Galia pana la moartea lui Aetius (454)

Galia pana la moartea lui Aetius (454)

Supravietuitorii armatei invinse la Raul Rece nu si-au revenit niciodata. Theodosius I i-a integrat in armata sa. Noul conducator al armatelor Occidentului si protector al tanarului imparat Honorius, dupa moartea in 395 a lui Theodosius, a fost Stilicon, fiul unui ofiter de origine vandala din serviciul lui Valens si al unei romane. Cu toate ca in 396 a inspectat frontierele pe care le-a gasit intr-un calm complet, el a avut alte preocupari decat Galia.

Reorganizand administratia centrala a armatei, Stilicon a creat in mainile generalissimului - in Occident purta titlul suprem de "patriciu' - un instrument care l-a facut pe acesta adevaratul detinator al puterii in Occident, in detrimentul unui imparat cu un rol din ce in ce mai decorativ. De asemenea, Stilicon a reusit sa intre si in familia imperiala: el s-a casatorit cu Serena, nepoata favorita a lui Theodosius, Honorius s-a insurat cu una din fiicele sale, iar propriul sau fiu, Eucherius, a fost logodit cu Galla Placidia, sora imparatului. Acest prim generalissim al sec. al V-lea a intretinut relatii foarte bune si cu Senatul roman, la randul sau foarte incantat de bunele raporturi avute cu Stilicon. Tinut mult timp de catre imparati departe de deciziile politice, Senatul si-a luat o revansa tardiva in sec. al V-lea cand, in mod abil, "patricii' armatei i-au supus spre confirmare diferite masuri importante: unele vizand chiar crearea unui nou imparat!

Ocupat cu nesfarsitele certuri cu Rufinus - atotputemicul sau ministru - si curtea de la Constantinopol, obligat sa apere Italia impotriva lui Alaric - numit de Constantinopol magister militum per Illyricum in detrimentul partilor din Imperiul de Apus ale Illyriei - Stilicon nu a putut si nici nu a vrut sa reactioneze in mod eficient atunci cand in 407 Galia a fost lovita ca de trasnet de o invazie neasteptata a barbarilor. Replica sa ar fi fost cu atat mai complicata cu cat un uzurpator proclamat imparat de trupele din Britania, Constantin al III-lea, trecuse in Galia si se instalase la Arles. In 408, la putin timp dupa aceea, Stilicon, garda sa personala, ca si femeile si copiii soldatilor barbari din Italia au fost masacrati, cazand victime unei puternice reactii antigermanice, prelungire a unei miscari comparabile, dar mult mai durabile, de la Constantinopol. Barbarii supravietuitori s-au aliat cu Alaric si au participat in 410 la jefuirea Romei.

Patrunderea in Galia, prin Germania meridionala, a vandalilor veniti din Silezia si insotiti de o parte a suevilor si de un important grup ne-germanic constituit din alani, a survenit intr-un moment de maxima confuzie a Occidentului devenit atunci incontrolabil. "Popoarele' ii zdrobisera deja in drumul lor pe alamanii acestia revenindu-si doar cu mare greutate din soc.

La 31 decembrie 406, traversand Rinul prin apropiere de Mainz, invadatorii s-au izbit de rezistenta inversunata a francilor renani. Mainz-ul a fost cucerit si jefuit. Worms-ul a mai rezistat mai multe luni: trupele france de limitatenses au fost atunci aparatorii fideli ai Galiei. Odata strapungerea reusita, o parte a barbarilor care invinsesera la Spire si Strasbourg s-au indreptat spre Langres si Saône, iar alta parte au trecut prin Amiens, Arras si Tournai, fiind obligati insa sa lase neatinse regiunile de la nord de linia Metz-Reims. Dupa spusele istoricului roman Renatus Frigeridus, francii i-au dominat pe vandali, dar au cedat in fata atacului alanilor. In ansamblu, ei au reusit sa protejeze Germania Secunda si o parte din Belgica Secunda. In zona frontierei renane a Germaniei Prima, burgunzii, rivalii alamanilor, au profitat de ocazie si s-au instalat in conditii favorabile ca aparatori ai Imperiului in jurul orasului Worms, pe malul stang al Rinului.

