunion cu corabiile lor, atenienii veneau gonind, cat ii tineau picioarele in ajutorul orasului. Si au ajuns acolo mai inainte sa soseasca barbarii. Indata ce sosira grecii de la Heraclionul Maratonului la celalalt Heraclion din Kynosarges, si-au stabilit acolo tabara. Barbarii, cand au ajuns pe mare in dreptul Faleronului (acesta fiind pe atunci portul Atenei), dupa ce au zabovit un timp cu navele ancorate acolo, s-au inturnat, plutind inapoi catre pamantul Asiei.

In aceasta batalie de la Maraton au murit dintre barbari ca la sase mii si patru sute de barbati, iar dintre atenieni o suta nouazeci si doi."

(ibidem, pg. 226)

despre indiferenta zeilor

"Indata ce au catat astfel de slujbe, pe unul dintre poduri, cel dinspre Pontul Euxin, a inceput sa treaca intreaga pedestrime si toti calaretii; pe celalalt, dinspre Marea Egee, se imbulzeau vitele de povara si slujitorimea. Deschideau drum acestor gloate cei peste 10.000 de persi, toti purtand cununa; iar dupa ei venea ostire amestecata - tot felul de semintii. Si mereu din aceasta oaste trecura, cat a fost ziua de lunga. A doua zi insa, cei dintai au trecut dincolo calaretii si cei care tineau lanciile in jos - erau si acestia incununati. Mai apoi veneau caii cei sfinti, si carul sacru; dupa el calatorea insusi Xerxes, iar in alaiul sau lancierii si cei o mie de calareti. Dupa toti acestia, inainta restul armiei. In aceeasi vreme lasau malurile Asiei, o data cu armia de uscat, navele care pluteau spre tarmul din fata. Am mai auzit insa ca imparatul ar fi trecut ultimul din toti.

Dupa ce ajunsese pe taramul Europei, Xerxes statea sa priveasca ostimea care se tot scurgea peste punti, manata de sficuirea bicelor. Si a trecut astfel armia lui in sapte zile si sapte nopti, fara sa conteneasca de loc. Atunci, dupa cum se povesteste, ispravind Xerxes de trecut Helespontul, un barbat de prin partea locului ar fi spus: O, Zeus, de ce ai luat tu chipul unui pers si ti-ai prefacut numele in Xerxes, in loc sa te numesti Zeus - si acu vrei sa naruiesti Elada, aducand asupra ei atatea noroade? Chiar fara de acestea puteai savarsi o asemenea isprava!"

(ibidem, pg. 272)

"Xerxes, dupa ce aduse prinoase la rasaritul soarelui, astepta catva timp, pana veni ceasul de se umple targul de forfota multimii. Atunci dara, si-a slobozit ostirea sa dea navala.

Caci asa fusese povata lui Efialte - tinand sema de coborasul cel repede, mult mai scurt decat drumul de ocol si decat suisul. Inaintara deci barbarii lui Xerxes; iar grecii lui Leonidas, ca niste oameni ce mergeau la moarte, au navalit mai departe decat la inceput si ajunsera pana unde se largeste valea. Mai inainte, pazisera zidul ce ridica o stavila de-a curmezisul trecatorii. Si pan-atunci, in zilele dinainte si-au tinut randurile stranse, la loc ingust. Dar cand veni atunci vremea, s-au incaierat cu dusmanul, iesind in afara trecatorii.

Si barbarii cadeau pe capete. Caci erau manati dinapoi cu sficuiala biciului, impinsi mereu de capeteniile palcurilor. Multi dintre barbari au fost aruncati atunci in mare si au pierit inecati. Altii, mai  numerosi, erau calcati in picioare, de vii, chiar de ai lor - caci de loc nu mai tineau seama de cel care cadea. Iar grecii, intelegand acum prea bine ca moartea li se apropie mereu si ca avea sa vina de la dusmanii care ocoleau muntele, aratara intreaga lor virtute, luptand cu barbarii nebuneste, fara sa le pese de moarte.

La cei mai multi, in acea incercare grea li s-au faramat sulitele. Ci numai cu sabiile hacuiau pe dusmanul pers. Si cazu intr-aceasta lupta Leonidas, viteaz intre viteji si altii cu dansul impreuna, vestiti spartani, ale caror nume am voit sa le aflu - fiind acestea numirile unor oameni vrednici. Asijderi numarul tuturor celor trei sute, pe toate le-am aflat. Si dintre persi cazura multi oameni de vaza - intre ei au fost doi feciori ai imparatului Darius, Abrocomes si Hyperanthe, nascuti din Frataguna, fiica lui Artanes (acesta era frate al lui Darius imparat, fiul lui Istaspe, fiul lui Arsames). Iar cand Artanes isi daduse fata dupa Darius, cu toata averea sa il daruise - fiindca era singura la parinti."

(ibidem, pg. 392)

despre cum se razgandesc zeii

"Acu, iata si una dintre intamplarile care s-au petrecut in acel valmasag. O mana de fenicieni, care-si pierdusera navele s-au dus la imparat sa-i parasca pe ionieni, cum ca din pricina lor s-au inecat acele corabii, in urma unei tradari. Asa fel au iesit insa lucrurile, incat n-au fost pedepsite capeteniile ionienilor, iar fenicienii care ii parase si-au luat rasplata precum voi arata. Pe cand tot sporovaiau ei, deodata se napusti asupra unei corabii ateniene o nava din Samotrace; sub loviturile ei cea greceasca se dadea la fund. Dar tocmai atunci isi facu vant si alta nava egineta, care izbuti sa scufunde corabia din Samotrace. Totusi, oamenii Samotraciei, fiind sulitasi buni, i-au alungat pe greci, hartuindu-i de pe corabia ce luase apa. Si in cele din urma, urcand pe puntea navei eginete, se facura stapani pe ea. In acest chip ionienii si-au aflat scaparea. Caci Xerxes i-a vazut savarsind o fapta mare. Se intoarse asadar impotriva fenicienilor, fiind foarte mahnit pentru cele intamplate. Si aruncand vina pe toti, aporuncit sa le taie capul, ca sa nu mai parasca acesti nevrednici pe altii mai bunic decat ei. Caci Xerxes, oricand vedea pe cineva savarsind o fapta de arme in acea batalie pe mare, cum sedea el la poalele muntelui, care se inalta drept inaintea Salaminei (si se cheama muntele acela Aigaleos), intreba de fiecare data cine faptuise isprava. Iar niste gramatici de ai sai insemnau pe trierarhul navei, numele parintelui sau si al cetatii de obarsie."

(ibidem, pg. 418)

"Era la Plateea, in tabara eginetilor, un fruntas de-al lor, Lampon, feciorul lui Pythes. Acesta veni in goana mare la Pausanias, cugetand o fapta dintre cele mai blestemate. Sosind dara in preajma lui ii grai astfel: O tu, pogorator din Cleombrotos, ai savarsit ispravi neasemuit de marete, cu adevarat stralucite; ti-au daruit zeii sa dobandesti cinste mare, mai presus de toti grecii pe care-i cunoastem: caci tu ai izbavit Elada. Ti se cade asadar tie sa ispravesti ce a ramas de facut, spre a ramane faima ta inca si mai mare. Si de acum inainte sa se pazeasca oricare dintre barbari de a mai savarsi vreodata lucruri nelegiuite impotriva elinilor. Cand a murit Leonidas la Termopile, Xerxes si Mardonios i-au taiat capul si s-au tintuit pe un stalp. Tu dara, platindu-le cu aceeasi masura, vei fi laudat mai intai de toti spartanii si apoi vei avea lauda pretutindeni la toti grecii. Caci daca-l vei trage in teapa pe Mardonios vei razbuna pe Leonidas, fratele parintelui tau. Asa vorbea el, inchipuindu-si ca este pe placul lui Pausanias. Acela insa raspunse:

Oaspe din Egina, iti aduc lauda pentru grija ce o porti renumelui meu. Sa stii insa ca n-ai nimerit-o prea bine cu sfatul de adineauri: inaltandu-ma cu laudele tale foarte sus, ridicand si patria si fapta mea in slava cerului, totodata m-ai coborat pana la nimic, sfatuindu-ma sa pangaresc trupul unui mort. Iar de voi face asa, tu zici ca voi fi laudat si mai mult. Or, numai barbarilor le sade bine sa se poarte astfel, nicidecum grecilor; iar noi le purtam pica dusmanilor pentru aceasta neomenie. O, de n-as ajunge vreodata pe placul eginetilor sau al celor dedati cu asemenea fapte! Destul imi este daca le plac spartanilor, fara sa incalc legile sfinte cu vorba sau cu fapta. Cat depsre Leonidas, pe care tu ma indemni sa-l razbun, eu spun ca l-am razbunat cu prisosinta: cu nenumarate suflete ale celor cazuti pe acest camp de batalie au fost cinstiti si el si aceia care dimpreuna cu dansul s-au savarsit la Termopile. Tu dara nu te mai apropia de mine graind asemenea vorbe si nici sfaturi sa nu-mi dai. Si sa fi multumit daca te las de asta data teafar. Auzind aceasta mustrare, eginetul se grabi sa plece."

(ibidem, pg. 461)

Razboiul peloponesiac (431-404 i. Ch.)

despre ce hram poarta cetatea Epidamnos

"Epidamnos este o cetate situata pe dreapta pentru cine patrunde in golful Ionic. Se invecineaza cu taulantii, barbari de neam illyric. Aceasta cetate a fost colonizata de corcirieni, iar seful coloniei a fost Falios, fiul lui Eratocleidas, corintian de fel, prin descendentii lui Heracles, chemat din metropola, dupa vechiul obicei. La colonizare au luat parte si corintieni si din restul neamului doric. Si, cu trecerea vremii, cetatea epidamnienilor, a ajuns mare si foarte populata. Insa din pricina luptelor interne care au durat, dupa cum se spune, multi ani, au fost macinati, in urma unui razboi cu barbarii invecinati, si lipsiti de cea mai mare parte a puterii. Si, in sfarsit, inainte de acest razboi, democratii I-au izgonit pe cei bogati, iar acestia, intorcandu-se cu barbarii, au inceput sa jefuiasca pe cei din cetate, dat fiind ca erau stramtorati, trimit soli la Corcira, ca la una care le era metropola, rugandu-se sa nu-i lase sa piara, ci sa-i impace cu exilatii si sa puna capat razboiului cu barbarii. Acestea erau cererile solilor, suplicanti in templul Herei. Iar corcirienii nu le-au primit rugamintea, ci i-au trimis inapoi fara nici un rezultat.

Afland epidamnienii ca nu le ramane nici o speranta de ajutor din partea Corcirei, erau in incurcatura cum sa rezolve situatia; si trimitand la Delfi, au consultat zeul, daca trebuie sa incredinteze cetatea corintienilor, ca unor intemeietori, si sa incerce sa obtina vreun ajutor din partea lor. Iar acela le-a poruncit sa predea orasul si sa-i primeasca conducatori. Si epidamnienii, venind la Corint, au predat colonia, dupa prescriptia oracolului, dovedind ca si seful coloniei lor a fost din Corint, si dand la iveala oracolul, si se rugau sa nu-i lase sa piara cu totul, ci sa le vina in ajutor. Iar corintienii au acceptat cererea de ajutor, atat pe temeiul legalitatii, socotind ca colonia nu este mai putin a lor decat a corcirienilor, dat tototdata din ura fata de corcirieni, fiindca acestia ii dispretuiau, desi erau colonii lor, netrimitandu-le darurile obisnuite la serbarile comune si neincepandu-si ceremoniile religioase printr-o persoana din Corint, asa cum procedau restul coloniilor, si dispretuindu-i fiindca erau egali cu cei mai bogati eleni de pe vremea aceea, ca avutie in bani, si mai puternici prin echipamentul de razboi; pe langa aceasta, laudandu-se ca uneori au avut o flota cu mult superioara, si au faima de marinari de pe vremea faecienilor care locuisera in Corcira, inaintea lor (din care pricina se ingrijeau si mai mult de flota, si nu erau slabi, caci dispuneau de o suta douazeci de vase cand au inceput razboiul)."

(Tucidide, Razboiul peloponesiac, pg. 101)

"Iar atenienii, ascultand ambele discursuri, si adunarea poporului intrunindu-se in doua randuri, in prima adunare nu au primit mai putin argumentele corintienilor, dar in urmatoarea au revenit asupra hotararii: sa nu faca cu corcirienii alianta ofensiva - anume, sa considere pe aceiasi oameni, dusmani sau prieteni (caci daca corcirienii ar da porunca sa porneasca cu ei pe mare spre Corint, s-ar rupe tratatul cu peloponesii) - ci au facut o alianta defensiva, sa se ajute unii pe altii daca cineva ataca Corcira, sau Atena, sau pe aliatii acestora. Caci razboiul cu peloponesii si asa li se parea ca va avea loc, si voiau sa nu abandoneze Corcira, care avea o atat de mare flota, corintienilor, ci sa-i macine cat mai mult pe unii impotriva altora ca, daca va fi nevoie, sa inceapa razboiul cu corintienii slabiti, si de asemenea si cu altii, care dispuneau de o flota."

(ibidem, pg. 189)

