Galia in cadrul imperiului crestin

GALIA IN CADRUL IMPERIULUI CRESTIN

Constantin cel Mare

Impreuna cu colegul sau, Augustul Maximian, imparatul Diocletian s-a retras in 305 in mod liber de la putere. La guvernarea Imperiului urmeaza doi noi Augusti - Constantius Chlorus in apus si Galerius in rasarit - fiecare secondat de cate un Cezar. Pentru a evita ca ideea dinastica sa afecteze in vreun fel sistemul clar al "tetrarhiei', Diocletian nu i-a numit Cezari nici pe fiul lui Maxinian, Maxentius, si nici pe fiul lui Constantius Chlorus, Constantin, ci pe alte doua personaje, Severus si Maximin Daia. Cu toate acestea, Maxentius s-a casatorit cu o fiica a lui Galerius, iar ConStantin era logodit cu Fausta, fiica lui Maximin. Cei doi "printi' gaveau fiecare propriile lor ambitii incurajate de cei din preajma, fapt care a dus la naruirea savantului sistem conceput de Diocletian.

La inceputul anului 306, Constantin a parasit armata de pe Dunare unde fusese trimis de Galerius si s-a indreptat impotriva tatalui sau, Constantius Chlorus, care lupta in nordul Britaniei romane impotriva pictilor si scotilor. Constantius Chlorus s-a imbolnavit insa si a murit la 25 iulie 306, trupele din Britania si Galia proclamandu-l Augustus pe fiul sau Constantin. Tot atunci, ca urmare a unor nemultumiri, Maxentius era proclamat princeps la Roma, Maximian incalca regulile tetrarhiei, relua titlul de Augustus si se alia cu fiul sau. Incepea astfel o serie de lupte in cadrul carora s-au infruntat in total sase Augusti si Cezari, toti infranti sau eliminati pe rand de Constantin. Lor li s-a mai adaugat si un al saptelea, Licinius, numit de Galerius in 308, in momentul disparitiei lui Severus, si un al optulea, Lucius Domitius Alexander, proclamat imparat de trupele din Africa.

In timpul celor 15 ani de lupte, intre 310 si 324, personalitatea puternica a lui Constantin si popularitatea sa in randul trupelor au facut posibila crearea unei noi ordini. Fara el, opera lui Diocletian s-ar fi transformat intr-o noua anarhie, mult mai periculoasa decat cele precedente. In parte, reformele lui Diocletian au fost mentinute si consolidate, dar unele dintre aspectele lor esentiale au fost totusi schimbate. Ca urmare, in ciuda atitudinilor fundamental opuse avute fata de crestinism, realizarile celor doi mari imparati nu pot fi separate in mod arbitrar. Salvator al Imperiului, Constantin a devenit si salvator al crestinismului puternic persecutat de Diocletian si de imparatii provinciilor orientale, Galerius, Maximin Daia si Licinius. Constantius Chlorus s-a abtinut de la orice persecutie, iar fiul sau se pare ca a avut foarte de timpuriu unele contacte cu episcopii din Galia. In 312, cand principalul sau adversar, Maxentius, se spnjinea in mod ostentativ pe factiunea romana - cea mai conservatoare si pagana - Constantin nu a mai ezitat si simpatiile sale pentru Dumnezeul crestinilor au devenit publice. De asemenea, el nu a contrazis nici zvonurile ce asociau victoria decisiva - obtinuta pe 28 octombrie 312 in fata Romei in apropiere de podul Milvius - cu o viziune sfanta si cu hotararea ca trupele sale sa poarte monograma lui Hristos.

In 313, el a promulgat in regiunile pe care le controla edictul de la Milano, garantand libertatea cultului crestin si restituind bunurile confiscate de la oameni sau din biserici. Pastrandu-si functia de pontifex maiximus si in asteptarea botezului pe care l-a acceptat doar pe patul de moarte, Constantin a inceput sa construiasca bazilici magnifice, atat la Roma cat si la Ierusalim, Trier sau la Constantinopol. Sfatuit de Osius, episcop de Cordoba, el s-a preocupat si de unitatea Bisericii, fiind hotarat sa-si lege propria soarta, dar si viitorul Imperiului, de Dumnezeul lui Hristos, asa cum predecesorii lui - si chiar el intr-o perioada anterioara - si-o legasera de Sol invictus.

