Modificarile impuse de "Epoca Luminilor"

Modificarile impuse de "Epoca Luminilor"

Instaurarea regimului turco-fanariot in Tara Romaneasca si Moldova si a dominatiei habsburgice in Transilvania au marcat accentuarea amestecului in treburile interne si incercarea de a ingradi autonomia celor trei tari romane de catre Imperiul Habsburgic si cel Otoman[1].

Dupa esecul suferit in anul 1683 la asediul Vienei, Imperiul Otoman a fost nevoit sa paraseasca o serie de teritorii. Pentru a compensa pierderile suferite si in speranta ca va pune capat luptei antiotomane a romanilor, Turcia a inasprit exploatarea Tarii Romanesti si a Moldovei si a introdus sistemul numirii unor domni, de regula, din randul grecilor fanarioti[2].

In evolutia sa, regimul turco-fanariot cunoaste doua faze: de la 1711 pana la 1774 si de la 1774 pana la 1821. Daca in prima faza a acestui regim, dominatia otomana a adus grave incalcari ale autonomiei celor doua tari romanesti, in cea de-a doua faza ele reusesc sa isi redobandeasca treptat unele drepturi politice si economice, prin promovarea unei politici de echilibru intre Turcia si Rusia.

Dupa introducerea regimului fanariot, sistemul alegerii domnului a fost inlocuit cu cel al numirii sale de catre Poarta. Domniile erau foarte scurte, deoarece numirea se facea in schimbul unor mari sume de bani, astfel ca in aproape 100 de ani s-au perindat pe scaunul celor doua tari romane un numar de 36 de domni in Moldova si 39 in Tara Romaneasca[3]. Mai mult, s-a instituit sistemul confirmarii domnului la cativa ani dupa numirea sa, confirmare conditionata de indeplinirea unor obligatii tot mai impovaratoare pentru economia Tarilor Romane .

In mod surprinzator, epoca discutata se distinge, mai ales in domeniul administratiei publice, si prin evolutii pozitive. Autoritarismul domnilor fanarioti a determinat aparitia unui centralism fara precedent in cele doua tari romane. Expresia directa a acestuia a fost conturarea unui aparat de stat incomparabil mai bine dezvoltat si mai bine organizat decat in secolele anterioare. Modul in care el a fost structurat, atributiile ce i s-au incredintat si modul concret in care acestea s-au realizat ne indreptatesc sa vorbim despre aceasta perioada ca despre epoca aparitiei primilor germeni ai administratiei publice moderne pe teritoriul Romaniei[5].

Organele politice centrale au continuat sa fie aceleasi ca in perioada anterioara, si anume Domnul, Adunarile de stari, Sfatul domnesc si dregatoriile, insa atributiile lor au cunoscut modificari.

Practica numirii domnului direct de catre Poarta, stabilita abuziv de turci si mereu criticata de romani, a fost modificata treptat; in 1802 turcii au admis numirea domnului pe sapte ani, el putand fi schimbat in caz de abateri grave[6]. Dupa revolutia lui Tudor Vladimirescu, din 1821, Poarta a acceptat sa numeasca in Moldova si Tara Romaneasca, domni pamanteni, iar din 1826 domnii erau alesi de Divan, dintre boierii pamanteni si trebuiau confirmati de Poarta si de Rusia. In aceasta epoca, Domnul si-a pastrat puterile obisnuite, dar Regulamentele organice au restrans anumite prerogative, prin impartirea lor intre Domn si alte organe de stat.

Dupa instaurarea dominatiei habsburgice asupra Transilvaniei, imparatul de la Viena a devenit Principe, iar cel mai inalt functionar in aceasta provincie a fost Guvernatorul. Guvernatorul era ales de catre imparat dintre mai multi candidati votati in acest sens de catre Dieta. In 1718, Banatul a intrat si el sub stapanire austriaca. Aceasta provincie a fost condusa de un Presedinte, ales de imparat dintre generali.