despre tulburarile lumii grecesti

"La un asemenea grad de cruzime a ajuns rascoala! Si a parut si mai salbatica, deoarece s-a intamplat prima intre greci; fiindca, mai tarziu, bineinteles, chiar intregul, sa zic asa, neam elenic a fost cuprins de tulburari, fiind peste tot lupte interne intre sefii partidei democratice care-i chemau in ajutor pe atenieni si ai oligarhilor, pe lacedemonieni; si in vreme de pace n-ar fi avut pretext si nici n-ar fi fost dispusi sa-i cheme, dar acum cand se aflau in stare de razboi si totodata erau aliati cu una din cele doua tabere, celor care voiau sa schimbe forma de guvernamant li se oferea usor ocazia sa-i cheme in ajutor, in cederea doborarii partidei adverse si a cresterii puterii lor totodata. Si au dat navala asupra cetatilor, in timpul tulburarilor, multe si mari nenorociri - care se produc si care vor exista permanent atat timp cat natura oamenilor va fi aceeasi - cand mai grele, cand mai suportabile si de diferite categorii, dupa cum survin de fiecare data schimbari in imprejurari. Caci in timp de pace si cand lucrurile merg bine, atat cetatile cat si indivizii au ganduri mai bune, fiindca nu ajung fara voia lor in situatii inevitabile; pe cand razboiul, scazand treptat bunastarea vietii zilnice, indeamna pe oameni la violente si adapteaza evenimentelor instinctele multimii. Asadar, orasele erau in stare de revolta, si cele care s-au invrajbit mai tarziu, informate de ceea ce se savarsise, au impins si mai departe hotarul in schimbarea maximelor, atat prin rafinamentul uneltirilor, cat si prin noi chipuri de schingiuire. Si intelesul obisnuit al cuvintelor, conditionat de fapte, l-au schimbat, dupa legitimarea adusa de ei. Caci indrazneala necugetata a fost considerata vitejie credincioasa tovarasilor; zabava chibzuita - lasitate in vesmant impodobit; cumpatarea - un pretext pentru cei lasi; iar cel priceput in toate - cu totul incapabil; furia grabnica a fost considerata drept darul unui adevarat barbat, a intinde curse s-a atribuit sigurantei personale, pretext ca se evita agresorul; si cel dusmanos era mereu crezut, dar cine-l contrazicea ramanea suspect. Daca cineva uneltea ceva si reusea, era intelept, iar cel care-l banuia mai dinainte era inca si mai iscusit; iar daca cineva se ingrijea din vreme sa nu ajunga in astfel de situatii, se credea despre el ca destrama clica si ca e ingrozit de dusmani. Pe scurt, cine o lua inaintea celui care avea de gand sa-i faca vreun rau era laudat, ca si cel care instiga la vreun rau pe cine nici nu se gandea sa-l faca. Si chiar legatura de rudenie era mai indepartata decat cea de clica, fiindca clica era mai dispusa sa treaca la actiuni fara nici o ezitare; caci astfel de grupari se formau nu pentru avantaje ingaduite de legile existente, ci pentru procopseala, cu incalcarea legilor. Si isi intareau marturisirile de credinta reciproca nu dupa datina religiei, ci mai degraba printr-o actiune ilegala, savarsita in comun. Si cuvintele cinstite venite din partea potrivnicilor le acceptau, cand aceia erau mai tari, din precautie contra represaliilor, si nu pentru nobletea propunerilor. A te razbuna era un fapt mai apreciat decat sa nu fi primit nici o insulta. Si juramintele de impaciuire, daca cumva aveau loc, facute la stramtoare de fiecare dintre cei doi adversari, isi pastrau taria pentru moment, neavand ei vreo putere dintr-alta parte. Insa in clipa in care cel care-si redobandea primul indrazneala, daca-l vedea pe celalalt nepregatit, se razbuna mai cu placere fara denuntarea tratatului decat pe fata, si tinea sema atat de avantajul sigurantei cat si de faptul ca, invingand prin inselaciune, I se mai adauga si faima de intelept. Caci cei multi prefera sa fie numiti raufacatori indemanatici decat oameni de treaba dar stangaci, si de ultima situatie se jeneaza, iar cu cealalta se falesc. Iar cauza tuturor acestora era puterea, urmarita din pricina lacomiei si a setei de onoruri; datorita acestora doua, oamenii au ajuns sa se certe cu aprindere. Caci fruntasii celor doua partide din cetati, cu un cuvant amagitor - preferinta fie pentru egalitate de drepturi politice poporului, fie pentru o aristocratie moderata - servind interesele generale numai cu un cuvant, socoteau statul o rasplata pentru invingator, luptandu-se in toate chipurile sa obtina victoria; si au indraznit sas avarseasca cele mai groaznice lucruri, iar razbunarile le-au impins pana la capat, ba inca si mai mari, agravandu-le nu numai in limitele dreptului si interesului cetatii, ci le punea hotar numai ceea ce le facea placere unora sau celorlalti; si fie ca condamnau dusmanii printr-o sentinta nedreapta, fie ca dobandeau puterea printr-o lovitura, erau gata sa duca pana la capat certurile din acel moment. Asa ca nici unul din cele doua partide nu respecta pietatea, insa erau mai crezuti aceia carora li se intampla sa savarseasca ceva demn de admirat datorita frumoasei aparente a cuvantului. Iar cetatenii situati la mijloc intre ei, piereau ucisi de ambele tabere, fie pentru ca nu se incadrau, fie aentru ca erau invidiati ca raman in viata."

(ibidem, pg. 344)

"Atenienii, luand cunostinta de acest lucru, au pornit asupra lor pe ambele intrari in port si napustindu-se pe cele mai multe corabii dusmane, care deja erau in apa si cu prora indreptata spre ei, le-au pus pe fuga; si urmarindu-le au stricat multe, iar cinci le-au prins, dintre care una cu oameni cu tot, si au dat navala si asupra celorlalte, care scapasera la tarm. Pe altele le-au lovit chiar in timp ce se imbarcau, mai inainte de a porni de la tarm; si cate goale legandu-le, le tarau cu ei, parasindu-le echipajul. Ceea ce vazand lacedemonienii si fiind foarte indurerati, fiindca oamenii lor ramaneau incercuiti in insula, au alergat intr-ajutor si inaintand in mare cu armele, trageau inapoi de corabii, apucandu-le cu mainile, si fiecare socotea ca acolo merge prost treaba, unde nu e si el de fata. Si invalmaseala a fost mare si cei doi adversari si-au schimbat intre ei felul de a se purta in bataliile navale: caci pe de o parte lacedemonienii, din prea mare ardoare si de teama, nu faceau nimic altceva ca dadeau, ca sa zic asa, o batalie navala de pe uscat, iar pe de alta, atenienii, biruitori si dornici sa urmeze pana la capat intamplarea norocoasa, dadeau o lupta pedestra de pe corabii. Si dupa ce si-au dat mult de lucru unii altora si s-au ranit intre ei, s-au despartit, si lacedemonienii au salvat corabiile goale, cu exceptia celor capturate la inceput. Si retrigandu-se fiecare in tabara sa, atenienii au inaltat un trofeu si au dat inapoi cadavrele si au pus stapanire pe sfaramaturile corabiilor, si imediat au inceput sa dea ocol insulei si o pazeau ca cei de acolo sa ramana blocati; iar peloponesienii aflati pe continent si ajutoarele sosite acum din partea tuturor aliatilor au ramas pe loc, la Pylos."

(ibidem, pg. 362)

"Si primind generalii propunerea, s-a facut un astfel de armistitiu: ca lacedemonienii sa predea atenienilor corabiile cu care dadusera batalia navala si toate corabiile lungi, cate se gaseau in Laconia, carandu-le la Pylos, si sa nu atace intaritura nici de pe uscat, nici de pe mare, si ca atenienii sa ingaduie ca lacedemonienii sa trimita oamenilor lor din insula o cantitate convenita de grau macinat, doua henice atice de faina si doi cotili de vin si carne de fiecare luptator, iar pentru sclavi jumatatea din acestea; si sa le trimita, sub control atenian, si nici o barca sa  nu treaca intr-ascuns; iar atenienii sa mentina paza insulei, numai sa nu debarce si sa nu ia armele impotriva armatei peloponesilor, nici pe uscat, nici pe mare. Si indiferent de ce clauza ar incalca ori unii ori altii, atunci armistitiul e rupt. Si sa dureze pana in momentul sosirii solilor lacedemonienilor de la Atena; si atenienii sa ii transporte cu o triera si sa-I aduca inapoi. Iar dupa ce se vor fi intors, sa inceteze acest armistitiu, si atenienii sa dea inapoi corabiile, la fel cum le vor fi primit. Armistitiul s-a incheiat in aceste conditii, si corabiile au fost predate, in numar de saizeci, iar solii au fost trimisi."

(ibidem, pg. 364)

despre cum isi iaugureaza persii amestecul in conflictele intestine grecesti

"Iar Alciniade dadea aceste sfaturi lui Tissafernes si regelui, ca unul care se afla la ei, socotindu-le ca sunt cele mai bune, dar totodata se ingrijea si de revenirea sa in patrie, stiind ca, daca nu o va distruge, ii va mai fi posibil sa-i convinga cel mai bine, daca Tissafernes ar parea ca ii este binevoitor; ceea ce tocmai s-a si intamplat. Caci dupa ce soldatii atenieni de la Samos au simtit ca el are trecere in fata aceluia, dat fiind ca Alcibiade insusi trimisese mai inainte vorba persoanelor celor mai influente sa aminteasca de el in fata soldatilor de neam ales, ca vrea sa se reintoarca sub regim oligarhic, nu sub regimul netrebnic care l-a izgonit, si ca, facandu-le lor pe Tissafernes prieten, vrea sa conduca impreuna cu ei statul, dar in mai mare masura din propriu imbold, atat trierarhii atenienilor de la Samos cat si cei mai cu trecere s-au pornit sa rastoarne democratia.

Faptul s-a discutat mai intai in tabara, si de aici a ajuns mai tarziu in oras. Si unii, trecand din Damos la Alcibiade, au intrat in tratative; si cum acela promitea ca mai intai le va face prieten pe Tissafernes, iar dupa aceea si pe rege, numai sa renunte la democratie (caci astfel regele ar avea mai mare incredere), cetatenii de frunte, ei, care suporta mai greul sarcinilor, aveau mari sperante ca conducerea statului va trece asupra lor si ca vor si birui pe dusmani. Si intorcandu-se la Samos, au strans pe cei favorabili intr-o conjuratie, si in fata celor multi spuneau deschis ca regele ar putea sa le devina prieten si sa le ofere bani daca se repatriaza Alcibiade si se renunta la democratie. Iar multimea, cu toate ca pe moment era indignata de tratative, statea linistita, datorita sperantei oferite de a obtine solda de la rege. Iar cei care urzeau oligarhia, dupap ce au adus la cunostinta multimii, iarasi au inceput sa cerceteze si intre sine si impreuna cu majoritatea conjuratilor, promisiunile lui Alcibiade. Celorlalti li s-au parut solutii avantajoase si demne de incredere; dar lui Frynihos, care mai era inca general, nu-I placea de loc, ci Alcibiade I se parea, ceea ce de fapt si era, ca n-are nevoie cu nimic mai mult de oligarhie decat de democratie si ca nu vizeaza nimic altceva decat in ce chip."

(ibidem, pg 376)

despre batalia de la Cunaxa

"In vremea aceasta oastea barbara inainta mereu, cu pas egal, pe cand elinii mai sedeau pe loc, abia formandu-si randurile.

Ajuns departe, Cirus, in loc sa vegheze asupra alor sai, arunca priviri cand spre dusmani, cand spre prieteni. Xenofon, atenianul, il zari din locul unde se afla, in randurile elinilor, si se apropie de el ca sa-l intrebe daca are de dat vreo porunca. Cirus isi struni calul si ii raspunse ca maruntaiele vietatilor jertfite si celelalte semne i se aratasera a bine, rugandu-l totodata sa spuna acest lucru tuturor. De indata se auzi larma de-a lungul randurilor si, la intrebarea lui Cirus, care voia sa stie ce se intampla, Xenofon ii raspunse ca se transmitea pentru a doua oara parola. Celalalt se mira ca cineva a si dat parola si intreba care erau cuvintele ei. Zeus-Soter si Biruinta, I se raspunse. Bine, fie, incuviinta Cirus. Si fie dupa cuvintele ei! Apoi se intoarse la locul sau.

Cele doua osti erau acum la cel mult patru stadii departare una de alta. Atunci se auzi peanul si elinii incepura sa inainteze in intampinarea dusmanului. Dar in timpul mersului o parte a formatiei se desprinse, silind pe cei ramasi in urma sa-i ajunga in fuga. Indata scoasera cu totii strigatul de lupta, apoi incepura sa alerge. Dupa unii, se pare ca s-au pornit sa si zangane cu lancile in scuturi, ca sa sperie caii. Inainte de a fi ajuns in bataia sagetilor, barbarii intoarsera spatele si o luara la goana. Elinii ii urmarira indeaproape, strigandu-si insa unul altuia sa nu fuga dupa ei, ci sa se tina de ei in buna randuiala. In ce priveste carele, ele aveau sa patrunda fie chiar in randurile dusmanului, fie printre elini, dar fara echipaj. De cate ori le vedeau sosind, elinii rareau randurile; un singur om s-a lasat surprins de ele, pentru ca privea la ele uluit, ca si cum s-ar fi aflat intr-un hipodrom; se pare totusi ca si el a scapat teafar, iar ceilalti elini n-au avut nimic de suferit in aceasta parte a luptei, afara de un om de pe aripa stanga, care, dupa cate se spune, a fost nimerit de o sageata.

Vazandu-i pe greci cum inving si pornesc in urmarirea trupelor din fata lor, Cirus abia se mai putea stapani de bucurie, iar cei din jur se grabeau sa-i cada la picioare, ca inaintea unui rege. Cu toate acestea el nu se lasa atras in vreo actiune de urmarire ci, inconjurat de cei sase sute de calareti, se intreba ce va face regele, despre care stia ca se afla in centrul armatei perse. De altminteri, capeteniile barbare se asaza intotdeauna in mijlocul obstii lor, incredintate ca-s mai in siguranta astfel, aparate dintr-o parte si din cealalta, si ca la nevoie porunca data ajunge la urechile oamenilor intr-un timp de doua ori mai scurt. Dar regele, care se afla in centru frontului, ramanea totusi in afara aripii stangi a lui Cirus. Si, cum nu avea nici un potrivnic inaintea lui si a oamenilro randuiti in fata lui, el incepu cu acestia o miscare de invaluire."

(Xenofon, Anabasis, I, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1962, 8.1, pg. 68)

despre moartea lui Cirus

"Spre a nu-l lasa sa ajunga in spatele elinilor, Cirus porni in galop sa-i atina calea si-i ataca cu cei sase sute de oameni ai sai, izbutind sa infranga trupele bine randuite inaintea regelui si sa puna pe fuga pe cei sase mii de oameni ai aceluia; se spune chiar ca pe Artagerse, capetenia lor, l-ar fi rapus cu propria sa mana. Cand a inceput deruta, cei sase sute ai lui Cirus s-au raspandit si ei in urma fugarilor, lasand numai o mana de oameni langa el, intre care pe asa- numitii comeseni. Cu ei alaturi, iata ca-l vede si-l recunoaste pe rege in mijlocul cetei lui. Nemaiputandu-se stapani, Cirus exclama:  L-am vazut!, se napusteste intr-acolo si-l izbeste pe Artaxerxe in piept cu o lovitura atat de puternica incat - dupa spusele lui Ctesias, medicul regelui - ii strapunge si platosa. Ctesias spune chiar ca l-ar fi vindecat pe Artaxerxe de aceasta rana. Oricum, chiar in clipa aceea, o sulita zvarlita cu putere, nu se stie de cine, ii patrunse lui Cirus sub ochi. Pe data se incinge o lupta inversunata intre rege si Cirus si intre partizanii fiecaruia; Ctesias insira pe toti cei ce au cazut de partea regelui; de cealalta parte a cazut Cirus, iar peste trupul sau au mai cazut opt dintre cei mai de seama oameni ai sai.

Se spune ca, vazandu-l cum zace, Artapate, cel mai credincios dintre purtatorii de sceptru ai lui Cirus, ar fi sarit din sa si s-ar fi aruncat peste trupul lui. Dupa spusele unora, regele ar fi dat porunca sa fie ucis chiar acolo, deasupra trupului lui Cirus; altii spun ca Artapete si-ar fi facut seama cu propriul sau pumnal. Artapete era, intr-adevar, incins cu un pumnal de aur si purta colier, bratari si alte podoabe obisnuite la persii de vita inalta; Cirus il pretuia nespus pentru ravna si credinta lui..

Pe loc i se taie lui Cirus capul si mana dreapta."

(ibidem, pg. 97)

"In zori, generalii tinura sfat. Mirati ca Cirus nu se arata si ca nu le trimitea vorba ce aveau de facut, se hotarara sa stranga tot ce le mai ramasese din lucurir si sa inainteze echipati pe de-a-ntregul, pana ce vor fi dat de el. Odata cu soarele erau si ei la drum, cand iata ca apare Procle, guvernatorul Teutraniei, un barbat coborator din spartanul Damaratos, si Glus, fiul lui Tamos. Acestia le vestira moartea lui Cirus, adaugand ca Ariaios fugise, ca se afla acum laolalta cu ceilalti barbari in locul unde facusera popas cu o zi inainte si ca le trimitea vorba urmatoarele: o zi avea de gand sa-i mai astepte, in caz ca vor veni intr-acolo, dar a doua zi avea sa plece inapoi, spre Ionia, de unde venise.