De-a lungul a 3 ani de zile, marii proprietari din Spania, impreuna cu sclavii lor inarmati, au barat trecerea prin pasurile Pirineilor, iar in acest rastimp Galia interioara a suferit ravagii teribile. In cele din urma apararea de pe Rin a fost refacuta. S-a subliniat, pe buna dreptate, ca de pe urma tulburarilor din 407 din Galia, burgunzii au profitat in detrimentul alamanilor si francii salieni- instalati intr-o zona ce nu fusese de loc atinsa - in detrimentul francilor de pe Rin. Cei din urma fusesera puternic incercati in lupta defensiva din 407. Puterea lor a fost slabita si prin faptul ca au contribuit in mare parte la armatele uzurpatorilor Constantin al III-lea si Iovinus, amandoi invinsi si omorati, unul in 411 si altul in 413. Primul a fost infrant de Constantius, magister militum la curtea lui Honorius, iar celalalt de vizigotii veniti din Italia si condusi de al doilea succesor al lui Alaric, Athaulf. Uzurparile au lasat sa se intrevada intentia de a intreprinde cate ceva pentru Galia in timp ce imparatul legitim, Honorius, ramanea inchis in resedinta sa impenetrabila de la Ravenna si nu reactiona decat in cazul unor pericole iminente care amenintau fie Italia, fie Provence. Ilustrativ in acest sens este faptul ca, dupa moartea lui Constantin al III-lea, Iovinus a fost impins sa imbrace purpura de catre doi regi barbari: Goar, regele alanilor care preferase sa se puna in slujba Imperiului, si Gonthier, regele burgunzilor stabiliti la Worms. Dupa ce i-a eliminat pe uzurpatori, Constantius a restructurat organizarea militara a Galiei incepand din noua capitala administrativa - stabilita la Arles - pana la frontiera Rinului unde foedus-ul cu burgunzii a fost reinnoit in conditii mai putin favorabile pentru ei. Cei pe care a trebuit insa sa ii infrunte au fost vizigotii lui Athaulf.

Dupa succesul asupra lui Iovinus si nunta cu Galla Placidia, celebrata cum se cuvine cu o seama de epitalamuri, Athaulf a fost considerat salvatorul Romei. Astfel, el a intrat in Narbonna imbracat in general roman si a fost primit de catre magistrati. Dupa spusele lui Orosius, Sfantul Ieronim ar fi aflat de la un notabil al Narbonnei ca regele vizigot declarase ca: "asemeni lui Cezar Augustus, doreste sa restaureze cu ajutorul gotilor toata maretia de odinioara a numelui de roman'. Cum postul de generalissim avea un ocupant foarte destoinic in persoana lui Constantius, acesta refuzand incheierea unui foedus in conditiile impuse de Athaulf - caruia ii cerea sa o elibereze pe Galla Placidia considerata prizoniera gotului, si nu sotia sa - cel din urma a recurs la siretenia predecesorului sau si l-a reinvesrit imparat pe Attalus, un roman din suita sa ce ocupase o pozitie asemanatoare si in timpul lui Alaric. Attalus l-a numit imediat magister militum - la fel cum procedase si cu Alaric. Fie sub forma unui foedus - pastrandu-si autoritatea asupra compatriotilor si obtinand anumite drepturi fata de populatia si administratia romana obligate sa ii aprovizioneze - fie sub forma unui comandament asupra barbarilor si romanilor, serviciul in slujba Romei devenise una dintre obsesiile printilor barbari stabiliti intr-un imperiu de mult rimp incapabil de-a mai intretine o armata cu adevarat romana. Ei nu doreau insa nici sa distruga Imperiul si nici sa lupte impotriva locuitorilor care ii hraneau. Casatoria lui Athaulf - considerata de el un gest al reconcilierii romano-gotice - alaturi de declaratiile sale bombastice au fost in realitate o adevarata provocare pentru conducerea de la Ravenna. Intrarea unui got eretic in familia imperiala era considerata inadmisibila, si aceasta cu atat mai mult cu cat Constantius se gandea sa obtina purpura pentru el insusi si Galla Placidia.