Functia de reprezentare naturala a fost impartita, in Moldova si in Valahia, intre Sfatul de Obste si Marea Adunare a tarii. In Transilvania, functia de reprezentare a fost indeplinita de catre Dieta.

a)Sfatul de Obste

A fost organul reprezentativ natural al societatii din Moldova si Tara Romaneasca, consultata de Domnii fanarioti in probleme importante. Era diferit de Marea Adunare a Tarii, in sensul ca era alcatuit doar din clerul inalt (mitropolitul, episcopii si arhimandritii), marii boieri din dregatorie si fostii mari dregatori.

b)Marea Adunare a Tarii

In forma ei de imagine a starilor feudale ale societatii din Moldova si Muntenia a dobandit in aceasta epoca, un rol simbolic si paralegal. Domnitorul a trebuit sa tolereze intrunirea acestei vechi institutii reprezentative si, uneori, sa tina cont de hotararile ei, intrucat ea era ocrotita de Sublima Poarta.

Lupta continua dintre cele doua organisme reprezentative, Sfatul de Obste si Marea Adunare a Tarii, a deschis calea Parlamentului modern, primul pas fiind facut in acest sens in 1831-1832, prin constituirea Adunarii Obstesti.

c)Dieta

In Transilvania, Diploma leopoldina a recunoscut Dietei generale si celor provinciale competenta de a discuta afacerile publice, de a lua cunostinta de poruncile imparatesti si de a administra justitia. Orice hotarare a Dietei trebuia aprobata de Imparat. Dieta a suferit, in timp, un proces de restrangere a atributiilor sale si nu a fost convocata pe perioade destul de lungi de timp. Cu toate acestea, prin legile votate de catre Dieta in aceasta epoca, s-a consacrat principiul separatiei puterilor in stat. Puterea legislativa apartinea Imparatului si Dietei. Puterea executiva apartinea doar Imparatului, care trebuia sa o exercite conform legilor. Intre 1848 si 1861, Dieta a fost desfiintata, Transilvania devenind o provincie strict controlata de la Viena[7].

In exercitarea atributiilor sale, Domnul - in Moldova si Valahia - si Principele in Transilvania, era ajutat de catre Divan, respectiv de catre Guberniu si Cancelaria Aulica.

In Moldova si Tara Romaneasca, Divanul domnesc era compus numai din dregatori din categoria intai.[8] Intrucat numarul acestor dregatori s-a restrans treptat, s-a micsorat si numarul membrilor Divanului.

In Transilvania, Consiliul Intim a fost inlocuit in 1693, cu Guberniul, care a devenit principalul organ al puterii executive din provincie. Acesta era alcatuit din guvernator, comandantul general al armatei, cancelar , tezaurar, presedintele staturilor . In 1694, la Viena, a fost infiintata Inalta Cancelarie Aulica a Transilvaniei, care a devenit, in scurt timp, adevaratul guvern al Transilvaniei . Cancelaria Aulica isi avea sediul la Curtea Imperiala din Viena, era condusa de un cancelar si era compusa din consilieri aulici si referenti, secretari si alti functionari.

Institutia dregatoriei a cunoscut si ea modificari in perioada studiata. In continuare, numirea si revocarea dregatorilor se facea de catre Domn, insa un rol important revenea puterii financiare a celor numiti. Numirile se faceau la inceputul domniei si al fiecarui an, revocarea putandu-se face si in cursul anului[11].

Dregatoriile erau impartite pe trei categorii, potrivit reformei lui Constantin Mavrocordat: in prima categorie intrau marii dregatori, cu numele de boieri veliti. Ceilalti dregatori formau a doua categorie de boieri[12]. Urmasii boierilor din prima categorie erau numiti neamuri, iar urmasii celor din categoria a doua, mazili. Ulterior, boierii veliti erau clasificati la randul lor in doua categorii: protipendada (membri cu drepturi depline ai Divanului) si clasa marilor dregatori care aveau doar dreptul de a asista la sedintele Divanului.