Vestile cazura apasatoare peste generali si peste ceilalti elini. Clearh exclama: O, de-ar fi trait Cirus!.In sfarsit, de vreme ce nu mai este in viata, spuneti-i lui Ariaios ca noi l-am invins pe rege si ca - asa cum puteti vedea - nimeni nu se mai bate cu noi. De n-ati fi venit voi, ne-am fi continuat marsaluirea impotriva regelui. Ba, lui Ariaios puteti sa-i mai spuneti ca, daca ar vrea sa vina incoace, noi le-am putea sui pana pe scaunul regesc, fiindca stapanirea li se cuvine celor care inving in lupta. Dupa ce spusese vorbele de mai sus, Clearh trimise inapoi pe aducatorii  devesti in tovarasia spartanului Heirisof si a tesalianului Menon - acesta chiar la cererea lui, intrucat era priten cu Ariaios, caruia ii fusese si oaspete. Dupa plecarea lor, Clearh ramase pe loc, in asteptare, in timp ce ostasii faceau rost de merinde cum puteau, taind vitele si magarii de la furgoane. Pentru lemne, le-a fost destul sa iasa putin din randuri si sa se duca pana la locul unde avusese loc lupta; acolo zaceau o sumedenie de sageti pe care fugarii din oastea regelui fusesera siliti de elini sa le lepede, scuturi de rachita si scuturi egiptene din lemn, carora li se adaugau multe scuturi usoare si care parasite, Datorita lor, oamenii au putut frige carnea si au avut ce manca in ziua aceea."

(ibidem, pg. 153)

despre decapitarea conducerii militare elene

"Dupa acest schimb de vorbe, Tisaferne se arata cat se poate de prietenos si il pofti pe Clearh sa ramana la cina. A doua zi, ajuns inapoi in tabara, Clearh le spunea tuturor pe fata ca, dupa parerea sa, Tisaferne nutrea cele mai bune ganduri fata de el, apoi le da de stire cele graite de celalalt, adaugand ca cei ce fusesera chemati de Tisaferne trebuia neaparat sa se duca la el. Iar cine va dovedi ca umbla cu zvonuri, de va fi elen il vom pedepsi ca pe un adevarat tradator plin de cele mai rele ganduri - incheie el.

Dupa credinta lui Clearh, capul rautatilor era Menon, despre care stia ca se intalnise pe ascuns cu Ariaios si cu Tisaferne si ca, nemaipotrivindu-se in pareri cu el, ii intindea capcane, in nadejdea ca va izbuti sa atraga toata oastea de partea lui, ca apoi sa castige prietenia lui Tisaferne. Cativa soldati se impotrivira, spunand ca nu era bine sa se duca acolo toti comandantii si generalii toti, si ca iar nu era bine sa I se acorde lui Tisaferne atata incredere. Dar Clearh, care nu dadea inapoi in nici o privinta, obtinu in cele din urma ca cinci generali si douazeci de comandanti sa mearga acolo, unde au si plecat insotiti de doua sute de soldati - acestia din urma (la fel de nepragatiti), de parca s-ar fi dus sa faca targuieli.

Dupa ce ajunsera in pragul taberei lui Tisaferne, generalii (beotianul Proxen, tesalianul Menon, arcadianul Angias, spartanul Clearh si acheanul Socrate) au fost poftiti inauntru; comandantii ramasera la intrare. Putin mai tarziu, la un semnal, oamenii lui Tisaferne pusera mana pe cei ce patrunsesera inauntru iar celor de afara le facura seama pe loc; pe urma, cativa calareti barbari pornira in iures de-a curmezisul campiei, ucigand pe tot elinul intalnit in cale, fie el sclav, fie cetatean liber. Elinii care asistau la scena privind din tabara se minunau de actiunea calaretilor barbari si se intrebau ce ar putea sa insemne - cand iata ca soseste in goana mare Nicarh, arcadianul, ranit in burta, tinandu-si maruntaiele cu mana. Nicarh le povesti cele intamplate. Ingroziti, elinii se repezira la arme, gandind ca barbarii nu vor zabovi sa atace tabara."

(ibidem, pg. 171)

despre cum ajunge insusi autorul lucrarii de fata, Xenofon,  general

"Dupa ce persii au pus mana pe generali si dupa masacrul capitanilor si soldatilor care ii insotira, elinii se gaseau la grea cumpana, intrucat isi dadeau seama cat de aproape erau de rege, ca pretutindeni erau inconjurati de neamuri si de cetati vrajmase lor puzderie si ca nu mai aveau pe nimeni care sa le inlesneasca un loc pentru targ; in schimb, pana in Elada, ii astepta cale de zece mii de stadii (circa 2000 km), nu mai putin, pe care urmau sa o strabata fara calauza. Iar drumul avea sa le fie ingreunat de fluvii grele de trecut. Ii tradasera pana si barbarii care fusesera mai inainte de partea lui Cirus, lasandu-i singuri, fara ajutorul unei cavalerii, sa invinga fara putinta de a ucide sau sa poata o infrangere din care nimeni nu mai avea cum sa scape cu viata.

Iata dar gandurile ce le umblau prin minte. De atata amar, putini au fost cei ce s-au atins de bucate in seara aceea; cate unii au mai aprins focul, dar au fost multi care, in timpul noptii, nici nu s-au mai dus in tabara, ci toti s-au culcat care cum s-a nimerit, fara a putea inchide ochii de multa suparare, mistuiti de dorinta de a-si revedea patria, parintii, femeia, copiii - cu care-si inchipuiau ca nu vor mai da ochi niciodata.

Iata, dar, cum s-au mai odihnit ei, toti.

Din oaste mai facea parte si un anume Xenofon, un atenian care nu lua parte la campanie nici ca general, nici in calitate de comandant, sau macar ca simplu ostas. Proxen, care de multa vreme intretinea cu el legaturi de ospitalitate, il indemnase sa-si lase casa, fagaduindu-i ca daca va lua parte la campanie il va face sa patrunda pana in preajma lui Cirus, despre care el insusi spunea ca se astepta sa-i devina mai pretios decat propria-i patrie. Dupa citirea scrisorii, Xenofon se sfatuise in privinta plecarii cu Socrate, atenianul. Temandu-se ca Atena sa nu faca vreodata din prietenia lui Cirus o pricina de osanda impotriva lui Xenofon (stiind faptul ca Cirus sustinuse cu voie pe spartani impotriva atenienilor), Socrate il indemnase sa mearga la Delfi si sa ceara de acolo zeului sfat privitor la plecare. O data ajuns, Xenofon il intrebase pe Apolo carui zeu trebuia sa-i jertfeasca si sa i se inchine spre a purcede cat mai bine si mai cu folos la calatoria gandita, si ca sa se intoarca cu bine si teafar. Iar Apolo ii aratase caror zei trebuie sa le jertfeasca.

Intors la Socrate, Xenofon ii impartasise raspunsul; dar acesta il tinuse de rau ca nu ceruse mai intai zeului sa-i spuna daca ar fi bine sa plece sau nu, hotarand cu de la sine putere sa plece si multumindu-se sa intrebe cum ar putea calatori mai bine. Dar in sfarsit, de vreme ce ai intrebat astfel, se cuvine sa faci dupa porunca zeului - adaugase el. Xenofon jertfi dupa voia zeului, se imbarca si, o data ajuns la Sardes, se alatura lui Proxen si lui Cirus, care se pragateau sa porneasca in inima Aisei. Tot acolo ii fusese prezentat Xenofon lui Cirus, care, fata de staruintele lui Proxen, staruise si el sa ramana, faganduindu-i ca indata dupa incheierea campaniei va putea sa se intoarca acasa. Cei doi ii spuneau ca expeditia era indreptata impotriva psidienilor. Astfel a fost mintit Xenofon. Vina insa nu o purta Proxen, care, laolalta cu toti ceilalti elini (afara de Clearh), nu avea cunostinte ca miscarea de trupe era indreptata impotriva regelui. In schimb, odata ajunsi in Cilicia, nimeni nu se mai indoia de acest lucur. Din aceasta clipa, drumul incepuse sa-i infricoseze pe elini, care se simteau tarati fara voia lor; totusi cei mai multi, de rusine fata de ceilalti sau fata de Cirus, ramasesera alaturi de el; printre ei se numara si Xenofon.

In starea de lucruri la care se ajunsese, impartasea si el necazurile tuturor, fara a putea dormi. Iata totusi ca intr-o vreme, lasandu-se pentru o clipa furat de somn, a visat un vis. Se facea anume ca tuna; si trasnetul, cazand pe casa parintilor sai, o umpluse toata de lumina. Inspaimantat, Xenofon se trezise brusc; pe de o parte, visul ii parea de veste buna: in mijlocul necazurilor si a primejdiei, socotea ca I se aratase lumina orbitoare a lui Zeus; dar, pe de alta parte, il incerca frica, visul parand a-i veni de la Zeus-Regele; focul parea ca-i lumineaza de jur imprejur - semn poate, ca nu va mai scapa din tara marelui rege, unde, pretutindeni, avea sa-l astepte numai necazuri.

Intamplarile care au urmat aveau sa descopere intelesul adevarat al visului. Iata cum s-au petrecut lucrurile:

Primul sau gand dupa ce se trezise, a fost: Cum de mai stau eu intins in culcus? Noaptea se duce; odata cu ziua, de buna seama ca are sa se arate si dusmanul. Daca vom incapea pe mana regelui, la ce altceva ne putem astepta decat, dupa ce vom fi fost martorii a nenumarate grozavii si dupa ce vom fi gustat dein toate suferintele, sa murim intr-un chip jalnic? De toate acestea nu-i pasa nimanui, nimeni nu se ingrijeste cum sa ne scapam pielea. Bine ca sedem intinsi pe spate, ca si cum ar fi timpul sa sedem linistiti! As vrea sa stiu: astept eu cine stie ce general plecat din vreo alta cetate care sa ne vina in ajutor? Si, la urma urmei, pana cand voi mai astepta? Daca ma voi da astazi pe mana dusmanului, nici nu voi mai prinde batranetile."

(ibidem, pg. 198)

despre coruperea poporului de catre cei corupti

"Eu, spune Harmides, sunt multumit datorita saraciei mele. Cand eram bogat, eram nevoit sa lingusesc pe defaimatori, stiind bine ca ei imi puteau pricinui mai mult rau mie decat eram eu in stare sa le fac lor; republica imi cerea mereu alti bani; nu puteam pleca nicaieri. De cand sunt sarac, am dobandit putere; nimeni nu ma mai ameninta, eu ii amenint pe altii; pot sa plec ori sa stau locului. Cei bogati se ridica in fata mea, ma lasa sa trec inaintea lor. Sunt rege, eram sclav; plateam republicii un bir, astazi ea ma hraneste; nu ma mai tem sa pierd ceva, sper sa castig."

(Xenofon, Banchetul, pg. 43)

despre spiritul legilor persane

"Cirus a fost crescut dupa legile persane, care, pare-se, se ingrijesc de participarea la binele obstesc in alt moment decat se obisnuieste in cele mai multe state. Ma gandesc anume ca aproape pretutindeni omul isi creste copiii dupa bunul sau plac si ca, adult, isi duce viata cum ii e voia; statul intervine abia acum, poruncindu-i sa nu fure, sa nu talhareasca, sa nu intre cu de-a sila in casele oamenilor, sa nu loveasca nedrept pe nimeni, sa nu comita adulter, sa asculte de carmuitorul statului, si cate si mai cate; iar in caz de abatere il pedepseste. Dar, legile perse se ingrijesc din vreme ca cetateanul sa nu fie atras catre ceva rau, care sa-l faca de rusine; si iata cum izbutesc ele sa ajunga la asemenea rezultat:

Persii au o piata care se cheama cea libera, strajuita de palatul regelui si de alte cladiri publice. Nici marfurile, nici negustorii cu galagia si obrazniciile lor nu au voie sa patrunda in aceasta piata, ci sunt trimisi altundeva, pentru ca forfota lor sa nu stinghereasca randuiala ce domneste printre cei care sunt educati. Piata aceasta din preajma constructiilor publice este impartita in patru sectoare: unul sortit copiilor, unul sortit adolescentilor, unul barbatilor in toata puterea varstei si unul celor trecuti de varsta armelor. Dupa prevederile legii, fiecare cin trebuie sa se infatiseze la locul ce-i revine. Copiii, in zori; oamenii maturi, la fel cu ei; batranii insa numai cand doresc - cu exceptia unor zile anumite, cand sunt tinuti sa se infatiseze acolo; in ce-i priveste pe adolescenti, acestia se culca chiar in vecinatatea palatelor, cu armele lor usoare la indemana; singurii care fac exceptie sunt cei casatoriti: infatisarea lor acolo nu este obligatorie decat daca li s-a dat de veste din vreme, desi trebuie adaugat ca nici inmultirea lipsei lor n-ar fi un semn tocmai bun pentru ei.

Fiecare dintre aceste cinuri are douasprezece capetenii, dupa cele douasprezece ginti in care sunt impartiti persii. Copiii sunt calauziti de batrani, alesi dintre cei mai priceputi sa-i indrume la bine; barbatii in toata puterea varstei sunt si ei calauziti de altii, in stare sa le insufle cea mai stransa ascultare de randuieli si de ordinele puterii supreme. In ceea ce-i priveste pe batrani, si acestia se afla sub ascultarea unor capetenii alese anume, care vegheaza asupra lor sa-si faca datoria."

(Xenofon, Educatia lui Cirus, pg. 358)

"Ca sa pot arata mai lamurit cum inteleg persii sa-si intocmeasca statul, ma voi intoarce putin din drum; cele spuse mai inainte ma vor ajuta sa fiu cat mai scurt.

Intregul numar al persilor pare sa fie de o suta douazeci de mii; legea nu opreste pe nici unul sa ia calea onorurilor si a magistraturilor: astfel, orice pers are dreptul sa-si trimita copiii in scolile obstesti ale dreptatii. Cu toate acestea, numai cei care pot sa-si intretina copiii fara a-i pune sa munceasca ii trimit acolo; ceilalti, nu. Copiii invatati in scolile obstesti pot trece in cinul adolescentilor; ceilalti insa, nu sunt primiti in ea. Tot astfel, adolescentii care nu s-au abatut de la randuielile lor pot trece in randurile maturilor si pot urma mai departe calea magistraturilor si a onorurilor; cine insa n-a trecut mai intai prin clasa adolescentilor, nu are acest drept. In sfarsit, cei care au strabatut varsta coapta fara a se fi facut vinovati de ceva anume trec in cinul oamenilor batrani. Cum vedeti, cinul batranilor este alcatuit din insii care au urcat toate treptele virtutilor. Organizarea statala a persilor si intreaga lor straduinta sunt astfel intocmite ca, dupa socotinta lor, sa-l aduca pe om la desavarsire.

Astazi inca mai dainuiesc marturii ale modului lor de viata cumpatat si ale exercitiilor cu care si-l struneau. La persi mai este si azi rusine sa scuipi, sa-ti sufli nasul ori sa lasi sa se inteleaga ca esti umflat la burta, sa fii vazut cand iti faci micile nevoi sau altele asemanatoare. Toate acestea le-ar fi cu neputinta daca felul lor de viata n-ar fi atat de stapanit, sau fara ajutorul exercitiilor, care le consuma umorile, scotandu-le pe alte cai."