Mentionam aici principalul obstacol al integrarii efective a barbarilor stabiliti in Imperiu: arianismul. Forma ariana a crestinismului - ce nega unitatea totala a Trinitatii si facea diferenta intre Dumnezeu Tatal si Fiul - fusese adoptata de goti intr-un moment cand curtea imperiala, in frunte cu Valens, era la randul sau ariana. Dupa ce a ezitat mult timp inaintea unei dezbateri teologice si dogmatice, Theodosius I a respins in cele din urma erezia. Episcopul Ulfila, pe jumatate got si pe jumatate celc - provenea din randul galatilor din Asia Mica - a realizat o opera memorabila: traducerea Evangheliei in limba gota. El participase si la sinoadele ce precedasera decizia lui Theodosius in favoarea catolicismului. Toti gotii convertiti la crestinism si toata multimea de barbari crestinati prin intermediul gotilor in noua limba ecleziastica creata de Ulfila au devenit eretici. Ceea ce la inceput a fost o simpla "intamplare' a istoriei a devenit apoi o bariera intre barbari si romani, iar francii au profitat.

Dupa ce au trecut prin Spania unde l-au pierdut pe regele Athaulf, inlocuit de Segeric si, cateva zile mai tarziu, de Vallia, gotii au revenit in Galia. Ei au acceptat in cele din urma sa o elibereze pe Galla Placidia, obtinand in 416 incheierea unui foedus ce le garanta aprovizionarea. Dupa ce au luptat cu succes impotriva vandalilor si alanilor din Spania, vizigotii si regele lor Theodoric I - succesorul lui Vallia - au incheiat in 418 un nou foedus cu Constantius, casatorit intre timp cu Galla Placidia. Vizigotii s-au stabilit deci intr-un mod durabil in Aquitania Secunda.

Li s-a oferit un teritoriu foarte intins, iar pentru a-si putea asigura traiul in serviciul Imperiului, au primit o treime din domeniile romane; treptat ei si-au extins stapanirea, capitala fiind stabilita in Toulouse. Intelegerea cu "federatii' romani si "ospitalitatea' erau impuse in provincii de un Stat care nu mai vedea alte mijloace de a-si asigura apararea. De fapt, in ciuda recunoasterii suveranitatii romane, de cateva ori contestata, dar intotdeauna reinnoita,  "regatul' Toulouse-ului a fost o forma de regat barbar pe pamant roman. El a avut un rol considerabil, atat ca model pentru altii cat si ca factor politic in istoria Galiei.

Puterea vizigota nu s-a liniitat la Galia meridionala; fiind in "slujba' Imperiului, "regii' de la Toulouse au reusit sa cucereasca si o parte a Peninsulei Iberice. Aici ei au intampinat o rezistenta puternica, venita in special din partea suevilor care isi creasera un regat propriu in nord-vestul Spaniei: primii regi barbari cu moneda proprie.

Viitorul Galiei depindea de trupele barbare, dar si de ceea ce mai ramasese din armata "romana' condusa de o serie de magistri militum "romani'. Unul dintre ei, fiul unui nobil de origine scitica ajuns magister militum per Gallias si al unei nobile romane, Aerius, a fost - dupa moartea lui Honorius (423), sub conducerea efectiva a Gallei Placidia si a fiului avut de ea cu Constantius (mort in 421), Valentinian al III-lea - ultima mare speranta de aparare eficienta a Galiei romane. Ca o prevestire, forta sa s-a datorat unor trupe care-i erau deosebit de devotate: hunii