Dregatoriile erau acordate, cu preferinta, grecilor din Fanar, in ciuda prevederilor stabilite in 1802, care dadeau prioritate pamantenilor[13].

Pe plan administrativ, in aceasta perioada, s-au manifestat trei tendinte inovatoare:

-extinderea preocuparilor administrative si in alte domenii decat strangerea impozitelor si mentinerea ordinii publice;

-separarea administratiei de justitie;

-salarizarea organelor administrative si combaterea abuzurilor acestora.

In linii generale, s-au pastrat vechile unitati administrative. Totusi, au aparut si unele elemente noi, cum ar fi impartirea Munteniei si apoi a intregii Tari Romanesti in "Tara de Jos" si "Tara de Sus" . Fiecare din aceste mari unitati teritorial-administrative erau conduse de catre doi mari-vornici in Moldova si de cate un mare-vornic in Tara Romaneasca. Bania Craiovei si-a pierdut o parte din autonomia administrativa, functia de Mare Ban devenind onorifica, iar mai apoi fiind inlocuita cu cea de caimacam.

Domnitorul Constantin Mavrocordat a introdus, intai in Tara Romaneasca, apoi si in Moldova, o subdiviziune administrativa a judetului, respectiv a tinutului. Aceasta noua subdiviziune s-a numit plasa in Valahia si ocol in Moldova. Plasile din zona de munte a Tarii Romanesti se numeau plaiuri. Plasile erau conduse de cate un zapciu de plasa, in timp ce ocolul era carmuit de ocolas. Plaiurile erau conduse de cate un vataf de plai, numiti direct de catre Domn .

Mai tarziu, Regulamentele organice au desfiintat toate marile unitati administrative si judecatoresti. Marile subdiviziuni teritoriale au fost desfiintate, la fel si Caimacamia Craiovei. Toate aceste masuri se inscriau in directia centralizarii puterii de stat. In rest, organizarea administrativ-teritoriala a ramas neschimbata, cu precizarea ca numarul judetelor si tinuturilor a fost redus. Initiativa s-a soldat cu scaderea numarului de sinuturi de la 16 la 13 in Moldova si a judetelor de la 18 la 17 in Muntenia . Unele elemente noi au aparut in legatura cu denumirea si atributiile conducatorilor judetelor si tinuturilor. In Tara Romaneasca erau numiti "ocarmuitori de judete", iar in Moldova "ispravnici administratori" . Erau numiti pe trei ani de catre domn, la propunerea Sfatului administrativ. Ei depindeau de vornic, deoarece in principal, aveau atributii administrative, cu toate ca mai pastrau anumite prerogative si in materie judiciara .

Referat: Lucrare scrisa la dendrologie Proiect: Nivelul organizarii teritoriale - teritoriu, teritorialitate si organizare in invelisul geografic

Unele modificari au fost introduse prin Regulamentele organice si in privinta organizarii plaiurilor, plasilor si ocoalelor. In Tara Romaneasca, plaiurile si plasile erau conduse de catre subocarmuitor, iar ocoalele din Moldova, de catre priveghitori de ocoale. Ei erau alesi de catre reprezentantii satelor dintre proprietarii unor bunuri imobile si erau intariti de domn. Principalele lor atributii erau: pastrarea ordinei, stavilirea abuzurilor, asigurarea comunicatiilor, a sanatatii. Activitatea lor era supusa controlului conducatorilor de judete si tinuturi. Functia de "vataf de plai" a fost desfiintata . Paza frontierelor a fost incredintata jandarmeriei. Candidatii la functia de subocarmuitor si de privighetor de ocol trebuiau sa fie boieri, boiernasi sau mazili si sa stapaneasca un imobil in ocolul sau in plasa respectiva.