(ibidem, pg. 362)

"- Crezi, Cirus, ca frumusetea unui chip poate constrange pe cineva, sa faca un lucru impotriva voii sale? Daca ar fi asa, atunci toti oamenii s-ar supune acestei legi, nu? Focul, bunaoara, arde deopotriva pe oricine; asa-i este dat prin insasi firea lui. In ceea ce priveste frumosul, noi oamenii la unele tinem, iar la altele ba. Sau: unora le place ceva, altora le place alta. Omul alege dupa voie: fiecare dintre noi tine numai la ce vea sa tina. De ce nu se intampla ca fratele sa se indragosteasca de sora, aceasta din urma potrivindu-se intotdeauna cu un alt barbat? De ce nu se indragosteste tatal de fiica? Pentru ca teama si legea ajung ca sa alunge dragostea. In schimb, daca ar aparea o lege care sa se impotriveasca foamei, atunci cand esti pe nemancate, ori setei, cand n-ai baut de mult - o lege care sa opreasca simtirea frigului iarna si cea a caldurii  in timpul verii, ei bine, nici o lege asemanatoare nu s-ar putea face vreodata ascultata de oameni, pentru ca oamenii sunt prin firea lor supusi acestor porniri. Dragostea, insa, este un lucru al vointei."

(ibidem, pg. 372)

Despre polis si democratie in lumina preceptelor sofist

Hippias Maior sau Despre frumos

"Hippias: Nu, Socrate, insa potrivit traditiei, spartanii nu-si schimba legile si nici nu-si educa copiii altfel decat cum au apucat.

Socrate: Cum vine asta? Spartanilor nu le sta in obicei sa faca cum este bine, ci dimpotriva, sa dea gres in ceea ce intreprind?

Hippias: N-as spune asta, Socrate.

Socrate: N-ar proceda ei mai cu minte dand tinerilor o educatie mai buna in locul uneia mai proaste?

Hippias: Desigur, insa legile lor nu le ingaduie sa primeasca o educatie straina..

Socrate: Dupa tine, Hippias, legea este un neajuns pentru cetate sau este in folosul ei?

Hippias: Cred ca este facuta spre folosul ei; numai ca atunci cand este rau alcatuita, ii pricinuieste si nejunsuri.

Socrate: Cum adica? Cei care fac legea, nu ca fiind cel mai mare bine pentru cetate o fac? Caci fara o lege buna nu poti guverna un stat, nu?

Hippias: Ai dreptate.

Socrate: Iar cei care se-apuca sa faca legi nu ajung sa le faca si bune, atunci ei nu implinesc nici legalitatea si nici legea. Tu ce crezi?

Hippias: Potrivit unei vorbiri riguroase, asa este Socrate; numai ca oamenii nu prea au obiceiul sa vorbeasca asa.

Socrate: Care oameni, Hippias?Cei stiutori, sau cei ignoranti?

Hippias: Cei multi."

(Platon , Opere, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1976, vol. II, pg. 75)

Menexenos sau Discursul funebru

"Caci forma de guvernamant este pentru oameni o adevarata hrana, cea buna-i face buni, cealalta - nevolnici. Trebuie sa aratam ca inaintasii nostri au fost crescuti intr-o forma de guvernamant buna, datarita careia au fost si ei si sunt si cei de astazi buni. Intre acestia se numara si cei care au murit si zac acum aici. Era doar si atunci cum si acum este aceeasi forma de guvernamant, guvernarea celor mai vrednici; in cadrul ei ne ducem si acum viata de cetateni si ne-am dus-o mai intotdeauna. Unul o numeste democratie, altul altminteri, fiecare cum ii place; ea este insa, de fapt, guvernarea consimtita de popor a celor mai buni. Noi am avut si avem mereu regi; acestia au fost cand prin nastere, cand alesi. Stapan peste cetate este in primul rand poporul, dar el incredinteaza demnitatile si puterea acelora care se vadesc a fi cei mai vrednici si nimeni nu e inlaturat de la ele nici din pricina saraciei, nici din pricina slabiciunii trupului, nici pentru ca parintii sai nu sunt oameni de vaza, dupa cum nimeni nu a fost vreodata cinstit cu ele pentru pricini contrare acestora, asa cum se intampla in alte cetati. Una e legea, pentru toti: stapaneste si conduce acela care se arata a fi intelept sau vrednic. Temeiul formei noastre de guvernamant este omogenitatea din nastere. Caci celelalte cetati sunt alcatuite din oameni de toate felurile, neasemanatori unii cu altii, astfel incat si formele lor de guvernamant sunt lipsite de echitate, tiranii si oligarhii, iar locuitorii lor se socotesc unii pe altii, fie sclavi, fie stapani. Noi insa si concetatenii nostri, care ne-am nascut frati dintr-o singura mama, nu ne socotim unii pe altii nici sclavi, nici stapani; ci omogenitatea noastra naturala ne sileste sa nazuim la egalitate in fata legilor si sa nu ne plecam in raporturile noastre reciproce decat numai inaintea faimei dobandite prin virtute si intelepciune.

Iata de ce, crescuti in deplina libertate si dezvoltandu-se frumos, parintii acestora si ai nostri si ei insisi, cei ce zac aici, s-au facut cunoscuti tuturor oamenilor prin numeroase si frumoase fapte atat in viata privata cat si in cea publica, stiind ca trebuie sa se lupte, de dragul libertatii si cu elenii pentru eleni si cu barbarii pentru toti elenii."

(ibidem, vol. II, pg. 301)

"De teama cetatii noastre, vazand ca lacedemonienii renunta la razboiul pe mare, regele voia sa se tina deoparte; el a pretins deci, in schimbul aliantei cu noi si cu ceilalti aliati, sa-i fie cedati elenii de pe continent, pe care i-i cedasera mai inainte lacedemonienii. Socotea ca va fi refuzat si ca va gasi astfel un pretext pentru a se tine deoparte. Dar s-a inselat in ce-i priveste pe ceilalti aliati; caci ei au incuviintat cererea lui si toti, corintieni si argeeni si beotieni si restul aliatilor au incheiat cu el tratate si au fagaduit sub juramant ca-i vor preda pe elenii de pe continent, daca le va da bani. Nunai noi na-m cutezat nici sa-i cedam, nici sa fagaduim asa ceva. Pentru ca nobletea si libertatea cetatii noastre sunt temeinice si viguroase si ea este din fire potrivnica barbarilor, caci noi suntem eleni curati, neamestecati cu barbari. Caci nici pelopizi, nici cadmeeni, nici egipteni, nici danai, nici altii dintre cei multi care sunt barbari dupa fire, insa eleni dupa lege, nu traiesc laolalta cu noi; suntem eleni adevarati, nu mixo-barbari si de aceea e innascuta in cetate aversiunea de neinfrant fata de ceea ce ne este strain prin fire."

(ibidem, vol. II, pg. 309)

Scrisoarea a VII-a

"Dimpotriva, biruitorii, cautand a-si impuna moderatie, sa vina cu legi nepartinitoare, care sa aiba deopotriva in vedere si interesul invingatorilor si al invinsilor, iar fata de acestia din urma, spre a-i sili sa respecte aceste legi, sa intrebuinteze urmatoarele doua mijloace de constrangere: rusinea si teama. Teama vor putea invingatorii s-o inspire invinsilor, daca stiu sa-si arate superioritatea puterii lor, iar rusinea, daca stiu sa se ridice deasupra patimilor de partid aratandu-se si dornici si destoinici de a se supune legilor pe care ei insisi le-au stabilit. Nu exista pentru un stat alt mijloc de a pune capat relelor izvorate din revolutiile interne; astfel, asemenea state, bantuite de framantari interne, vor fi mereu prada tulburarilor, dusmaniilor, urilorsi tradarilor. Partidul ajuns la putere, indiferent care ar fi acel partid, daca doreste cu adevarat mantuirea statului, sa-si aleaga din sanul lui oamenii pe care ii stiu cei mia de isprava, mai cu seama oameni varstnici, care au acasa nevasta si copii si un numar cat mai mare de strabuni virtuosi si vestiti si care sa aiba toti o avere indestulatoare - peste un oras de 10.000 de oameni ar fi de ajuns un numar de cincizeci. Pe acestia sa-i atraga pe fiecare din patria lui, prin rugaminti si onoruri cele mai mari, si, dupa ce au venit, sa-i oblige sa jure si sa-i pofteasca a face legi care sa nu partineasca nici pe invingatori nici pe invinsi, sa dea drepturi efale la toti cetatenii statului.

Legiferarea. la asta se reduce totul. Intr-adevar, daca partidul de la putere se arata mai respectuos fata de legi decat cel invins, va domni peste tot bunastarea, fericirea si vor lipsi toare relele; daca nu faceti asa, apoi sa nu ma mai chemati nici pe mine, nici pe altul ca sa ajute politica unor oameni ce nu sunt dispusi sa asculte de sfaturile care li se dau acum, sfaturi ce seamana ca doifrati gemeni cu planurile pe care am incercat impreuna cu Dion sa le infaptuiesc pentru binele Siracuzei, si inca pentru a doua oara. Prima incercare a fost aceea facuta impreuna cu Dionysos cu scopul de a realiza binele tuturor, incercare pe care o putere supraomeneasca a zadarnicit-o. Cautati, deci, acum s-ao aduceti la indeplinire cu mai mult noroc, prin sprijinul soartei si cu ajutorul zeilor."

(Platon, Scrisorile, Dialoguri, suspecte, Dialoguri apocrife, IRI, Bucuresti, 1996, pg. 95)

Scrisoarea a VIII-a

"Acum, atat voi cat si partidul potrivnic voua, de cand a inceput razboiul cu cartaginezii, ati stat fara intrerupere sub stapanirea unei familii pe care parintii vostri au ridicat-o la domnie intr-un moment in care se gaseau in cea mai mare stramtoare, atunci cand Sicilia greceasca era expusa cumplitei primejdii de a fi pustiita de cartaginezi si preschimbata intr-o tara barbara. Atunci au ales de Dionysos, pe care, din pricina ca era tanar si expert in razboaie, l-au pus sa conduca operatiile luptelor la care se pricepea asa de bine si pe Hipparinos, fiindca era om mai in varsta si plin de experienta, l-au facut sfetnic, iar pentru a manui Sicilia, I-au numit pe amandoi (zice-se) dictatori militari. Si fie ca cineva prefera ca o soarta divina sau o divinitate s-a intamplat sa fie pricina biruintei, sau ca a fost vitejia conducatorilorsau amandoi acesti factori impreuna cu ajutorul dat de cetateni, indiferent de parere are cineva in privinta aceasta, faat e ca asa a avut parte de mantuire generatia de atunci. Si pentru ca mantuitorii orasului s-au purtat asa cum am vazut, firesc e ca toti cetatenii sa le poarte recunostinta, iar daca mai pe urma tirania a buzat de darul pe care i l-a facut orasul, pentru aceasta ea si-a luat in parte pedeapsa, si trebuie sa si-o ia si de aici incolo. Dar in actuala stare de lucruri care ar fi pedeapsa in chip necesar dreapta pentru cei vinovati? Daca ati putea cu usurinta sa va puneti la adapost in fata lor fara prea mari primejdii si greutati, sau daca aceia la randul lor ar putea iar sa puna lesne mana pe franele puterii, nici n-as putea sa va dau sfaturile ce imi vin acum pe limba. Acum insa, voi, amandoua partidele, trebuie sa va bagati in cap si sa va aduceti aminte de cate ori v-ati mangaiat cu nadejdea ca numai o nimic toata va desparte de totala izbanda! Aduceti-va aminte ca aceasta nimic toata s-a intamplat de fiecare data sa fie pricina a nenumarate nenorociri si ca nu se ajunge niciodata la un capat, si ceea ce pare ca e sfarsitul unei vechi greutati se impleteste mereu cu inceputul proaspat al unei noi greutati, si din pricina acestui circuit risca sa se naruie si intregul partid al tiraniei si acela al democratiei. Atunci, daca se intampla lucrul acesta groaznic dar probabil, intreaga Sicilie uitand limba elena pentru a invata una barbara, va cadea sub puterea sau stapanirea fenicienilor sau a opicilor. Impotriva acestui cumplit ce va ameninta Grecia intreaga, punandu-si toata ravna, trebuie sa caute un leac. Daca, insa, cineva stie altul mai potrivit si mai bun decat cel propus de mine, sa pofeteasca sa ni-l aduca la cunostinta, daca vrea sa merite pe buna dreptate numele de prieten al elenilor.

Parerea mea de acum voi incerca sa v-o spun in toata sinceritatea, slujindu-ma de judecata dreapta si nepartinitoare. Vorbesc oarecum ca un arbitru in fata celor doua partide, a celui de la putere si a celui din opozitie, adresandu-ma fiecaruia ca si cum ar fi cate o singura persoana. Ei bine, sfatul meu de acum pentru orice tiran ar fi sa se fereasca de numele si de fapta de tiran, schimband, pe cat e cu putinta, tirania in regalitate. . Cuvantarea me recomanda acum tuturor acelasi lucru: acelora care tanjesc dupa tiranie, sa se abata din calea ei si sa fuga de ceea ce niste smintiti flamanzi de o foame fara satiu numesc fericire, si sa incerce a o preschimba in chipul unei regalitati, invatandu-se sa se supuna maiestatii regale a legilor si neinvoindu-se sa primeasca cele mai mari dregatorii decat din partea unor legi si a unor oameni ce le acorda de bunavoie."

(ibidem, pg.119)

Minos sau Despre lege (dialog politic)

"Socrate: Prin urmare, legea vrea sa fie o descoperire a ceea ce este.

Discipolul: Atunci, daca legea este o descoperire a ceea ce este permanent, de ce sa nu ne slujim, Socrate, mereu de aceleasi legi privitoare la aceleasi lucruri, odata ce ni s-a descoperit realitatea permanenta a lucrurilor?

Socrate: Si totusi legea pretinde ca ea  adescoperit ceea ce este real. Iar daca oamenii, dupa parerea noastra, nu se slujesc mereu de aceleasi legi, pricina e ca ei nu pot totdeauna sa descopere ce vrea legea, adica fiinta, realitatea, ceea ce exista intr-adevar. Dar ia sa vedem daca, pornind de la acest punct de plecare, putem sa ne lamurim daca ne calauzim mereu de aceleasi legi, sau o data de unele, alteori de altele, si daca toti oamenii in genere se slujesc mereu de aceleasi pravile, sau o data de unele, alta data de altele.

Discipolul: Dar nu e greu de constatat, Socrate, ca aceiasi oameni nu se slujesc totdeauna de aceleasi legi, ci unii de unele, iar altii de altele. Asa, de pilda, la noi nu e obiceiul de a jertfi oamenii, ci o nelegiuire, dar cartaginezii aduc astfel de jertfe, ca fiind ceva legiuit si pios, ba unii ii jertfesc lui Cronos chiar proprii lor fii, dupa cum poate ai auzit si tu. Si nzu numai barbarii se calauzesc de legi deosebite de ale noastre, dar stii ce jertfe grozave aduc cei din Lykaia (localitate in Epir) si urmasii lui Athamas, macar ca sunt eleni! Vei fi aflat, de buna seama, din auzite, ce legi erau mai inainte chiar si la noi cu privire la morti, cand se injunghiau jertfe inainte de scoaterea mortului din casa si se chemau femei sa adune sangele acestor jertfe. Ba cei din vremurile inca si mai vechi decat acestia isi ingropau mortii chiar in casa, lucruri care azi la noi nu se mai pomenesc. S-ar putea aduce nenumarate astfel de exemple de acest fel, caci nu e lucru mai usor de dovedit cum ca nici noi nu ne calauzim tot mereu de aceleasi datini la noi, si nici alti oameni la ei, unii fata de altii."

