Anglia
sec. XI-XV
Un eveniment de cea mai mare
importanta pentru istoria Angliei in secolul XI a fost ocuparea ei de
catre normanzii din Franta condusi de ducele de Wilhelm.
Dupa moartea regelui englez Eduard Confesorul in ianuarie 1066, ducele
amintit a emis pretentii la tronul Angliei care nu erau prea justificate
din punct de vedere al dreptului feudal. In septembrie a debarcat cu trupele
si a infrant armatele anglo-saxone iar la 25 decembrie 1066 era incoronat
rege al Angliei - 1066-1087, supranumit Wilhelm Cuceritorul. In anii
urmatori a supus intreaga Anglie. Fiul sau avea sa se
casatoreasca cu Edith-Matilda descendenta din familia lui
Alfred cel Mare, inrudindu-se prin aceasta cu familia regala engleza
capatand legitimitate la tron. Dupa cucerire cele mai bune
pamanturi au fost arendate cavalerilor normanzi in virtutea dreptului
cuceritorului, confiscate de la feudalii englezi. Cucerirea normanzilor a
grabit feudalizarea Angliei si centralizarea statului. A aparut
o noua cavalerie formata din cavaleri normanzi si francezi
numiti baroni. Au acaparat teritorii pe care le-au transformat in terenuri
de vanatoare - de altfel a dat legi silvice - iar demnitatile
bisericii au fost date normanzilor. Acordarea feudelor si
impartirea acestora a avut loc pe masura confiscarii averilor
nobililor englezi, dar loturile erau imprastiate si nu puteau
constitui mari proprietati. S-au stabilit de la inceput raporturile
directe intre nobili si cavaleri, centralizandu-se statul. Wilhelm a
sprijinit Biserica separand tribunalele bisericesti de cele laice, dand
acesteia dreptul de a judeca toate cauzele care o priveau direct. Nu a
recunoscut autoritatea papei si nici un cleric nu putea fi trimis in
fata tribunalului bisericesc fara aprobarea regelui. ("Cartea
judecatii de apoi") - Regele a ordonat sa se faca un
recensamant funciar in 1086 impartirea pamanturilor intre
rege si feudali, (trecute in amanunt ce teritorii are regele si
feudalii). Se vorbeste de rentabilitatea pamantului inainte de
cucerire si dupa. In aceste conditii un mare numar de
tarani liberi anglo-saxoni au devenit iobagi, taranii
liberi ramanand numai in regiunea libera a dreptului danez.
Taranii anglo-saxoni au luptat cu inversunare impotriva
aservirii lor. Puterea regala s-a consolidat prin impartirea
regatului in comitate conduse de serifi ca reprezentanti directi
ai regelui (cu deviza : "nici o bucata de pamant fara
senior"). Regele era proprietarul tuturor pamanturilor regatului ,
admitandu-se ca regatul intreg ar fi fost primit in dar de la
Dumnezeu. Urmasii lui Wilhelm au avut de luptat contra feudalilor care nu
le recunosteau autoritatea, mai ales Henric I (1100-1135) si Henric
al II-lea (1154-1189) cel din urma intemeietorul dinastiei de Plantagenet.
De altfel, in intervalul 1135-1154 Anglia a cunoscut un puternic si pustiitor
razboi civil. Dupa moartea lui Henric I, tronul urma sa fie
ocupat de fiica sa Matilda, dar a venit din Franta un nepot al sau
care a ocupat tronul - Stefan de Blois. Razboiul a fost sustinut
de baroni care s-au impartit in doua tabere si a avut urmari
nefaste pentru economia Angliei. Henric al II-lea a pus capat anarhiei
si a supus pe feudalii ce i se opuneau daruindu-le castele. Avea
intinse posesiuni continentale ce se adaugau celor engleze : Normandia,
Maine, Touraine, Anjou, Poitou, Aquitania. A facut o reforma
judiciara largind competenta tribunalelor regale in dauna celor
feudale. A crescut importanta consiliului regal, fiind folosti
legisti specialisti in problemele juridice si financiare. A
aparut o noua legislatie de drept comun iar apoi chiar un tratat
asupra legilor Angliei. A inlocuit serviciul militar al feudalilor prin plata
unei sume de bani cu care a putut sa-si angajeze mercenari.
Este cunoscut conflictul cu Thomas
Becket, arhiepiscop la Canterbury sprijinit de papa de la Roma. Incercarea
regelui de a supune biserica a dat nastere si unui conflict doctrinar
privitor la primordialitatea spiritului asupra temporalului sustinut de
Becket care va sfarsi prin a fi ucis de rege. De altfel regele mai cerea ca
si prelatii sa se supuna jurisdictiei regale, dar
Biserica s-a opus.
In politica externa singurul
succes a fost cucerirea Islandei in 1170. A urmat fiul sau, Richard I,
supranumit Inima de Leu - 1189-1199 considerat ca un strain pentru
Anglia deoarece a fost plecat multa vreme in cruciada, murind la
asediul unui castel in Franta. Fratele sau, Ioan Fara
Tara (1199-1216) avea un caracter neechilibrat, remarcat si in
timpul regentei cata vreme Richard fusese plecat. A continuat
conflictul cu Biserica deschis de tatal sau dar a fost nevoit sa
recunoasca suzeranitatea papei Inocentiu al III-lea, in anul 1213 cu
consecinte grave pentru Anglia mai ales ca un an mai tarziu va suferi
o grava infrangere din partea Frantei lui Filip al II-lea la
Bouvaines. Intors in Anglia s-a gandit sa se razbune pe nobilii care
se rasculasera in lipsa lui, dar neavand suficiente forte a fost
nevoit sa semneze la 15 iunie 1215 documentul numit Magna Charta
Libertatum care fixa in scris drepturile Bisericii, ale nobilimii laice si
ale orasenilor londonezi. Se alcatuieste primul organ care
avea misiunea sa supravegheze actele regelui prin alcatuirea unui
Consiliu format din 25 de nobili intre care si primarul Londrei
insarcinat sa depuna plangeri fata de abuzurile
regelui sau a functionarilor sai. Se va naste o noua
institutie - Parlamentul englez in 1265 prin organizarea unei adunari
la care alaturi de reprezentantii nobilimii vor participa si
cate doi reprezentanti din orase. Se va desavarsi
organizarea parlamentului englez in secolul XIV prin intrunirea a 2 camere -
Camera Lorzilor din care faceau parte feudalii laici si ecleziasticii
si Camera Comunelor cu reprezentantii oraselor.
Urmasul lui Ioan Fara
Tara, Henric al III-lea - 1216-1272 era lipsit de caracter,
nestatornic, marginit si lenes, laudaros si
fricos. A avut de facut fata unei puternice rascoale a
nobilimii condusa de Simon de Monfort in timpul careia regele va fi
luat prizonier, eliberat mai apoi tot datorita nobilimii nemultumita
de masurile luate de Monfort. Dar parlamentul avea sa instituie un
control tot mai puternic asupra casei regale. Eduard I - 1272-1309 - a incercat
sa se opuna baronilor, dar mai ales a ramas in istorie ca cel
care a alipit Angliei Tara Galilor si si-a impus suzeranitatea
asupra Scotiei in 1291. De mentionat ca in aceasta
perioada Anglia s-a dezvoltat din punct de vedere economic, orasele
capatand un rol important.