Educat la curtea imperiala de la Ravenna, Aetius a fost trimis ostatic mai intai vizigotilor lui Alaric (405-408) si apoi hunilor de dincolo de Dunare. Acolo el a invatat limba hunilor si a innodat relatii prietenesti cu Attila si Bleda, nepoti si viitori succesori (in 434) ai regelui hun Rua. Cand uzurpatorul Ioan (423-425), cel ce preluase puterea in Italia la moartea lui Honorius, a fost amenintat de Constantinopol prin trimiterea unei armate insarcinate cu restabilirea puterii legitime a lui Valentinian al III-lea si a mamei sale Galla Placidia, Aetius - ginerele lui Capilio, comes domest-corum al lui Ioan - a cautat ajutor la huni. El a revenit cu o armata considerabila, dar a ajuns prea tarziu: Ioan fusese deja ucis de adversarii sai. In schimbul demobilizarii hunilor, Aetius i-a cerut Gallei Placidia - si a obtinut - sa fie numit magister militum. Dupa ce l-a ucis pe colegul sau Felix sub pretextul ca acesta l-ar fi amenmtat, el a ocupat un timp postul de generalissim, dar in cele din urma l-a pierdut ca urmare a unor intrigi. A fost nevoit chiar sa se exileze la huni, dar a revenit in fruntea trupelor hunice si s-a impus definitiv ca primul magister militum praesentalis. In 435 a fost numit patriciu, titlul desemnandu-l in Occident pe seful suprem al armatei. Asemeni lui Stilicon, el s-a inconjurat de o garda personala, pentru insotitorii sai folosindu-se pentru prima data numele de buccellarii, denumire devenita uzuala pentru armatele "private' ale militarilor si senatorilor romani din sec. al V-lea.

Cariera sa poate parea suspecta. Totusi, spre deosebire de majoritatea predecesorilor si succesorilor sai care s-au bucurat de puterea avuta la curte, lasandu-i pe altii sa lupte in provindi, Aetius nu a incetat niciodata sa-si puna viata in pericol. In plus, mai avea si o alta calitate foarte rara: era incoruptibil. Dupa Probus si Iulian, Aetius a fost al treilea "salvator' al Galiei. In 425 si apoi in 430, el i-a obligat pe vizigoti sa se retraga din fata orasului Arles, acestia incercand prin atacuri periodice sa "imbunatateasca' in parte conditiile foedus-ului lor. In 428, i-a respins pe franci din teritoriile din apropiere de Rin, si tot in 430 i-a infrant in Rhetia pe iuthungi, aliati ai alamanilor; in 432 i-a infrant si pe francii salieni.

In 435, burgunzii regelui Gundichar au atacat "Belgica', dar Aetius i-a oprit. Ca din intamplare, regatul din jurul orasului Worms a fost distrus in anul urmator tocmai de huni, armata desavarsita a lui Aetius. Sursele nu se contrazic decat in aparenta, unele vorbesc de un atac al hunilor din afara, iar altele de un atac al celor din serviciul lui Aetius: ei erau insa, fara indoiala, aceiasi. Evolutia evenimentelor i-a pennis in 443 sa-i instaleze pe burgunzii ramasi in Sapaudia, zona cu nume celtic ce corespunde partii dinspre Geneva a lacului Leman si intregii regiuni care se intindea spre sud. Astfel, Aetius a asigurat, intr-un mod eficient si durabil, apararea liniei Rinului superior - de la Basel la lacul Konstanz - impotriva alamanilor, dusmanii dintotdeauna ai burgunzilor.

Arheologic, cea mai densa locuire burgunda este atestata pe o banda de 100 km latime, de-a lungul muntilor Jura, de la Ron la Soleure.

In 440, Aetius a stabilit o parte a alanilor la Valence, iar in 442, alta parte, impreuna cu regele lor Goar, in Armoricum pentru a lupta impotriva "bagauzilor', reprezentantii unei miscari taranesti ce separase regiuni intregi de conducerea imperiala.