(ibidem, pg. 175)

"Socrate: Bine. Dar cine alcatuieste scrierile pentru gospodarirea Statului? Nu aceia care stiu sa conduca Statul?

Discipolul: Cred ca da.

Socrate: Dar nu oare oamneii politici si carmuitorii au aceasta stiinta?

Discipolul: Da, ei.

Socrate: Asadar scrierile acestea ale regilor si ale oamenilor de isprava, pe care le numim legi, sunt scrieri politice.

Discipolul: Ai dreptate.

Socrate: Nu-i asa ca oamenii priceputi scriu o data intr-un fel si altadata in alt fel despre aceleasi lucruri?

Discipolul: Nu.

Socrate: Si nici nu vor veni, cu privire la aceleasi lucruri, cand cu o lege, cand cu alta?

Discipolul: Desigur ca nu.

Socrate: Iar atunci cand vedem pe unii procedand astfel, indiferent in ce loc, vom spune oare despre ei ca sunt priceputi sau nepriceputi cand fac acest lucru?

Discipolul: Vom spune ca-s nepriceputi.

Socrate: Nu-I asa ca despre orice e potrivit in orice domeniu vom spune ca e elegiuit, fie ca e vorba de medicina, de bucatarie sau de gradinarit?

Discipolul: Da.

Socrate: Si nu vom spune despre ceea ce nu e potrivit ca nu e legiuit?

Discipolul: Da, vom spune.

Socrate: Asadar, atunci e ceva nelegiuit (nelegal).

Discipolul: Neaparat.

Socrate: Prin urmare si in scrierile privitoare la dreptate si nedreptate si, in genere, la gospodarirea Statului si la felul cum el trebuie randuit, ceea ce e potrivit corect este lege, iar ceea ce nu e, nu e lege, asa cum li se pare celor nestiutori, caci asa ceva (o randuialaa nepotrivita, nedreapta) este nelegal.

Discipolul: Da.

Socrate: Prin urmare pe drept am recunoscut ca legea esete desoperirea a ceea ce este (real, aievea).

(ibidem, pg. 181)

Rivalii sau Despre filosofie (dialog etic)

"- Nu-i asa ca virtutea ce ne invata sa mustruluim cumsecade e dreptatea, iar cea care ne invata sa ne cunoastem si pe noi insine si pe altii e intelepciunea?

Asa se vede.

Atunci dreptatea si intelepciunea nu sunt acelasi lucru?

Asa se pare.

Tot astfel si statele sunt bine gospodarite cand cei ce calca dreptatea isi iau pedeapsa.

Ai dreptate.

Atunci asta e stiinta politica.

El incuviinta.

- Dar ce nume are barbatul care, el singur, gospodareste bine Statul? Nu i se spune tiran sau rege?

Ba da.

Asadar el carmuieste cu ajutorul artei regale sau tiranice. Nu?

Asa e.

Dar aceste arte nu sunt ele totuna cu cele de mai sus?

Se pare ca da.

Dar cand un om isi gospodareste bine casa, ce nume ii dam? Nu acela de econom sau stapan?"

Da.

Dar oare si acesta isi gospodareste bine casa datorita tot dreptatii sau altei arte?

Ba tot dreptatii.

Atunci, pe cat se pare, regele, tiranul, omul politic, economul, stapanul, omul intelept si cel drept e unul si acelasi lucru. Iar arta regala, tiranica, politica, despotica, gospodareasca, dreptate si intelepciune este unul si acelasi lucru.

Se pare ca asa e.

Dar oare e rusinos pentru filososf, cand un medic vorbeste despre bolnavi, sa nu poata urmari spusele lui si nici sa-si dea vreo parere despre ceea ce se discuta sau se executa, sau se afla in aceeasi situatie cand e vorba sa se gaseasca in societatea oricarui alt specialist? Si oare sa nu fie rusinos pentru el cand se afla cu un rege sau cun judecator sa nu poata urmari spusele lor si nici sa-si dea vreo parere despre ele?

Cum sa nu fie rusinos, Socrate, sa nu poti sa-ti dai nici o parere cand e vorba de lucruri asa de insemnate?"

(ibidem, pg. 200)

Aristotel, Etica Nicomahica

despre natura umana, experienta si arta politicului

"De aceea, un tanar nu poate fi un bun auditoriu al celor privitoare la arta politica, lipsindu-i experienta vietii practice; or, expunerea noastra tocmai de la acesta porneste si de aceasta se ocupa. Sa adaugam ca, lasandu-se condus de pasiuni, va urmari aceste prelegeri in mod superficila si inutil, pentru ca scopul politicii nu este cunoasterea teoretica, ci actiunea. De altfel, nu are importanta daca cineva este tanar in ce priveste varsta sau in ce priveste caracterul, aceasta deficienta datorandu-se nu timpului, ci unui mod de viata stapanit de pasiuni. Pentru asemenea oameni, ca si pentru cei incapabuili sa se domine, cunoasterea unor astfel de probleme devine inutila. Insa celor ce-si dirijeaza impulsurile si actele in mod rational, ea le va putea fi de mare folos."

(Aristotel, Etica Nicomahica, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1988, pg. 9)

"Exista, de fapt, trei moduri de viata care ies mai pregnant in evidenta: cel pe care abia l-am mentionat, cel ancorat in treburile publice si, in sfarsit cel contemplativ. Majoritatea oamenilor se arata cu desavarsire demni de conditia de sclav, complacandu-se intr-un mod de viata animalic, dar gasesc o justificare in aceea ca multi dintre cei ce se afla la putere sufera de metehnele lui Sardanapal. Dimpotriva, firile elevate si active situeaza binele si fericirea in onoare, pentru ca onoarea este, mai mult sau mai putin, scopul vietii politice. Dar, evident, acest scop este mai superficial decat cel in cautarea caruia ne aflam; pentru ca onoarea pare sa apartina mai mult celor ce acorda onoruri decat celor ce le primesc, pe cand noi pornim de la premisa ca binele este ceva individual si dificil de instrainat. Si, mai mult, acestia par sa aspire la onoare ca sa se convinga pe sine ca sunt oameni valorosi; oricum, ei cauta sa fie onorati de persoane inzestrate cu inteligenta sau de catre cei cu care au relatii, si cu asta in numele virtutii. Este limpede, deci, ca pentru ei virtutea se afla mai presus de orice. Am putea fi chiar tentati sa credem ca virtutea este scopul vietii politice. Dar si ea se dovedeste a fi foarte departe de scopul perfect; pentru ca virtutea o poate poseda si cineva care doarme, sau isi petrece viata in inactivitate, sau cade prada celor mai mari suferinte si nenorociri. Si nimeni, in afara de cazul ca s-ar crampona de o astfel de idee, nu l-ar putea considera fericit pe omul care duce asemenea existenta. Sa nu mai insistam insa asupra acestor lucruri."

(ibidem, pg. 11)

"Obiectul cercetarii noastre reiese clar si din argumentatia anteriaora, unde am convenit ca fericirea este o anumita activitate a sufletului in conformitate cu virtutea. Cat despre celelalte bunuri, unele exista in mod necesar, altele sunt prin natura lor instrumente auxiliare si utile. Si toate acestea concorda cu cele ce am spus la inceput, unde am postulat ca scopul artei politice este cel mai elevat, ea fiind aceia care depune maxima straduinta in a face din cetateni oameni de valoare, obisnuindu-i sa practice binele.

De aceea, pe buna dreptate afirmam ca nici boul, nici calul, nici alt animal nu este fericit; pentru ca nici un animal nu este capabil sa participe la o activitate de acest fel. Din acelasi motiv nici copilul nu poate fi considerat fericit, el neputand inca, din cauza varstei fragede, sa practice asemenea lucruri; copiii considerati fericiti sunt numiti astfel in virtutea sperantelor ce se pun in ei. Caci pentru fericire este nevoie, asa cum am mai spus, de o virtute perfecta si de o viata la fel. Aceasta pentru ca multe schimbari si felurite intamplari intervin de-a lungul vietii si nu este exclus ca omul cel mai prosper sa cada la batranete in cele mai mari nenorociri, asa cum se istoriseste in epopei despre soarta lui Priamos; iar pe cel ce a avut parte de o asemenea soarta si a sfarsit intr-un mod atat de lamentabil nimeni nu l-ar putea socoti fericit."

(ibidem, pg. 22)

despre virtute

"De virtute se pare ca se preocupa in gradul cel mai inalt si adevaratul om politic, pentru ca el urmareste sa faca din cetateni oameni capabili si obedienti fata de legi; un exemplu de acest fel il avem in legislatorii cretanilor si lacedemonienilor si poate ca au mai existat si altii ca ei. Iar daca acest studiu in sine apartine artei politice, este evident ca cercetarea de fata va concorda cu intentiile noastre initiale.

Evident, virtutea pe care trebuie s-o examinam este cea specific umana, asa cum si binele pe care-l cautam este specific uman si fericirea de asemenea. Numim insa virtute umana nu pe cea a corpului, ci pe cea a sufletului; iar fericirea o privim ca activitate a sufletului. Asa stand lucrurile este de la sine inteles ca omul politic trebuie sa aiba cunostinte privitoare la suflet, la fel cum cel ce trateaza ochii trebuie sa cunoasca intreg corpul; si asta cu atat mai mult cu cat politica este mai demna de pretuire si mai valoroasa decat medicina.

Asadar, dupa cum medicii cei mai inzestrati depun multe straduinte pentru cunoasterea generala a corpului, si omul politic trebuie sa acorde atentie celor privitoare la suflet, dar sa faca aceasta in scopul precizat mai sus si in masura in care ii este necesar pentru ceea ce urmareste; caci, a examina prea amanuntit toate acestea, ar fi poate un lucru mult mai dificil decat ceea ce si-a propus."

(ibidem, pg. 28)

"Acest lucru il dovedeste si ceea ce se petrece in cetati, caci legislatorii ii fac pe cetateni sa devina buni, obisnuindu-i cu binele. Aceasta este intr-adevar intentia oricarui legislator, iar cei ce nu o pun cum trebuie in aplicare nu-si pot atinge scopul; prin aceasta se si deosebeste o legislatie de alta, una buna de una rea."

(ibidem, pg. 32)

despre relativitatea binomului lege-cetatean

"Dat fiind ca cel ce violeaza legile este un om nedrept, iar cel ce le respecta este un om drept, este evident ca toate dispozitiile legale sunt intr-un anume sens drepte; si, intrucat tot ceea ce se stabileste prin legislatie este legal, putem afirma ca fiecare dintre aceste prescriptii este dreapta. Dar legile se pronunta asupra tuturor lucrurilor, avand in vedere interesul comun, fie al tutror cetatenilor, fie al conducatorilor, indiferent daca acestia din urma sunt desemnati dupa criteriul valorii sau dupa vreun alt criteriu asemanator.De aceea numim drept, intr-o prima acceptie, ceea ce creaza si mentine pentru o comunitate politica fericirea si elementele ei constitutive..

De aici si proverbul:Dreptatea concentreaza in ea intreaga virtute.

Dreptatea este o virtute absolut desavarsita pentru ca exercitarea ei este cea a unei virtuti perfecte; si este perfecta pentru ca cel ce o poseda poate face uz de virtutea sa si in favoarea altora, nu numai pentru sine. Caci multi pot practica virtutea in chestiuni personale, dar sunt incapabili s-o faca in cele privitoare la altii. De aceea trebuie sa fim de acord cu Bias cand spune ca exercitarea puterii dezvaluie omul, caci cel investit cu putere se afla in raporturi cu altii si prin aceasta intra in comunitate cu ei. Din acest motiv, dreptatea este singura dintre virtuti ce pare a fi un bine pentru altul, manifestandu-se in favoarea altuia; ea indeplineste ceea ce este in favoarea altuia, fie ca este vorba de un om cu autoritate publica, fie de un simplu membru al societatii."

(ibidem, pg. 110)

despre aparitia si rolului monedei

"De aceea, toate lucrurile ce pot constitui obiectul unui schimb trebuie sa fie, intr-un fel sau altul, comensurabile intre ele. In acest scop a fost instituita moneda, care a devenit un fel de termen mediu; ea masoara orice, implicit excesul si lipsa, de pilda cate perechi de pantofi echivaleaza cu valoarea unei case sau a unei anumite cantitati de alimente. Trebuie deci ca intre un arhitect si un cizmar sa existe acelasi raport ca intre un numar determeninat de pantofi si o casa sau o anumita cantitate de alimente, fara asta neputand exista nici un schimb, nici comunitate de interese. Si acest raport nu va fi posibil daca intre bunuri nu se va stabili o anume egalitate..

Moneda este, asadar, un fel de etalon care, aducand lucrurile la o masura comuna, le egalizeaza; caci nu este posibil sa nu existe nici comunitate de interese fara relatii de schimb, nici relatii de schimb fara egalitate, nici egalitate fara unitate de masura comuna. In sens strict, desigur, lucruri atat de diferite intre ele nu pot fi comensurabile, dar, pentru nevoile curente, acest lucru se poate realiza in mod satisfacator."

(ibidem, pg. 116)

despre dreptate

"Dreptatea exista, de fapt, numai la cei ale caror raporturi sunt reglate prin lege. Dar legea presupune o societate in care este posibila existenta nedreptatii, caci procedura legala inseamna a face distinctia intre ceea ce este drept si ceea ce este nedrept. Prin urmare, acolo unde exista nedreptate se pot comite si acte nedrepte. Nedreptatea consta in a-ti atribui tie insuti prea mult din ceea ce este bun in sine si prea putin din ceea ce este rau in sine. De aceea, nu ne lasam guvernati de un om, ci de lege, pentru ca un om isi poate exercita puterea in propriu-i interes, devenind astfel un tiran. Cel investit cu autoriate nu este decat aparatorul dreptatii si, aparand dreptatea, apara implicit si egalitatea. Si, intrucat se considera ca, daca este drept, el nu poseda nimic in plus fata de ceea ce i se cuvine ( caci nu-si atribuie siesi din bunurile in sine o parte mai mare decat cea proportionala cu meritul sau, ci, dimpotriva, eforturile sale se indreapta in favoarea altora, motiv pentru care se si spune ca dreptatea este un bine pentru altul, asa cum am aratat mai inainte); un astfel de om trebuie recompensat, prinonoruri si prerogative. Cei care nu se multumesc cu astfel de recompense sunt cei ce devin tirani."

Dreptatea stapanului fata de sclavi si a tatalui fata de copii nu este identica cu dreptatea politica, ci prezinta doar unele asemanari. Caci nu exista nedreptate in adevaratul sens al cuvantului fata de ceea ce-ti aprtine, sclavii si copiii, fiind ca o parte a propriei fiinte. De altfel, nimeni nu-si aduce singur prejudicii in mod intentionat, astfel incat nimeni nu se poate nedreptati pe sine; deci nu poate fi vorba aici de dreptate sau nedreptate in sens politic. Aceasta din urma, dupa cum am vazut, se bazeaza pe lege si-i priveste pe ci care in mod natural trebuie sa respecte legea, adica cei ce au drepturi egale in a guverna si a fi guvernati. Exista aici o forma de justitie mai degraba in raporturile cu sotia decat in cele cu copiii si sclavii si aceasta forma de justitie este dreptul familiei, diferit insa, si el, de dreptul politic."