Orasele isi pierd treptat vechea autonomie, prin inlocuirea dregatorilor traditionali cu dregatori numiti de domn[20], iar vechile privilegii ale asezarilor urbane au fost inlocuite cu raporturile feudale dintre oraseni si stapanii carora Domnul le vanduse sau daruise respectivele orase si targuri. In Moldova, 85% din orase ajunsesera, in tot sau in parte, in stare de dependenta, in vreme ce in Valahia, 60% din orase erau dependente.

In vreme ce locuitorii oraselor asezate pe terenuri domnesti erau considerati liberi, locuitorii oraselor dependente erau grevati de o serie de servituti, cum ar fi respectarea dreptului de monopol pe care il avea stapanul asupra moraritului ori asupra deschiderii de carciume sau neprimirea in oras a taranilor care aveau drept de hrana pe mosia stapanului. Diminuarea puterii vechilor organe de conducere orasenesti a fost compensata prin sporirea competentelor de administrare urbana a unor dregatori domnesti sau prin aparitia unor noi organe de conducere, cum ar fi Adunarea Generala a Orasenilor si Epitropia Obstirii.

Astfel, ispravnicii aveau drept de interventie in administratia orasului, anchetau si judecau litigiile dintre cetateni, organizau potere, furnizau oamenii si mijloacele necesare pentru strangerea impozitelor, aduceau la cunostinta publicului poruncile domnesti si aveau atributii sanitare si edilitare.

Adunarea Orasenilor avea atributii in materia proprietatilor funciare ale orasului si aproba sarcinile fiscale neprevazute sau impovaratoare.

Epitropia Obstii reprezenta organul creat de locuitorii unui oras, cu incuviintare domneasca, cu scopul de a rascumpara mosiile si targurile care apartinusera candva asezarii. Epitropia avea si atributii gospodaresti, edilitare si de asistenta sociala[21].

Politia capitalelor era asigurata in zona centrala de agie, iar la periferie de spataria Bucurestilor sau Iasilor. Din a doua jumatate a secolului al XVIII-lea s-a organizat sistemul de paza in orase. In Moldova, sefii acestor servicii au fost numiti capitani, aflati sub comanda unui vel-capitan, subordonati marelui hatman, care in afara de comandant al armatei, indeplinea si functia de sef al politiei in toate orasele tarii[22].

Breslele au jucat un rol important in administrarea asezarilor urbane, prin apararea intereselor profesionale ale producatorilor si distribuitorilor de bunuri. Breslele se infiintau numai cu aprobarea Domnului si a marelui vistier. Ele erau conduse de un staroste. Hotararile starostelui erau apelabile la fruntasii breslei sau in fata adunarii tuturor membrilor breslei. Starostele trebuia sa aprobe angajarea ucenicilor. Litigiile dintre membrii breslei erau judecate de staroste si de fruntasii breslei, iar in cazuri mai grave de adunarea generala a breslei, sub presedintia starostelui[23].

Administratia fiecarui oras avea o cancelarie si o arhiva proprie. Comunitatile urbane dispuneau de sigilii, avand posibilitatea de a incheia si autentifica acte juridice.

Regulamentele organice le-au retrocedat oraselor libere personalitatea juridica. De asemenea, le-au conferit si dreptul de a se administra printr-un Sfat orasenesc, compus din 5 membri, ales de cetateni pe criterii de domiciliu, varsta, avere, cetatenie, sex si confirmat apoi de Domn[24]. Domnitorul desemna, dintre membrii Sfatului, un primar. Orasele aservite erau conduse de efori (noua denumire a epitropiilor). Acestea erau alese direct de catre cetateni in Moldova si indirect, in Tara Romaneasca. Regulamentul organic al Moldovei subordona eforiile Ministerului Dinlauntru, care media astfel legatura dintre Domn si aceste organe administrative urbane. In Moldova, numarul eforiilor a sporit, intre 1836 si 1845, de la cinci la treisprezece, adaugandu-se eforiile din Roman, Bacau, Husi, Tecuci, Falticeni, Targu Frumos, Piatra si Ocna.