Ultimele miscari de populatie au provocat o serie de proteste din partea galo-romanilor, acestia adresandu-se Sfantului Germain, episcop de Auxerre. Pentru a-si impune vointa Aetius a trebuit sa recurga la forta, el dorea sa organizeze si sa structureze protectia militara a Galiei - in interior si exterior - prin integrarea fortelor barbare. Conceptia sa a fost aplicata atat in cazul burgunzilor - beneficiarii unor noi conditii: in regiunea pe care "o imparteau cu localnicii', ei primeau doua treimi in loc de una - cat si in cel al salienilor. Invinsi de Aetius in 448 in Artois, francii au servit cauza romana in nordul Galiei, atat in timpul regelui Chlodio cat si in cel al succesorului sau, Childeric, ei fiind recunoscuti ca "federati' intr-un teritoriu de la nord de Somme.

Cea mai mare victorie a lui Aetius inaintea celei din 451 a fost obtinuta in 438 in fata vizigotilor. Flavius Merobaudes, fiul generalului franc omonim, traia pe atunci la curtea lui Gratian si a celebrat victoria intr-un panegiric. Mentionam faptul ca Merobaudes al II-lea a fost la randul sau magister militum si a mostenit armata socrului sau din Spania. In intregime romanizat, prin studiile si activitatea sa literara el a incercat sa demonstreze apartenenta sa la civilizatia romana.

Pe buna dreptate, Senatul roman a ridicat o statuie in onoarea lui Aetius, "invingatorul burgunzilor si al gotilor'. Totusi, el nu a reusit sa raspunda apelurilor venite din Insulele Britanice, unde intre 440 si 460 puterea a fost preluata de saxoni si alte cateva popoare, asemeni anglilor, care locuiau inainte pe coastele Marii Nordului in Germania si Danemarca. El a actionat in parte prin intermediul unor auxiliari romani aflari deja la fata locului si in parte prin trupele barbare angajate sa lupte impotriva invadatorilor din Irlanda si Scotia. Ca urmare, Aetius s-a concentrat asupra apararii Galiei, intelegand importanta sa strategica.

Adevarata sa intrare in istorie a avut loc in 451, cand Attila a intrat in Galia. Rege al hunilor, Attila si-a asasinat in 434 fratele, pe Bleda si a devenit singurul stapan al unui imens imperiu. De fapt, reunirea hunilor sub dominatia unei singure dinastii avusese loc in decursul primei jumatati a sec. al V-lea.

Coagularea politica incepuse insa intr-o anumita masura dinainte, mare parte dintre ei punandu-se in slujba imparatilor de la Constantinopol in schimbul unei plati consistente. Altii au parasit apoi in continuare regatul hun - in calitate de transfugi -, au fost cooptati in acelasi tip de activitati si au devenit un punct de discordie, regele hunilor cerand in numeroase randuri restituirea tuturor soldatilor huni. Luptand impotriva partii orientale a Imperiului si pastrand in Occident monopolul sprijinului armat pe care intelegea sa il vanda scump, atitudinea lui Attila corespundea perfect intereselor lui Aetius, deloc mai solidar cu Constantinopolul. El nu avea nimic impotriva extinderii suveranitatii hunice asupra germanilor din afara Imperiului; intre 435 si 440, chiar cei mai occidentali dintre ei au trebuit sa recunoasca superioritatea hunilor, alaturi de ei putand fi intalnite si contingente ostrogote de elita. Pentru prima oara in istorie, germanii din Ucraina pana la Rin au fost uniti sub o singura putere politica.