(ibidem, pg. 119)

"Dreptul politic cuprinde doua specii: dreptul natural si dreptul pozitiv. Natural este cel care pretutindeni isi pastreaza valabilitatea, indiferent de opiniile pe care le suscita. Pozitiv este cel care, indiferent de orientarea sa originara, odata instituit se impune; de exemplu, obligatia de a plati o mina pentru rascumpararea unui prizonier, sau de a sacrifica o capra si nu doua oi, ca si toate celelalte dispozitii legale privitoare la cazuri particulare, cum ar fi aceea de a aduce sacrificii in onoarea lui Brasidas si tot ce se prescrie sub forma de decret."

(ibidem, pg. 120)

despre dualitatea filozofie-politica

"Este deci clar ca filosofia nu poate fi identificata cu politica. Daca am numi filozofie cunoasterea intereselor personale, ar insemna sa existe mai multe filosofii, caci una singura nu ar putea determina binele pentru toate speciile animale, ci ar fi nevoie de alta pentru fiecare, tot asa cum nu poate exista o arta medicala unica pentru toate fiintele. Cat despre argumentul superioritatii omului fata de celelalte specii animale, nu are nici o importanta aici.

Intelepciunea practica este insa cea care are ca obiect lucrurile specific umane si asupra carora se poate delibera; caci sarcina prin excelenta a celui care poseda intelepciunea practica este aceea de a delibera bine. Dar nimeni nu delibereaza asupra lucrurilor imuabile, nci asupra celor ce nu comporta un scop, acest scop fiind binele realizabil prin actiune. Cel ce delibereaza bine este deci, in sens absolut, cel care urmareste, prin calcul reflexiv, atingerea supremului bine uman realizabil prin actiune.

Intelepciunea practica nu se poate rezuma insa la sfera adevarurilor universale, ci trebuie sa detina si cunoasterea individualului; caci ea se raporteaza la actiune, iar domeniul actiunii este cel al cazurilor particulare. Iata de ce unii oameni, desi lipsiti de cunoasterea universalului, sunt mai apti de actiune decat cei ce o detin, ceea ce este valabil si pentru alte domenii; acestia sunt oameni cu experienta."

(ibidem, pg. 141)

"Politica si intelepciunea practica sunt unul si acelasi habitus, desi esenta lor nu este aceeasi. Intelepciunea practica aplicata la cetate prezinta o forma superioara, si anume cea legislativa; cealalta, legata de cazurile particulare, poarta numele comun ambelor, adica cel de politica. Aceasta din urma dirijeaza actiunea si deliberarea, caci decretul ce rezulta este obiect al actiunii si punct final al deliberarii. Din acest motiv, numai despre cei ce se ocupa despre acest aspect al politicii se spune ca fac efectiv politica, ei fiind de fapt singurii care o pun in aplicare, in maniera unor adevarati artizani.

Dar, dupa opinia comuna, intelepciunea practica are prin excelenta ca obiect individul; si aceasta forma particulara a ei este cea care poarta numele generic de intelepciune practica, in timp ce alte forme de intelepciune practica au fost numite economie domestica, legislatie, politica.

Fara indoiala, a-ti cunoaste propriile interese poate constitui o forma de cunoastere, dar ea este mult diferita de celelalte. Si in general se crede ca cel ce-si cunoaste interesele personale, dedicandu-le timpul, este posesorul intelepciunii practice; or, oamenii politici se amesteca intr-o multime de chestiuni ce nu-i privesc pesonal."

(ibidem, pg. 142)

Jocurile olimpice

despre rigorile antrenamentului sportiv

"Ai vrea de exemplu sa fii castigator al jocurilor olimpice. Trebuie in consecinta, sa urmezi niste rigori stricte, sa mananci dupa o anume dieta, sa renunti la prajituri, trebuie sa exersezi sub indrumarea profesorului la anumite ore, indiferent daca e arsita sau frig. Nu ai voie sa bei apa rece sau vin, iar daca ai pofta doar putin, trebuie sa-I impartasesti maestrului tau toate problemele sau nelinistile, exact ca unui medic. Apoi te poti considera pregatit sa participi la intrecere. "

(Epictet, Scrieri, in Schmid, Fragen an die Geschichte, pg. 42)

despre premiile castigate

"La Jocurile olimpice esti recompensat cu o cununa de maslin salbatic, la cele istmice (Corint) cu una din molift, in Nemeea cu una din telina, in Pytho cu mere sfinte, la atenieni cu ulei de masline sfinte. Cea mai importanta insa este reputatia de a fi fost castigator al uneia sau alteia dintre intreceri."

(Lukian, Insemnari, in Schmid, op. cit., pg. 42)

despre pacea olimpica

"Pe buna dreptate li se aduc laude celor care au infiintat panegiriile si care ne-au lasat mostenire traditia lor. Intr-adevar, gratie lor, ne adunam in acelasi loc dupa ce au incetat ostilitatile si am pus frau dusmaniilor noastre. Apoi inchinam impreuna zeilor darurile fagaduite si sacrificiile, rememorand amintirea obarsiilor noastre comune. Dobandim astfel pentru viitor mai bune sentimente unii fata de altii, ne reinnoim vechile raporturi de ospitalitate si stabilim altele noi. Atare intruniri nu sunt vreme pierduta nici pentru oamenii de rand, nici pentru cei alesi: in prezenta grecilor stransi laolalta, unii dau curs darurilor lor naturale, iar ceilalti se desfata privind atare intreceri. Nici o primejdie ca vreunul din ei sa se plictiseasca! Toti au cu ce-si satisface propria vanitate: spectatorii cand ii vad pe atleti dand tot ce pot mai bun spre a le fi pe plac, atletii cand se gandesc ca toata aceasta multime a venit sa-I admire."

(Isocrate, Panegiric, in Schmid, op. cit., pg. 42)

despre cum sunt recompensati castigatorii

"La jocurile sfinte, mai ales cele defasurate in Olimpia, exista un obicei, anume ca invingatorilor sa le fie incrustat chipul pe o coloana de marmura. Aceluia insa, care a reusit sa fie de trei ori invingator ii este ridicata statuie."

(Plinius, Naturalis Historia, Polirom, Iasi, 2001, vol. I, pg. 64 )

despre cum servesc olimpiadele masurarii timpului

"Lucius Tarquinus a ajuns la guvernare in al patrulea an al celei de-a 61 olimpiade, cand Agatharchos din Kerkyra a castigat poba de alergare."

(Dionisos din Halicarnas, Arheologia romana, in Schmid, op. cit., pg. 43)

"Gelon din Sicilia a cucerit Siracuza in cel de-al doilea an al celei de-a 72 olimpiade, la care Tisikrates din Kroton a castigat proba de alergare."

(Pausanias, Calatorie in Grecia, in Schmid, op. cit., pg. 43)

despre obligatiile datorate zeilor

"Nu mi-a trecut prin minte sa intreb ce se facea cu purcelul dupa juramantul atletilor: e o datina ramasa din timpuri imemoriale ca victima asupra careia s-a rostit un juramant sa nu serveasca drept hrana oamenilor."

(Pausanias, Calatorie in Grecia, in Schmid, op. cit., pg. 44)

"Un spartan s-a apropiat de mosneag si felicitandu-l I-a spus: mori acum, Diagoras, caci nu vei mai cunoaste asemenea bucurie divina! (nepotul batranului castigase intrecerea de alergari)"

(Pindar, Olimpica a VII-a, in Schmid, op. cit., pg. 44)

despre miscarile unui sportiv

"Dupa ce ridica discul tinandu-l cu amandoua mainile, discobolul se apleaca in directia in care urmeaza sa-l arunce si-si duce inainte piciorul stang, apoi se indreapta cu putere, isi roteste trunchiul de la stanga la dreapta din solduri si, cu bratul drept, descrie un cerc dinspre fata spre spate; intr-o a doua faza, discul coboara din nou, trupul se indoaie si piciorul stang, care se trasese inapoi in timp ce discul urca, vine din nou in fata, cu degetele stranse si atingand pamantul cu unghiile"

(J. Charbonneaux, Sculptura greaca clasica, pg. 214)

Despre Alexandru cel Mare si nasterea lumii elenistice

Arrian, Expeditia lui Alexandru cel Mare in Asia

despre campania din nordul Peninsulei Balcanice

"Dupa cele de mai sus, Alexandru se intoarse in Macedonia si incepu pregatirile expeditiei din Asia. Dar odata cu sosirea primaverii trecu in Tracia, indreptandu-se impotriva tribalilor si ilirilor, despre care fusese instiintat ca dau semne de neliniste. Dat fiind vecinatatea, Alexandru se gandea ca n-ar fi cuminte sa-i lase in urma lui, mai inainte de a-i fi supus cu desavarsire, de vreme ce pleca cu oastea atat de departe. Pornind din Amfipolis, el invada meleagurile trace, locuite de tracii autonomi, lasand la stanga orasul Filippi si muntele Orbelos; si se zice ca dupa ce a trecut pe celalalt mal al raului Nestos, in zece zile a ajuns la picioarele muntilor Haemus.

Acolo in inaltul povarnisurilor, ii asteptau o multime de pastori care pusesera mana pe arme, si tracii autonomi, pregatiti pentru a zadarnici ocuparea de catre oastea invadatoare a muntelui Haemus, pe unde acesta din urma trebuia sa treaca. Aici, cei dintai adunasera multe carute pe care si le asezasera in fata, cu intentia de a le folosi atat pentru aparare, in valmasagul unui eventual atac, cat si cu gandul de a le slobozi asupra falangei macedonene, in clipa in care aceasta s-ar fi angajat pe fata cea mai povarnita a muntelui. Ei erau incredintati ca falanga va fi cu atat mai lesne imprastiata de ciocnirea violenta a carelor, cu cat acestea vor da peste o masa de oameni mai compacta.

Alexandru chibzui cum sa treaca peste munti cu cat mai putine pierderi; si incredintandu-se ca primejdia se cerea a fi infruntata neaparat (nefiind alta cale de trecere), porunci pedestrasilor sai ca, atunci cand carele se vor napusti de sus, cei ce vor avea destul loc pentru a rupe riandurile sa se imprastie, lasand carelor loc de trecere; in schimb cei ce vor fi surprinsi de ele de pretutindeni, trebuiau sa se tina strans, cate unii urmandchiar sa se arunce la pamant si sa-si faca din scuturile lor alaturate adapost, fapt care avea sa ingaduie carelor slobozite impotriva lor sa treaca peste ei, datorita iutelii, fara a le pricinui pierderi.

Si s-a intamplat dupa chibzuinta lui Alexandru. Parte dintre oameni rupsera randurile, iar carele, rostogolindu-se peste scuturi, n-au adus celorlalti cine stie ce paguba; in tot cazul, nici un om nu si-a pierdut viata din pricina lor.

Atunci macedonenii, vazand cum carele - principala lor temere - nu le adusesera pierderi, scoasera un strigat si se napustira asupra tracilor. Alexandru poruncise arcasilor sai din aripa dreapta sa treaca inaintea celeilalte falange si sa traga in traci cand acestia vor iesi sa-i intampine; iar el, in fruntea trupelor sale de elita si a garzilor, lua cu sine si pe agriani si trecu cu ei toti pe latura stanga.

Arcasii au respins cu tirul lorpe tracii iesiti sa-i infrunte; falangei, luptand de aproape, nu i-a fost tocmai greu sa scoata de pe pozitiile lor niste oameni echipati sumar, niste barbari prost inarmati. Cand veni vremea sa atace dinspre stanga, Alexandru nu mai intampina vreo impotrivire; dusmanii lepadasera armele, care pe unde se nimerise, si fugisera sa se ascunda in munti. Pierderile lor au fost cam de o mie cinci sute de oameni. Un numar mic de barbati au fost prinsi vii si tinuti pentru iuteala lor si pentru cunoasterea pe care o aveau a locurilor; in schimb, toate femeile care ii insotisera au fost capturate impreuna cu copiii si cu lucrurile pe care le aveau."

(Arrian, Expeditia lui Alexandru cel Mare in Asia, pg. 7)

"Toate acestea il facura pe Alexandru sa-si retraga corabiile; totusi, el hotari sa treaca Istrul si sa atace pe getii de dincolo de fluviu, in primul rand pentru ca vazuse o multime de geti (vreo patru mii de calareti si mai mult de zece mii de pedestrasi) adunati pe malul Istrului, gata sa-i curme orice incercare de debarcare; in al doilea rand pentru ca ii venise pofta sa ajunga pe celalalt mal. Asa ca s-a imbarcat si el pe una dintre corabii, dand ordin ca pieile corturilor, sub care se adaposteau sa fie umplute cu paie; si, luand de prin acele locuri toate trunchiurile de copac (luntri, erau multe, pentru ca oamenii de pe malul Istrului se folosesc de ele la pescuit, comunica intre ei cu ajutorul lor si - cei mai multi - le folosesc cand vor sa prade), trecu pe ele ostasi cat putu. Astfel s-au imbarcat cu Alexandru cam o mie cinci sute de calareti si vreo patru mii de pedestrasi.

In timpul noptii, trecura cu totii dincolo, intr-un loc cu holda de grau inalta, care in vreme ce se apropiau de mal, ii ascundea privirilor. La revarsatul zorilor, Alexandru porni prin lanuri, poruncind pedestrasilor sa plece graul cu lancile lasate in jos si sa inainteze astfel pana ce vor ajunge in locurile unde campul nu fusese semanat. Cavaleria inainta pe urma falangei tot timpul cat ii trebui acestia sa-si croiasca drum prin lanuri; in schimb, cand iesira dintre holde, Alexandru isi calauzi calarimea pe aripa dreapta si-i porunci lui Nicanor sa randuiasca falanga in formatie largita.

Getii n-au rezistat nici macar celui dintai atac al cavaleriei. Indrazneala lui Alexandru, care trecuse cu atata usurinta si intr-o singura noapte Istrul, cel mai mare dintre fluvii, fara sa arunce vreun pod peste curgerea apei, li se parea nemaipomenita; masivitatea falangei li se parea de-a dreptul inspaimantatoare; cavaleria lovise in ei puternic. La inceput, getii se retrasera in fuga spre cetate, asezata cam la o parasanga (aprox 6 km) departare de Istru; insa cand vazura cu cata bagare de seama inainta falanga lui Alexandru tot pe langa fluviu, cu calarimea in frunte - asa fel ca getii sa n-o poata incercui prin surprindere - acestia parasira si cetatea, care era intarita slab, si luara cu ei toti copiii si toate femeile pe care le putura sui pe cai, indreptandu-se cu ei departe de Istru, in stepa.

Alexandru puse stapanire pe cetate si pe tot ce nu fusese luat de geti, insarcinand pe Meleagru si pe Filip cu ducerea prazilor spre patrie, apoi distruse cetatea din temelii; si asa jertfi pe malul Istrului, lui Zeus Proteguitorul si lui Heracle, ca si insusi Istrului care nu-i fusese potrivnic, iar in aceeasi zi se intoarse in tabara, aducand cu sine pe toti oamenii sai teferi."