Hotararea sa a schimbat Imperiul. In ciuda renasterii paganismului, mai ales in timpul lui Iulian, si in ciuda dificultatilor interne traversate de noua religie - erezii si neintelegeri dogmatice - cea mai mare parte a lumii romane a fost convertita la crestinism. Lumea romana a devenit o lume crestina si putem mai degraba sa vorbim de un Imperiu crestin decat de "Imperiul tarziu' sau de "Antichitatea tarzie', notiuni ce depind de unele interpretari ulterioare conform carora Imperiul se termina in sec. al V-lea.

Cu exceptia unei scurte intreruperi in timpul lui Iulian, Galia a trait intr-un Imperiu crestin. Din punct de vedere religios, ea a fost condusa prin deciziile luate de conciliile reunite din ordinul imparatilor, iar administrarea sa s-a facut in cadrul noului sistem creat de Diocletian si Constantin pentru administratia civila si militara. Pe plan social si politic, Galia a fost dominata de cei care, in urma reformelor, au trecut pe primul loc, de noii senatori si de "conducatorii militiilor', capeteniile armatei romane. Din timpul lui Constantin, aceasta a suferit o noua barbarizare, iar modul sau de dispunere in spatiu a schimbat aspectul lumii romane. Incepea atunci o noua perioada care, insorita la inceput de unele mari succese, a adus cu sine si o multime de griji.

Reformele: imparatul si noii senatori ai Galiei

Continuate de Constantin (306-337) si completate de-a lungul intregului sec. al IV-lea, reformele incepute de Diocletian (284-305) au avut caracterul unei schimbari de constitutie si de regim. Lumea nascuta in timpul evenimentelor sec. al III-lea - declinul Romei, al Italiei si al zeilor Romei - era acum institutionalizata. Tot acum a fost conceput si fundamentul puterilor monarhice cunoscute de Europa in istoria sa ulterioara.

Reformele se concentreaza in jurul a 3 elemente: imparatul si curtea sa, administratia si armata. Fiecarui locuitor i se pretindea sa slujeasca in cel mai strict mod si cu toata averea sa aceste 3 ipostaze ale Imperiului. Pentru definirea statutului "Imperiului Tarziu' sau al "Antichitatii Tarzii' s-a vorbit chiar despre un regim al constrangerii (Zwangsstaat'').

Creata pentru a pune capat uzurparilor si presiunilor exercitate de armata, "tetrarhia' - sistemul de guvemare concomitenta a 2 Augusti si 2 Cezari - cel mai spectaculos element al reformelor lui Diocletian, nu i-a supravietuit lui Constantin, din 324 el exercitand singur puterea. Foarte complicat si in mare masura teoretic, sistemul a cedat locul unei idei mai simple, cea dinastica, reprezentata atunci de casa imperiala a lui Constantin. Urmele lasate de modelul lui Diocletian pot fi insa observate pe doua directii: in primul rand numirea unui Cezar - imparat-asociat si posibil candidat la imperiu, adica la demnitatea de August - ramanea intotdeauna posibila, iar in al doilea rand, chiar daca guvernarea Imperiului putea fi impartita intre mai multi imparati colegi, Imperiul era vazut intotdeauna ca un ansamblu de sine statator, Res publica, adica Orbis romanus. Fiind numiti Cezari din timpul vietii tatalui lor, in 337 trei dintre fiii lui Constantin au fost proclamati Augusti de Senat si si-au impartit Imperiul intre ei.

Adevarata fata a "lumii romane' este reflectata de o tendinta generala a evolutiei sale, o tendinta in virtutea careia a fost evitata o divizare dinastica sau politica, impartirea facandu-se intre Orbis graecus, regiunile cu civilizatie elenistica din Orient, si Orbis latinus, regiunile cu o civilizatie latina din Occident. In 395, in momentul mortii imparatului Theodosius, impartirea era desavarsita. Cel care pusese insa in mod manifest bazele dualismului a fost Constantin, intemeietorul "noii Rome' inaugurata in 330 cu numele de Constantinopol. Noul oras reprezenta in acelasi timp si o noua capitala pe care imparatul nu a uitat sa o inzestreze cu un Senat.