Expansiunea spre vest a avut o alta consecinta importanta: deplasarea centrului de gravitatie politica al hunilor din campiile de la nordul Marii Negre spre campiile viitoarei Ungarii. Aici era curtea lui Attila si, tot aici, ii intalnim in serviciul sau pe germanul Edico, tatal viitorului conducator al Italiei, Odoacru, si pe Oreste, tatal ultimului imparat din Occident. Impactul lumii hunice s-a resimtit chiar si dupa disolutia Imperiului si dupa moartea lui Attila. Plecand din Ungaria, hunii au atacat in continuare in 441, 443 si 447 Imperiul oriental, ceea ce pentru Constantinopol nu a insemnat doar pierderea partii orientale a Pannoniei, ci si marirea tributului anual platit de imparat: de la 350 si apoi 700 de livre de aur pur, el a crescut la 2000, 6000 si chiar mai mult. Faptul ca din 450 Imperiul oriental incepe sa nu mai raspunda la santajul lui Attila l-a determinat probabil sa se indrepte spre Imperiul occidental, pentru care reprezentase pana atunci un fel de "aliat'. Din aceasta parte el primise chiar si titlul de magister militum si obtinuse provinciile pannonice ce apartineau imparatului de la Ravenna.

"Imperiul' hunilor a fost un conglomerat prost structurat compus din popoarele supuse si din capeteniile lor. Cu o mana ferma si gratie unui sistem savant dezvoltat - luarea ostaticilor se combina cu teroarea - Attila a reusit sa pastreze controlul ansamblului. Hunii orientali erau deja nemultumiti de faptul ca beneficiau doar de o mica parte din castigul obtinut de hunii occidentali; in plus, in spatele lor existau alte popoare si implicit o presiune comparabila celei ce ii impinsese dupa 375 pe goti spre Imperiu, sau celei care determinase in 406 migratia vandalilor. Spre deosebire de germani, hunii erau obisnuiti cu viata nomada si nu aveau nici o intentie sa se stabileasca in mod durabil in Imperiu, dar nu mai erau nici simpli jefuitori ai frontierelor: ei practicau un santaj la scara continentala. Dorinta cea mai mare a regelui lor era participarea "legitima' la exploatarea intregii lumi romane. El dorea sa intre in familia imperiala, sa intervina in conflictele interne ale lumii romane - asemeni celor dintre vizigoti si vandali - si sa stabileasca in mod permanent o spoliere sub forma de tribut. Cererea de ajutor adresata probabil de Honoria, sora lui Valentinian al III-lea, i-a permis lui Attila ca in 451, cand a amenintat Occidentul, sa o ceara in casatorie pe aceasta Augusta. In fata refuzului, el a incercat sa isi realizeze proiectul printr-o prima patrundere de profunzime in Galia. Obiectivul declarat era un atac impotriva vizigotilor, pus in slujba cauzei romane! Astfel, el ii imita pe magistri militum - de origine barbara sau nu - care isi sporeau incontinuu autoritatea prin supralicitarea puterilor delegate de dinastia imperiala: scopul cornportamentului lor nefiind altul decat legitimarea puterii reale a conducatorilor fortelor armate.

Prelungirea unei lumi romane slabite intr-un barbaricum "angajat in serviciul' Imperiului a provocat adesea evolutii si reactii curioase. Ele nu compenseaza insa cu nimic teroarea traita de locuitorii din Metz, Reims si din alte orase aflate in calea invadatorului. Dupa ce a ajuns pana la Loara, in apropiere de Orleans, Attila dorea sa se indrepte spre Aquitania si vizigoti. Dupa decenii de compromisuri si umilinte, evolutia de atunci a evenimentelor ne prezinta intr-o lumina aparte caracterul relatiilor romano-hunice. Fara a se gandi vreodata sa tradeze cauza romana, Aetius a incercat intotdeauna sa se serveasca de huni pentru a se debarasa de alti dusmani; de aceasta data, el a fost obligat sa lupte impotriva "prietenilor' sai. Lupta a fost condusa cu o hotarare si o maiestrie aparte. A fost incheiata foarte repede o alianta de circumstanta intre ceea ce mai ramasese din armata romana si armata vizigota a lui Theodoric I, aliatii reusind sa degajeze Orleans-ul, protejat pentru un timp de zidurile aparate sub conducerea episcopului orasului, Sf. Aignan.