Eforii erau obligati sa prezinte fruntasilor urbei o dare de seama asupra veniturilor si cheltuielilor orasului. Ca o curiozitate, amintim faptul ca sigiliul eforiilor moldovenesti era alcatuit din doua jumatati. Una era in pastrarea unui efor, in vreme ce cealalta se afla in pastrarea casierului Eforiei. Orice act al Eforiei trebuia sa fie sigilat cu ambele jumatati[25].

Satele au continuat sa fie organizate sub forma obstilor satesti, mentinandu-si organele de conducere: Adunarea Obsteasca, Oamenii Buni si Batrani si alti slujitori cu sarcini speciale, in ciuda intensificarii procesului de aservire. Vornicul in Moldova si parcalabul de sat in Tara Romaneasca au continuat sa asigure legatura dintre obste si stapanul feudal, ori dintre obste si Domnie. Atat vornicul, cat si parcalabul erau alesi de catre obste si confirmati fie de stapanul feudal, fie de Domn.

Prin Regulamentele organice, organizarea obstilor satesti a fost reformata. Parcalabul sau vornicul erau alesi de catre obste pentru o perioada de un an, cu posibilitatea de a fi realesi. Principala indatorire a vornicului/parcalabului consta in strangerea si depunerea birului la conducatorul tinutului sau a judetului. De asemenea, Regulamentele instituiau o conducere colectiva a obstii, Sfatul Satesc, care trebuia sa gestioneze banii comunitatii. Aceasta conducere era alcatuita din opt membri. A fost infiintata si o cutie a obstii, adica un loc in care se adunau veniturile proprii ale obstii rezultate din zeciuiala care se platea peste bir, din banii recuperati de la satul care primise un birnic fugar, etc. Din aceste venituri trebuiau platite salariul vornicului si al dorobantilor, cota din bir care revenise unor locuitori decedati intre doua recensaminte, etc[26]. Toate aceste venituri si cheltuieli trebuiau notate intr-un catastih. In 1851, Barbu Stirbei a reorganizat Sfatul Satesc, acesta devenind doar un organ executiv, care cumula si unele atributii jurisdictionale .

Tot in aceasta perioada apar si primele semne de interes pentru sistematizarea satelor. Interesul era determinat atat de imprastierea excesiva a acestora, cu precadere in zonele de campie, impiedicand incercarile de a construi un sat modern, cat si de locuintele extrem de insalubre, de multe ori situate sub pamant ale satenilor. Imprastierea satelor impiedica introducerea reformelor ce vizau perceperea birului, politia satelor, paza de noapte. Demersul era determinat si de nevoia proprietarilor de mosii de a nu scapa pe nici unul din clacasi de la indatorarile clacii de a-si elibera mosiile de asezarile lor imprastiate pastrand cea mai mare parte a acestora pentru ei[28].

Transilvania

In aceasta perioada, Transilvania si-a mentinut organizarea administrativ-teritoriala: comitate, scaune secuiesti, scaune sasesti, districte, orase si sate, cu exceptia perioadei 1783-1790, cand imparatul Iosif al II-lea a impartit-o in 10 si apoi 11 comitate, desfiintand orice alta unitate administrativa autonoma.

Dupa inabusirea Revolutiei de la 1848, mai precis in 1850, Transilvania a fost impartita in sase districte, conduse de ofiteri superiori imperiali, districte care la randul lor erau impartite in cercuri si subcercuri. Ulterior, au fost create prefecturile si subprefecturile. Scopul acestei reorganizari administrative era cel al centralizarii puterii in scopul reprimarii miscarilor de eliberare nationala[29].