Consecintele politice ale intemeierii Constantinopolului au fost la fel de mari ca si valoarea sa simbolica. O data cu reforma lui Diocletian, Italia si-a pierdut atat prestigiul cat si toate privilegiile de care beneficiase inainte. Egiptul a avut parte de un tratament asemanator, pierzandu-si la randul sau statutul privilegiat. Daca nu a reusit sa isi pastreze rolul de stapana a popoarelor, Roma l-a mentinut insa pe cel de centru sacru al zeilor romani. In timpul unui imparat adept declarat al crestinismului s-a putut indrazni ceva ce altfel ar fi fost de neconceput; Roma a fost in mod clar detronata, ea pastrandu-si doar cateva onoruri inconsistente. Evreii, dusmani ai Imperiului dupa distrugerea Ierusalimului de catre Titus, prevestisera decaderea Romei prin razbunarea divina, sperand ca aceasta va fi insotita si de venirea lui Mesia care trebuia sa aduca o data cu sine si suprematia poporului lui Dumnezeu. Realitatea a fost insa alta; victoria a apartinut - este drept - Dumnezeului venerat in Vechiul Testament, dar ea a fost incarnata intr-un Mesia nerecunoscut de evrei.

Dupa ultimele deziluzii si infrangeri ale unor senatori romani care mai credeau inca in restaurarea Imperiului pagan, reactia a venit la sfarsitul sec. al IV-lea: "noua Roma' - cea din Italia - era cea a episcopului de Roma, capitala catolicismului latin. Dominatia in rasarit a imparatului-salvator trimis de Dumnezeu, iar in apus a Sfantului Petru - considerat primul episcop al comunitatii crestine din capitala Imperiului - a avut consecinte deosebite asupra istoriei crestinatatii.

Caracterul puterii imperiale s-a schimbat atat in aparenta cat si in fond. Principatul lui Augustus recunoscuse intotdeauna, in principiu, dualismul dintre princeps, primul dintre romani si Senat, reprezentantii poporului roman. Incepand din sec. al II-lea, juristii au dezvoltat ideea unui transfer al suveranitatii poporului roman (populus romanus) catre persoana imparatului. Sacralizarea institutiei imperiale - nu a persoanei imparatului - ca emanatie a lui Sol invictus, divinitate suprema si protector al Imperiului, crease deja bazele religioase ale unei puteri absolute si sacre, aflata deasupra simplilor muritori, singura sursa a legitimitatii si a autoritatii. Ar fi o greseala sa credem ca victoria crestinismului ar fi putut sa slabeasca in vreun fel caracterul "divin' si sacru al imparatului. In noul context, Constantin a aparul cu usurinta drept salvatorul trimis de Dumnezeu. Fara cea mai mica impotrivire, el a fost recunoscut ca adevarata capetenie a Bisericii, "episcop al tuturor crestinilor'. El este cel care, incepand din 314, a convocat conciliile, tinute de atunci inainte doar din ordinul unui princeps si intr-una din resedintele sale: regula a fost valabila si in regatul Merovingienilor si al Carolingienilor. Dintre sinoadele importante, singurele exceptii sunt cele ale episcopului de la Roma care, prin conciliile de la Latran - veche resedinta imperiala! - a consacrat mai tarziu "libertatea Bisericii'. Cultul pagan al imparatului a fost deci sublimat si s-a transformat in venerarea conducatorului, ales si protejat de Dumnezeu, al Imperiului si al intregii lumi crestine.

Episcopii aveau privilegiile unor inalti functionari si isi exercitau sarcinile lor cvasi-oficiale in cadrul noului Stat crestin. Atunci cand Sfantul Vasile a vrut sa explice misterul unitatii Trinitatii, el a comparat-o cu puterea imperiala: "Autoritatea care domneste asupra noastra este una si asemeni ei si slava noastra are numai o singura tinta'. Mai trebuie oare sa reamintim faptul ca imaginea imparatului aparea in biserici? Carol cel Mare ii reprosa principelui longobard de Benevent faptul ca imaginea sa aparea in biserici. Contopirea dintre Statul devenit crestin si Biserica s-a manifestat inca din timpul lui Constantin si a durat pana la sfarsitul "aliantei dintre tron si altar'. Constantin si Theodosius - cel care a ordonat persecutarea tuturor celorlalte culte - au fost modelele regilor franci si mai ales ale lui Carol cel Mare.