(ibidem, pg. 13)

despre aspiratia la libertate

"Intre timp, la chemarea unor insi doritori ai unei schimbari de carmuire, cativa refugiati tebani se furisasera pe intuneric inapoi in cetatea Tebei, prinsera pe Aminta si pe Timolau (doi insi facand parte din fortele macedonene de straja ale Cadmeiei) in afara acestei cetatui, si, fara ca cei doi sa banuiasca primejdia, ii omorasera. Adusi in fata adunarii cetatenilor, ei se apucasera sa-i indemne pe tebani la razvratire impotriva lui Alexandru, rostind mereu cuvantul libertate si alte cuvinte frumoase, de demult, spunand ca a venit vremea sa fie scuturat jugul macedonean. Iar ca sa poata mai lesne hotari multimea, ei spuneau sus si tare xca Alexandru a murit in Iliria.

Drept este ca un zvon vestind moartea lui Alexandru incepuse sa se raspandeasca cu oarecare staruinta si din izvoare felurite; vremea se scurgea, stiri de la el nu mai soseau si, cum se intampla in asemenea cazuri, cand nu cunosti adevarul, inchipuirea iti spune ca lucrurile stau asa cum ti-ar placea tie.

Instiintat de cele ce se petreceau la Teba, Alexandru gasi ca evenimentele nu trebuiau trecute cu vederea. Atitudinea atenienilor I se parea indoielnica de multa vreme; cat despre tebani, indrazneala lor nu putea ramane fara urmari, spartanii, care de multa vreme se rupsesera de el in cugetul lor, si alte neamuri din Pelopones, ca si etolienii, pe a caror credinta nu se putea bizui, puteau oricand a fi lipsiti de rebeliunea tebana. De aceea Alexandru porni cu oastea de-a lungul Eordeei si a Elimiotidei, trecu dincolo de culmile Stimfaei si Paravaiei, si, a saptea zi, ajunse in cetatea Pelina din Tesalia.

Sase zile mai tarziu patrundea in Beotia. Si asa se facu ca tebanii nu aflara de trecerea Temopilelor, mai inainte ca Alexandru, cu toata oastea, sa fi ajuns la Onhestos.

Asa stand lucrurile, autorii rebeliunii sustineau ca oastea ar fi fost pornita din Macedonia sub comanda lui Antipatros, pentru ca Alexandru, intareau ei, este mort; iar cand li se dadu de veste ca in fruntea oatsei se afla insusi Alexandru, ei raspunsera incurcati ca era vorba despre un alt Alexandru, si anume de fiul lui Aerop.

Alexandru parasi cetatea Onhestos si, a doua zi, ajunse in fata Tebei, in dreptul incintei sacre a lui Iolau. Aici poposi, dand tebanilor ragaz sa se caiasca de purtarea lor netrebnica si sa trimita la el o solie. Insa tebanii, neavand nici cel mai mic gand de impacare cu el, scoasera din cetate calarimea si o parte dintre trupele lor usoare, care trasera cu arcurile pana in avanposturile macedonenilor, izbutind chiar sa ucida cativa oameni. Alexandru le opuse infanteria sa usoara si arcasii, cu porunca sa impinga pe tebani inapoi in cetate; treaba avea sa fie usoara, desi aceia incepusera sa atace chiar tabara.O zi mai tarziu, Alexandru isi duse oastea toata in fata portilor dinspre Eleuterai si Atica; dar nici de asta data nu ataca zidurile, ci isi aseza tabara asa fel incat sa fuie cat mai aproape de Cadmeia, spre a putea sari cat mai lesne in ajutorul garnizoanei macedonene din Cadmeia."

(ibidem, pg. 35)

despre obarsia nodului gordian

"Ajuns la Gordion, Alexandru se sui pana la cetatuia unde se afla palatul lui Gordios si al urmasului sau, Midas, vrand sa vada caruta lui Gordios si jugul acesteia, prins cu nod. Despre aceasta caruta, localnicii povesteau multe. Se spunea ca Gordios traise cu multa vreme inainte si ca era un frigian sarac, care, cu doua perechi de boi, trudea la palma lui de pamant. Iata insa ca, pe cand ara, un vultur s-a abatut din zbor, asezandu-se pe jug, unde ramasese pana la ceasurile slobozirii boilor din jug. Uimit de cele petrecute, Gordios se dusese sa povesteasca prezicatorilor telmisseni ce semn prevestitor i se aratase. (Telmissenii sunt priceputi in talmacirea semnelor zeiesti si sunt daruiti din nascare cu arta prezicerii, nu numai barbatii, ci si femeile sau copiii.) Ajuns in apropierea unui sat locuit de telmisseni, lui Gordios ii iesi in cale o fata plecata sa scoata apa din fantana. Gordios ii povesti intamplarea cu vulturul. Fata - care si ea fusese inzestrata cu darul talmacirii semnelor - ii porunci sa se intoarca in locul acela si sa jertfeasca lui Zeus-Rege. Gordios o ruga sa-l insoteasca spre a-i arata cum anume se cuvenea facuta jertfa; savarsind jertfa sub indrumarea ei, mai apoi se si insura cu fata, de la care avu un copil, pe Midas.

Ajuns la varsta barbatiei, Midas se facu frumos si destoinic. Dar iata ca frigienbii fura cuprinsi de framantari mari; apoi un oraco le dadu de veste ca un rege avea sa soseasca la ei suit intr-un car si ca acest rege avea sa curme neintelegerile dintre ei. Pe cand tineau sfat privitor la prezicere, iata-l pe Midas sosind in caruta sa ia, la randul sau, parte la hotarari, impreuna cu tatal si cu mama sa. Telmissenii facura neintarziat legatura cu proorocirea si recunoscura in el pe cel vestit de zeu ca va sosi la ei in caruta; drept urmare, Midas a foast recunoscut rege si a curmat neintelegerile ce-i farmantau, iar mai apoi a daruit lui Zeus-Rege, in chip de ofranda, caruta parintelui sau, asezand-o in cetatuie, drept multumire pentru trimiterea vulturului.

In legatura cu carul se mai spunea, pe langa cele aratate, ca acela care va izbuti sa desfaca nodul de prindere a jugului va ajunge stapan peste Asia. Nodul era facut din coaja de corn si fusese prins in asa fel incat capetele nu I se vedeau. Alexandru incerca sa-l desfaca; vazand, insa, ca se straduieste zadarnic si nevarnd sa se dea batut (mai mult de teama ca norodul sa nu ia aminte la intamplare si sa ajunga la razmerita), scoase sabia si-l taie, spunand l-am desfacut. - Asa cel putin marturisesc unii; Aristobul, singur, spune ca Alexandru a scos pana in jurul careia fusese facut nodul (pana era bine infipta in oiste), dupa care a tras jugul afara. Eu unul marturisesc ca nu stiu cui da dreptate privitor la felul cum cum s-a descurcat Alexandru in privinta nodului; fapt sigur este, ca atat el cat si insotitorii lui au plecat de acolo cu incredintarea ca prezicerea privitoare la desfacerea nodului se implinise. In aceeasi noapte, cerul a fost strabatut de fulgere si a rasunat tunetul, iar a doua zi Alexandru aduse zeilor jertfe de multumire pentru semnele atatate si pentru desfacerea nodului."

(ibidem, pg. 37)

despre reorganizarea Egiptului

"La Memfis, Alexandru a primit numeroase solii venite din Elada, si toate s-au intors capatand de la el cele cerute. Tot acolo I-a mai sosit, trimisa de Antipater, o armata de mercenari elini alcatuita din patru sute de oameni comandati de Menidas, fiul lui Hegesandru, si cinci sute de calareti traci comandati de Asclepiodor al lui Eunicos. La Memfis, Alexandru I-a adus jertfa lui Zeus-Rege, apoi a organizat o defilare a oastei sale, complet echipata, urmata de o competitie gimnica si de o intrecere intr-ale liricei.

Iata acum in ce fel a fost organizat Egiptul: conducerea statului a fost data in seama a doi nomarhi egipteni, Doloaspis si Petisis, intre care si impartise tara Egiptului; numai ca Petisis nevrand sa preia puterea, Doloaspis a ramas singur stapan pe ea. Comanda garnizoanei din Memfis a fost incredintata lui Pantaleon din Pidna, iar a celei din Pelusion lui Polemon al lui Megacle, din Pela, amandoi alesi din randurile cavaleriei de elita a lui Alexandru. In fruntea oastei aliate a fost numit etolianul Licidas, insa treburile privitoare la carmuire ale acestora din urma au fost date in seama lui Eugnostos, fiul lui Xenofan, si el din trupele de elita ale lui Alexandru. Eschil si Efip din Chalcis au fost numiti supraveghetori peste ei. Administrarea Libiei vecine i-a fost incredintata lui Apolonios, fiul lui Charinos, iar cea a Arabiei din tinutul orasului Heroon, lui Cleomene din Naucratis. Acesta din urma a primit instructiuni, in temeiul carora avea sa ingaduie monarhilor sa-si carmuiasca tinuturile dupa vechile lor legi; in schimb, Cleomene avea sa stranga de la ei impozitele. De altminteri si celorlalti li se aducea la cunostinta ca aveau sa plateasca acestuia din urma dari.

Comanda suprema a armatei din Egipt a fost incredintata lui Peukestas, fiul lui Macartatos, si lui Belacros al lui Amintas; in schimb comanda flotei I-a fost incredintata lui Polemon, fiul lui Teramene. Pare-se ca Alexandru a impartit carmuirea treburilor Egiptului unui mare numar de oameni, intrucat nu-si putea scunde admiratia fata de alcatuirea si de forta pe care o intruchipa aceasta tara; astfel, nu I se parea prevazator sa ingaduie rostuirea Egiptului unui singur ins. Imi vine a crede ca de la Alexandru au invatat romanii sa vegheze peste Egipt, cand au hotarat ca prefectul Egiptului sa nu fie numit din randurile senatorilor, ci din acela al cavalerilor."

(ibidem, pg. 42)

despre stingerea din viata a lui Darius

"Din cele auzite, Alexandru intelese ca trebuia sa continue staruitor urmarirea, asa ca - desi atat oamenii sai cat si caii ajunsesera la capatul puterilor, ca urmare a efortului neintrerupt la care fusesera supusi - pleca mai departe. Noaptea si toata dimineata urmatoare merse astfel cale indelungata, iar la pranz ajunse intr-un sat, unde, cu o zi inainte, poposisera si persii care-l duceau cu ei pe Darius. Afland acolo ca acestia se intelesesera sa nu faca popas in timpul noptii, Alexandru cerceta pe localnici ca sa afle de la ei daca exista vreo scurtatura pe care sa poata ajunge fugarii din urma. Localnicii ii raspunsesera ca stiau de una, insa ca drumul era anevoios din pricina lipsei de apa; totusi Alexandru dadu porunca sa fie dus pe acolo. Mai tarziu, vazand ca pedestrasii nu mai puteau tine pasul cu el (care grabea inaintarea), el porunci unui numar cam de cinci sute de calareti sa descalece, apoi, alegand din capeteniile pedestrasilor si dintre cei mai de frunte insi, le dadu ordin sa incalece si sa ia cu sine si armele lor obisnuite de infanteristi; in sfarsit se intelese cu comandantul garzilor, Nicanor, si cu Atalos, capetenia agrianilor, sa preia comanda restului trupelor si sa inainteze cu ele, inarmate cat se putea mai usor, pe drumul urmat d4e oamenii lui Besos; celelalte unitatei de pedestrasi aveau sa urmeze in formatie regulata.

Pe inserate, Alexandru dadu semnalul de plecare si porni cu oamenii sai in galop intins. Cat tinu noaptea facu cale de vreo patru sute de stadii, asa ca in cele din urma, in zorii zilei urmatoare, dadu de barbari, care se miscau in neoranduiala si neinarmati. . Un mic numar dintre ei ii iesisera in cale cu gandul de a i se impotrivi, iar cei mai multi renuntasera la acest gand si o rupsera la fuga de indata ce vazura ca aveau a face chiar cu Alexandru; in sfdarsit, cei care se inversunau sa reziste, dupa ce pierdura cativa oameni, dadura la randul lor bir cu fugitii. Intre timp Besos si oamenii lui il purtau pe Darius mai departe in carul acoperit cu coviltir; dar cand apropierea lui Alexandru ajunsese amenintatoare, Nabarzane si Barsaente il lovira de moarte, lasandu-l apoi in drum si fugind cu inca sase sute de calareti.

Putin mai tarziu - dar mai inainte ca Alexandru sa poata da ochi cu el - Darius a murit, din pricina ranilor primite."

(ibidem, pg. 108)

despre efectul contaminator al influentelor orientale

"Alexandru ii chema pe toti cei de acolo, apoi aduse inaintea lor pe Besos; si, dupa ce il invinui de tradare impotriva lui Darius, dadu porunca sa i se taie nasul si varful urechilor, apoi sa fie dus la Ecbatana, unde urma sa fie ucis in adunarea mezilor si a persilor. Eu unul nu sunt de acord cu cruzimea pedepsei date lui Besos, pentru ca taierea madularelor, este, dupa parerea mea un obicei al barbarilor, care faceau o mare deosebire intre ei si supusii lor. De altfel, eu nu-i impartasesc nici hotararea de a lepada vesmantul macedonean si de a umbla imbracat dupa moda mezilor - tocmai el, care se tragea din Heracle! - asa cum nu sunt de acord nici cu faptul de a nu se fi rusinat sa schimbe cununa biruintei purtata de el alta data, cu kitara persa, luata fara rusine de la invinsii sai. De aceea ma gandesc mai degraba sa aduc drept marturie stralucitele fapte ale lui Alexandru, spre a dovedi ca nici vigoarea trupului, oricat de mare ar fi ea, nici partasia la o familie ilustra, nici stralucirea unui sir neintrerupt de cuceriri - fie ele si mai insemnate decat ale lui Alexandru - nici cuprinderea Libiei - ocolita mai inainte pe mare - si a Asiei (asa cum, de buna seama, isi pusese el in minte) nici chiar adausul continentului european la celelalte doua, nimic din toate acestea nu pot face fericirea cuiva, cata vreme omul care a fost in stare sa duca la bun sfarsit asemenea infaptuiri - oricat de marete - nu se dovedeste in stare sa-si stapaneasca pornirile."

(ibidem, pg. 154)

despre intalnirea dintre Alexandru si Poros

"Cum spuneam, Poros a fost dus la Alexandru.

Instiintat de apropierea lui, Alexandru porni calare cu o mana de oameni din cavaleria de elita, luand-o inaintea oastei sale, si ii iesi intru intampinare. Oprindu-si calul, Alexandru ramase surprins de statura neobisnuita a lui Poros - a carui inaltime depasea cinci coti (peste 2,30 m) - si de frumusetea lui, ca si de tinuta lui demna care dadea intalnirii lor aparenta intalnirii dintre doi barbati de seama dupa biruinta lor asupra unui al treilea rege si a unui intreg regat.

Alexandru ii vorbi cel dintai, cerandu-i lui Poros sa-si hotarasca singur viitorul. Or, se zice ca Poros i-ar fi raspuns:

Sa te porti cu mine, Alexandre, ca un rege.

Cuvantul I-a placut lui Alexandru, care i-a mai mai spus:

Fie, Poros, din partea mea asa cum vrei; nu-ti ramane dar decat sa ceri de la mine ce-ti pofteste inima.

Poros se multumi sa adauge ca in spusele lui era cuprins totul.

Bucuros de acest al doilea raspuns, Alexandru l-a lasat pe Poros sa domneasca mai departe peste indienii lui, adaugand meleagurilor stapanite mai inainte de acela alte pamanturi, de o si mai mare intindere. In felul acesta Alexandru dovedea ca stia sa se poarte cu un viteaz ca un adevarat rege, iar pe viitor avea sa gaseasca in el un ins pe care se putea sprijini in toate.