Bucovina a fost desprinsa din trupul Moldovei in 1775 si a trecut sub control austriac. Intre 1775 si 1786, Bucovina a fost condusa de Administratia Militara Austriaca, cu centrul la Cernauti. Intre 1786 si 1849, ea a fost inglobata in Locotenenta Imperiala a Galitiei, cu capitala la Lvov. Pana in 1786, Bucovina cuprindea doua tinuturi - Suceava si Cernauti - si doua ocoale, Campulung Moldovenesc si Campulung Rusesc. Fiecare din cele doua tinuturi era condus de un parcalab, imputernicit cu judecarea litigiilor dupa pravilele moldovenesti. Orasele Cernauti, Suceava si Siret erau conduse de soltuzi si pargari cu atributii edilitare si judecatoresti, acestea din urma doar pentru cauzele minore. Satele erau conduse de un vornic, asistat de 1-3 vatmani. Conducatorul Bucovinei era un general austriac[30].

Din 1786, Bucovina a fost condusa de un capitan, subordonat Guberniului din Lvov. Capitanul isi avea sediul la Cernauti. El avea in subordine doi directori ai districtelor Cernauti si Suceava. Fiecare din cele doua districte era impartit in ocoale. Litigiile populatiei de rand cadeau in competenta jurisdictionala a capitanului si a celor doi directori. Boierii se judecau in fata instantei de la Lvov.

Limba oficiala in Bucovina era limba germana. Din 1786, a intrat in vigoare legislatia austriaca, care trebuia insa tradusa si in limba romana, pentru a fi inteleasa de populatia majoritara.

Prin Patenta imperiala din 1850, Bucovina a devenit tara de coroana ereditara, cu rang de ducat. Avea Dieta proprie, cu 29 de deputati, in randul carora intrau si 12 reprezentanti ai taranimii, cu un mandat de 4 ani. Puterea executiva era exercitata de un guvernator. Acesta conducea administratia, percepea impozitele, intretinea drumurile nationale si imparatesti, controla serviciul postal si organiza asistenta medicala si invatamantul secundar si universitar. Armata si justitia erau subordonate direct ministerelor de resort din Viena. Instantele judecatoresti din Bucovina erau controlate de Curtea de Apel de la Lvov[31].

Basarabia

Prin Tratatul de Pace de la Bucuresti din 16 mai 1812, Poarta ceda Rusiei pamantul Moldovei dintre Prut si Nistru, numit Basarabia. Consecintele economice erau foarte grave, fiindca teritoriul acesta era locuit de 55.000 de familii din totalul de 75.000 al intregii Moldove si producea doua treimi din graul trimis la Constantinopol.

Prin Legea organica pentru Basarabia, guvernatorul Basarabiei era subordonat direct comandantului Armatei de la Dunare si nu organelor administratiei centrale imperiale. Treptat insa, guvernatorul a fost supus autoritatii centrale pe baza principiilor generale administrative. Guvernatorul conducea intreaga administratie a provinciei cu exceptia cetatilor si a unitatilor militare, acestea fiind conduse de un comandant militar. El, guvernatorul, era ajutat in aceasta sarcina dificila de Guvernul Provincial, format din doua departamente, unul administrativ si celalalt judecatoresc. Fiecare departament era impartit in sectii, unde lucrau consilieri[32].

Cele 12 tinuturi ale Basarabiei continuau sa fie conduse de ispravnici, care isi mentineau atat vechile atributii administrative, cat si pe cele judecatoresti. In noua provincie, conform Legii organice, continuau sa se aplice legile moldovenesti. Din pacate, aceasta organizare autonoma a Basarabiei nu a dat rezultatele scontate.

Avand in vedere aceasta nereusita, tarul Alexandru I a creat in 1816 functia de loctiitor de guvernator, careia i-a subordonat-o pe cea de guvernator civil al Basarabiei. Primul loctiitor de guvernator a primit sarcina de a reorganiza provincia. El a constituit Consiliul general, cu doua camere, si a redus numarul de tinuturi de la 12 la 8.