Attila a batut in retragere tot pe drumul roman pe care venise, iar apoi a acceptat batalia decisiva pe o campie foarte favorabila pentru cavalerii huni. Imensa sa armata cuprindea un mare numar de regi germani: atat ostrogoti - printre ei si tatal lui Theodoric cel Mare - cat si franci renani ce preferasera tabara hunica. Aetius a putut sa-i opuna o armata la fel de numeroasa ce cuprindea atat franci cat si burgunzi, alani sau chiar armoricani veniti din regiunile mai slab controlate ale Galiei, cu totii reuniti de amenintarea unui pericol comun. Batalia a avut loc pe 20 iunie 451, pe o campie numita de unii Campi Catalaunici si de altii Campi Mauriaci, ceea ce nu reprezinta de fapt o contradictie: locul, Moirey, se afla nu departe de Troyes, pe teritoriul catalauni-lor a caror capitala era Chalons-sur-Marne. In tabara lui Attila pierderile cele mai mari au fost suferite de gepizi, iar de cealalta parte de franci si vizigoti. Cei din urma si-au pierdut in lupta si regele, pe Theodoric, cu un rol de prim-plan in obtinerea victoriei.

Aetius l-a sfatuit pe printul vizigot Thorismond sa se inapoieze cat poate de repede in capitala sa, la Toulouse, pentru ca succesiunea regala sa nu fie preluata de unul dintre fratii sai. Chiar daca plecarea - efectiv foarte grabita - a vizigotilor le-a oferit trupelor "romane' o prada mai bogata, principalul motiv al sfatului sau a fost ca nu avea nici un interes ca hunii sa fie distrusi, iar vizigotii sa profite de aceasta; politica sa si recrutarea armatei depindeau de echilibrul existent intre cele doua puteri. Pentru el hunii nu reprezentau sfarsitul lumii, ci un factor important al esichierului politico-militar. Pe termen scurt, eroarea lui Aetius a fost subestimarea vitalitatii lui Attila: dupa ce a parasit Galia fara a fi atacat din nou, in anul urmator el a lovit chiar Italia. Atunci, generalissimului i s-a reprosat in mod deschis ca nu a aparat mai bine pasurile Alpilor. Retragerea fara lupta din fata lui Attila si abandonarea regiunilor de la nord de Pad au avut ca rezultat scaderea considerabila a prestigiului de care se bucura Aetius. Fara indoiala insa, tactica adoptata nu a fost rea, bolile raspandite in tabara adversarului obligandu-l sa nu-si prelungeasca peste masura campania. Asa se explica si faptul ca Attila a dat curs rugamintii de a pleca din Italia, rugaminte venita din partea papei Leon cel Mare si a altor emisari imperiali. Moartea lui Aetius - pe care in 453 Valentinian al III-lea l-a ucis cu propria sa mana - reflecta refuzul familiei imperiale de a-l accepta pe generalissim, acesta dorind sa contracteze si o casatorie in acest sens. Ea a fost totodata si semnul degradarii prestigiului salvatorului care, potrivit parerii mai multor romani, nu protejase suficient de bine pamantul sacru al Italiei. Imparatul a subestimat fidelitatea oamenilor lui Aetius, care l-au ucis in 454.

Dublul asasinat constituie o cezura in istoria Imperiului si a Galiei romane. Calitatile unui conducator de talia lui Aetius au devenit evidente dupa disparitia sa, cand capeteniile barbare locale, controlate inainte prin vointa si abilitatea sa, s-au ridicat pretextand - nu intotdeauna cu rea credinta - ca doresc sa-l razbune pe Aetius. Dar ceea ce a disparut o data cu el a fost controlul efectiv al intregii Galii. Atunci s-a produs o ruptura intre nord si sud, intre cei pregatiti sa incredinteze salvarea Galiei si chiar a Romei fortei militare a vizigotilor si cei care refuzasera supunerea in fata gotilor si a aliatilor lor.

Dupa Aetius, au mai apelat si altii la utilizarea barbarilor pentru a mentine puterea "romana' in Galia, printre ei numarandu-se Maiorian si Egidius, ambii fosti subordonati ai lui Aetius. Venise atunci si vremea francilor