Iata dar care a fost sfarsitul bataliei dintre Alexandru si Poros cu indienii lui de pe celalalt mal al raului Hidaspe. Batalia a vut loc in timpul arhontatului lui Hegemon, la Atena, in luna Munihion."

(ibidem, pg. 221)

despre mormantul lui Cirus

"Alexandru a fost necajit din pricina pangaririi mormantului lui Cirus, fiul lui Cambise, mormant pe care - dupa cum scrie Aristobul - l-a gasit deschis si jefuit. Locul lui se afla in regescul parc de la Pasargadai (Persia), inconjurat de o padurice cu tot soiul de copaci, de brate de apa si de o gradina bogata in ierburi inalte. La baza, mormantul era alcatuit din piatra pastrata de forma cubica; deasupra se afla o incapere acoperita cu piatra, avand o intrare atat de ingusta ca pana si un om mai marunt se putea strecura inauntru, ba inca cu destula vazna. In aceasta incapere fusese asezat un sarcofag de aur cu trupul lui Cirus, iar laolalta cu sarcofagul un pat cu picioarele de aur masiv, acoperit cu covoare babiloniene; sub ele, drept acoperitoare, o suba de culoare purpurie. Tot pe pat se aflau o tunica si alte vesminte babiloniene, pantaloni din Media - se pare - si mantii de culoarea zambilei, ori purpurii, ori de toate culoriel, siraguri, sabii si cercei de aur batuti cu pietre scumpe; pe langa toate acestea se afla si o masa.

Sarcofagul cu trupul lui Cirus se afla chiar in mijlocul patului.

Inlauntrul incintei (si in dreptul culoarului ce ducea spre mormant) fusese zidita o constructie mica destinata magilor care, din tata in fiu, chiar din vremea lui Cambise, fiul lui Cirus, vegheau asupra mormantului acestuia.. Din partea regelui, magii primeau zilnic cate o oaie, o masura de faina si una de vin, hotarate dinainte, iar in fiecare luna, drept jertfa pentru Cirus, un cal.

Pe mormant fusese sapata o inscriptie in limba persa, avand cuprinsul urmator: Omule, eu sunt Cirus, fiul lui Cambise, intemeietorul imparatiei perse si, odinioara, stapanul Asiei. Sa nu ma pizmuiesti pentru acest mormant.

Alexandru, care dupa infrangerea persilor, isi pusese in gand de multa vreme sa mearga la mormantul lui Cirus, nu mai gasi nici unul dintre locurile asezate inauntru, afara de sarcofag si de pat. Hotii nu crutasera nici macar lesul lui Cirus, pe care, dupa ce dadusera deoparte capacul sarcofagului, il scosesera; apoi, incercasera sa ia sarcofagul cu ei, desprinzand din el bucati sau sfaramandu-l. In cele din urma neizbutind, hotii fusesera nevoiti sa lase sarcofagul si sa plece. Aristobul scrie ca Alexandru i-ar fi poruncit chiar lui sa inzestreze din nou mormantul lui Cirus, sa adune madularele acestuia si sa le aseze la loc, in sarcofag, sa-i puna capacul si de buna seama, sa se ingrijeasca de intregirea sarcofagului. Patul trebuia din nou acoperit cu panglici si cu ce mai fusese impodobit; toate trebuiau sa fie aidoma celor de odinioara, si tot atat de multe. Dupa porunca lui, trebuia sa se renunte la portita; locul ei avea sa fie in parte zidit, in parte umplut cu argila, peste care avea sa se puna pecetea regeasca.

Alexandru intemnita pe magii care avusesera in grija mormantul si ii supuse caznelor, ca sa le smulga numele faptasilor; dar, chiar sub cazne, magii nu marturisira nimic, nici in ceea ce-i privea, nici privitor la altii. Partasia lor neputand fi dovedita nici pe alte cai, in cele din urma au fost lasati in pace."

(ibidem, pg. 283)

despre agonia si moartea lui Alexandru

"Cronicile regelui infatiseaza lucrurile in felul urmator:

Alexandru s-a dus la Medios sa bea si sa petreaca; dupa un timp s-a ridicat de la masa, a facut o baie, apoi s-a culcat - insa mai apoi a mancat din nou, tot la Medios, continuand sa bea pana tarziu, noaptea. In sfarsit, satul de betie, s-a ridicat din nou si s-a dus din nou sa faca baie, dupa care gusta ceva, apoi adormi pe loc; fierbinteala pusese stapanire pe el.

In zilele urmatoare, Alexandru se lasa dus in lectica pentru a-si indeplini indatoririle religioase, si jertfi, tinandu-se de randuieli; dupa jertfa ramase pana seara in apartamentul pentru barbati, dand ordine generalilor sai si organizandu-si expeditia pe uscat si pe mare. Pedestrimea trebuia sa porneasca a patra zi, iar flota cu care urma sa plece si el, in ziua a cincea. De acolo era dus, tot in lectica, pana la fluviu, pe care-l traversa intr-o barca; ajuns de cealalta parte, in parc, se scalda din nou, apoi se culca.

O zi mai tarziu facea din nou baie si jertfea ca de obicei; dar o data ajuns in dormitorul sau, ramase in pat, de vorba cu Medios, trimitand vorba generalilor sai sa vina la el a doua zi in zori. La sfarsit cina usor, dar apoi, intorcandu-se in dormitor, avu toata noaptea fierbinteli; totusi a doua zi se scalda, jertfi din nou, apoi trimise vorba lui Nearh si celorlalti generali ca flota va porni a treia zi.

Mai trecu o zi. Dupa baie,Alexandru jertfi dupa randuielile religioase, dar fierbinteala staruia; cu toate acestea el chema din nou la sine pe generali si porunci flotei sa fie gata de plecare. Spre seara mai facu o baie, dar indata dupa baie i se facu rau. In dimineata urmatoare Alexandru dadu porunca sa fie din nou dus in cladirea din apropierea scaldatoarei si jertfi cele prescrise. Desi se simtea foarte rau, el chema la sine pe principalii sai comandanti si continua sa le dea ordinele privitoare la expeditia pe mare. Dupa o zi, abia mai putea fi dus sa-si indeplineasca indatoririle religioase; totusi, dupa ritualul jertfei, Alexandru nu renunta sa dea generalilor sai porunci noi privitoare la flota.

In urmatoarea zi, Alexandru, se simtea din ce in ce mai rau, jertfi totusi dupa tipic. Generalii aveau porunca sa stea in curte, iat hiliarhii si pentacosiarhii sa astepte in fata portii. Intr-o stare jalnica, Alexandru fu adus din parc si, o data ajuns in palat, ii lasa pe generali sa intre dupa sine; dar, desi se vedea ca-i recunoaste, nu mai putu scoate nici o vorba.

Toata noaptea, ca si a doua zi, Alexandru ramase prada fierbintelii, care era din ce in ce mai mare; iar in noaptea si in ziua urmatoare, la fel."

(ibidem, pg. 301)

"Asa sunt descrise lucrurile in cronicile regelui.

Pe de alta parte - dupa cum am mai gasit scris in ele - soldatii simteau tot mai mult indemnul sa-l vada; unii, ca sa poata da ochii cu el cat mai era in viata, altii pentru ca se zvonise ca Alexandru a si murit, ceea ce ii facea, cred, sa isi inchipuie ca garda regelui vrea sa le ascunda adevarul. Totusi, cei mai numerosi se straduiau sa-l vada numai din pricina jalei de care erau cuprinsi si a simpatiei lor pentru rege.

Spun cronicile: cand au inceput soldatii sa se perinde pe dinaintea lui, Alexandru nu mai putea rosti nici un cuvant; totusi facea semne unora sau altora, fie ridicandu-si cu greu capul, fie numai clipind din ochi. Tot cronicile scriu ca Peiton, Atalos, Demofon, Peukestas, Cleomene, Menidas si Seleuc s-au culcat intr-o noapte in templul lui Sarapis ca sa afle de la zeu daca nu i-ar prinde bine lui Alexandru sa fie adus in acest templu, pentru ca zeul sa-l vindece. Or, zeul le-ar fi trimis vorba intr-un fel oarecare sa nu-l aduca pe Alexandru in templu, fiind mai bine pentru el sa ramana acolo unde se afla.

Ei ii spusera lui Alexandru voia zeului; curand dupa aceea, Alexandru isi dadu duhul. Atat cartea lui Aristobul cat si a lui Ptolemeu se opresc aici; in schimb in cateva carti am gasit scris ca, intrebat de intimi cine avea sa-i urmeze la tron, Alexandru le-ar fi raspuns: Cel mai vrednic - adaugand, dupa alti scriitori: Iata, vad cu ochii marea intrecere ce se va tine dupa moartea mea."

(ibidem, pg. 302)

Despre relatiile lumii elenistice cu Roma

"Toti acesti delegati erau sositi la Roma mai inainte ca Senatul sa fi hotarat cu privire la consulii alesi pentru acel an, daca urmau sau nu sa plece amandoi in Gallia sau daca era necesar sa trimita pe unul dintre ei impotriva lui Filip. Prietenii lui Titus erau insa incredintati ca amandoi consulii aveau sa ramana in Italia, in urma temerilor fatsa de o invazie a gallilor.

Odata introdusi in Curie, delegatii il atacara pe Filip fara crutare; cele ce spuneau erau destul de asemanatoare cu cele ce spusesera mai inainte vreme in fata regelui; dar, fiecare, pe rand, incerca sa convinga cat mai deplin cu putinta Senatul ca grecii nu vor fi in stare sa redobandeasca notiunea de libertate atata vreme cat Filip va tine in puterea lui Chalkisul, Corintul si Demetrias. De altfel, Filip insusi recunoscuse acest lucru, ceea ce, de fapt, era adevarat. Intr-adevar, regele declarase ca locurile mai sus citate sunt punctele cheie ale Greciei, observatie foarte justa. Peloponesul nu mai era capabil sa respire daca Corintul ar fi fost ocupat de o garnizoana macedoneana; Locrida, Beotia, Phocida nu mai puteau lua nici o masura autonoma atata vreme cat Filip ocupa Chalkisul si restul Eubeei; in aceeasi situatie se aflau si thessalienii, si magnetii, in imposibilitate de a se misca liberi sub amenintarea lui Filip si a macedonenilor aflati in Demetrias. Iata de ce fagaduiala lui Filip de a evacua celelalte regiuni din Grecia nu avea nici o baza reala, reprezentand un simplu expedient ca regele sa iasa cu fata curata din situatia in care se gasea. In ziua in care s-ar hotari, cu usurinta i-ar aduce iarasi pe greci sub stapanirea lui, in cazul in care locurile mai sus numite raman sub dominatie macedoneana. In consecinta, ei cereau de la Senatul roman sau sa-l sileasca pe Filip sa paraseasca aceste regiuni sau, in caz contrar, sa ramana pe linia pe care se mersese si sa continue cu toata vigoarea campania impotriva regelui. Greul razboiului era ca si trecut. Macedonenii fusesera pana acum de doua ori invinsi; pe urcat, isi pierdusera aproape toate resursele lor de aprovizionare. Formulans aceste cereri, delegatii cereau de la Senat ca grecii sa nu fie inselati in sperantele lor de libertate si nici Senatul roman sa nu ramana lipsit de cel mai frumos titlu de glorie."

(Polybios, Istorii, vol. II, pg. 323)

"Iata care erau punct cu punct prevederile tratatului: prietenia poporului roman este asigurata pentru Antiochos pe toata durata timpului cat regele respecta clauzele tratatului. Regele Antiochos si toti cei ii sunt supusi nu vor ingadui trecerea pe teritoriul lor sau aprovizionarea dusmanilor Romei si a aliatilor lor. La randul lor romanii si aliatii lor isi iau aceleasi angajamente fata de Antiochos si supusii lui. Antiochos nu are dreptul de a purta razboi impotriva locuitorilor din insule, nici impotriva acelora din Europa; este obligat sa iasa din orasele si teritoriul. Nu va lua cu sine nimic altceva decat armele pe care le poarta soldatii; in cazul in care soldatii ar lua cu sine indiferent ce altceva, sunt datori sa le restituie oraselor de unde le-au luat. Regele Antiochos nu are dreptul sa acorde azil soldatilor lui Eumenes si nici oricarui alt soldat; daca are in armata sa cetateni din orasele pe care romanii le cucerisera, pe acestia sa-i trimita indarat la Apameea; daca romanii si aliatii lor au in randul trupelor supusi ai lui Antiochos, acestora li se da libertatea sa ramana, daca vor, sau sa plece. Antiochos este obligat, ca si supusii sai sa restituie romanilor si aliatilor acestora sclavii, prizonierii de razboi, dezertorii, si orice alt captiv cazut in puterea lor. Daca va fi cu putinta, Antiochos are datoria sa predea romanilor pe cartaginezul Hannibal, fiul lui Hamilcar, pe acarnanul Mnasilochos, pe etolianul Thoas, pe calcidienii Eubulidas si Philon, pe toti etolienii care au detinut functii publice, precum si toti elefantii care se afla in zona Apameei. Nu ii este ingaduit sa-si procure alti elefanti. De asemenea, are obligatia sa predea vasele de razboi cu catargele si panzele lor cu tot. Pe viitor nu va putea detine decat zece corabii cu punte. Pe mare nu va avea decat corabii cu 30 de oameni care trag la rame si nu in vederea unui razboi pe care regele il incepe; aceste corabii n-au dreptul sa treaca dincolo de promontoriul Sarpedon si de gura fluviului Calycadnos afara daca transporta contributii, misiuni diplomatice sau ostatici. Lui Antiochos ii este interzis sa ridice trupe de mercenari din regiunile supuse romanilor sau sa primeasca transfugi. Toate proprietatile imobiliare apartinand rhodienilor sau aliatilor acestora aflate pe teritoriul stapanit de regele Antiochos, toate acestea reveneau rhodienilor, asa cum era situatia inainte de razboi. Daca Antiochos a daruit altora unele din orasele pe care trebuie sa le predea romanilor sa evacueze si din aceste localitati garnizoanele si oamenii pe care ii are; daca cumva pe viitor unele din aceste asezari vor dori sa iasa de sub supravegherea romanilor, sa nu le primeasca. Antiochos va plati roamnilor douasprezece mii de talanti din cel mai pur argint atic in rate de 1000 de talanti pe an. Talantul sa nu cantareasca mai putin de 10 libre romane; va trebui sa mai predea 540.000 de medimne de grau. . Antiochos trebuie sa le predea romanilor 20 de ostatici in varsta de cel putin 18 ani si de cel mult 45; la fiecare trei ani lotul ostaticilor trebuie reinnoit. Daca se vor constata lipsuri in sumele de bani predate, ele urmau sa fie achitate in anul urmator. Daca unele din orasele sau populatiile impotriva carora este consemnat ca Antiochos nu are dreptul sa poarte razboi, daca acestea vor incepe primele un razboi, regele are dreptul sa se apere, cu rezerva ca sa nu supuna dominatiei sale nici una dintre acestea, nici sa le sileasca sa intre cu el in alianta. Contestatiile care se vor ivi in urma unor nedreptati savarsite indiferent de care parte vor face obiectul unui arbitraj. Daca ambele parti contractante vor dori sa adauge sau sa stearga unele clauze din tratat au dreptul sa o faca prin buna intelegere."

(ibidem, pg. 415)