In 1818 a fost publicat Asezamantul administrarii provinciei Basarabiei. Autoritatea superioara administrativa si judecatoreasca a provinciei era Inaltul Sfat, organ independent alcatuit din 11 membri, dintre care cinci erau numiti si sase alesi dintre boierii moldoveni. Hotararile acestui consiliu erau definitive, ele putand fi apelate doar la Consiliul de Stat din Sankt Petersburg. Guvernul provincial cu cele doua departamente se mentine. Ispravnicii de tinuturi cu subalternii lor au fost pastrati, dar functia lor judecatoreasca a fost transferata asupra judecatorilor de tinut, ale caror complete se alcatuiau din boieri si la care puteau participa si ispravnicii. Teritorial, provincia a fost organizata in 6 tinuturi[33].

In 1823, a fost numit un nou vice-guvernator al Basarabiei, acesta incercand o noua organizare a provinciei. Astfel, el introduce numirea ispravnicilor de tinuturi direct de catre guvernator, in locul alegerii lor. Prin legea din 1826, Basarabia este organizata asemeni oricarei provincii rusesti, dar se mentineau cateva particularitati cerute de conditiile speciale locale. Legislatia romaneasca s-a mentinut in materia civila, reglementarile rusesti facandu-si loc in materia penala.

In 1828, printr-un nou act, Basarabia intra in circumscriptia Guvernamantului General al Rusiei Noi. In Basarabia au fost introduse institutiile guberniale ruse si sistemul general-imperial de impozite. Instantele de judecata din Basarabia au devenit subordonate organelor administratiei centrale. Inaltul Sfat a fost inlocuit cu Sfatul Provincial, organ cu atributii in materia aprovizionarii si a repartitiei unor biruri. Acest Sfat se intrunea doar de doua ori pe an si era alcatuit din conducatorul provincial si din persoane numite de autoritatile statului. Limba romana este exclusa din institutiile provinciale.

Toate aceste masuri au insemnat pentru Basarabia incetarea existentei ca unitate administrativa individuala in sanul Imperiului Tarist.[34]

Banatul s-a aflat in dependenta fata de Turcia de la 1552 pana in 1718 cand s-a incheiat pacea de la Pasarovitz. Dupa 1718, Banatul a trecut sub dominatia habsburgica, in calitate de domeniu al coroanei[35].

Dependenta fata de Austria a avut urmari negative pentru populatia banateana care si-a pierdut dreptul de proprietate asupra pamantului odata cu trecerea acestuia in proprietatea statului. Mai mult, populatia romaneasca a fost izgonita in zone mlastinoase sau muntoase, iar in locul ei au fost colonizati germani, slovaci si italieni.

Datorita rezistentei pe care romanii au opus-o regimului habsburgic, Banatul s-a aflat pana la 1759 sub un regim de administrare militara. Dupa aceasta data s-a introdus administratia civila, formata la nivel central, dintr-un presedinte si sase consilieri. Fata de faptul ca lupta banatenilor impotriva dominatiei habsburgice a continuat, s-a recurs la o formula de si mai pronuntata centralizare, prin trecerea Banatului in dependenta fata de Ungaria, ca o provincie separata, in 1778[36].

In epoca dependentei fata de Austria, Banatul a fost impartit in 11 districte, conduse de catre administratori. La randul lor, districtele erau impartite in cercuri, cuprinzand un numar de sate. Satele erau conduse de catre "chinezi", potrivit unui sistem care, in linii generale, a ramas neschimbat vreme de un mileniu.

Dupa ce a trecut sub dominatia Ungariei, Banatul a fost impartit in 3 comitate - Timis, Caras, Torontal - cercuri si sate. Carasul cuprindea cinci cercuri si 225 de sate, Timisul avea 4 cercuri si 174 de sate, iar Torontalul avea 4 cercuri si 122 de sate[37].