Dreptul divin legat de persoana lui Constantin s-a repercutat si asupra dinastiei sale. Principii din familia sa erau, dupa o formula de protocol, "nascuti pentru binele Statului'. Asemeni dinastiei lui Vespasian, cea a lui Constantin avea numele, "gentiliciul', de Flavius, iar titlul imperial nu mai incepea cu Imperator Caesar, ci prin Dominus noster Flavius. Personalizata si legata in mod fatis de o dinastie, puterea ii punea pe toti ceilalti oameni in stare de inferioritate fata de dominus, cuvant ce il desemna pe stapanul casei si al sclavilor. De altfel, initial, in perioada pagana cand termenul a fost utilizat pentru prima oara pentru a-l desemna pe imparat, au existat chiar si proteste in acest sens. in lumea crestina insa ele s-au stins; atat de mare era prestigiul imparatului ce asigurase victoria adevaratei credinte si care prin acceptarea epitetului de "noul David' aparea ca mostenitor al regalitatii biblice.

Imparatul a continuat sa fie soldat si purta cingulum - o centura de piele vopsita in purpura - si paludamentum, o mantie de purpura care ii acoperea tunica. Desi isi numea soldatii "tovarasi de arme', commilitones, iar senatorilor continua sa le spuna colegi, inca din timpul lui Diocletian imparatul se ridicase din randul oamenilor. El traia ascuns in palatul sau imens, iar privilegiul de-al vedea il aveau doar inaltii functionari si favoritii. Dupa ce se "prosternau' (proskcynesis) si sarutau piciorul suveranului, ei trebuiau sa isi tina apoi privirea plecata. In ritualul aulic s-a vazut influenta monarhiilor orientale, mai ales a celei sasanide. Reamintim insa faptul ca asasinatele, atat de frecvente pana la Diocletian, scurtasera de atatea ori carierele imperiale si ele trebuiau sa fie pe cat posibil evitate, imparatul fiind protejat si de o garda de soldati straini, intru totul devotati imparatului. Se pare totusi ca identificarea imparatului cu sacrul si caracterul cvasi-religios al functiei sale au avut un rol principal atat inainte cat si dupa crestinare.

O data cu noua putere monarhica a secolelor urmatoare, s-a nascut si o noua clasa dominanta aflata la originea nobletei din Occident. Din declinul politic al Senatului, senatorii si-au salvat in parte nu numai stralucirea nobletei lor, nobilitas, nu numai privilegiul de a accede la inaltele functii ale Imperiului, ci si imensa bogatie funciara. Profitand de privilegii si de faptul ca micii proprietari zdrobiti de impozite erau adesea constransi sa vanda senatorilor, ei chiar si-au sporit bogatia. Pe de alta parte, dupa ce in 260 un edict al lui Gallienus i-a exclus pe senatori din comandamentele militare, a sporit si numarul "cavalerilor' cu cariere civile si militare. Tot atunci s-a realizat si o "birocratizare' a Imperiului - al carei apogeu a fost atins in timpul lui Diocletian si Constantin - pusa in slujba impozitelor si a armatei.

Administratia functioneaza dupa aceleasi tipare ca si armata, poarta la randul sau numele de militia, fiind dominata de aceeasi disciplina militaris o stricta ierarhie a titlurilor, a rangurilor si a remuneratiilor. La fel ca si soldatul, functionarul purta un cingulum, o centura a carei valoare varia in functie de rang, insemnul fiind rezervat celor din serviciul activ. De la un anumit rang in sus toti functionarii deveneau clarissimi si intrau astfel in ordinul senatorial care prin integrarea unei parti a ordinului ecvestru si prin innoirea sa perpetua si-a schimbat mereu compozitia, dar niciodata privilegiile. Ca urmare, imparatul putea cu usurinta sa acorde functii inalte senatorilor, ei - nu trebuie sa uitam - transmitand nobletea lor (nobilitas) descendentilor.

Ca rezultat al maririi considerabile a numarului senatorilor, in Senat a patruns "floarea burgheziei municipale a Occidentului' (André Chastagnol). In anul 321, un panegirist din Galia, Nazarius de Bordeaux, regiune care a profitat in mod deosebit de schimbare, scria: "O, Roma, tu ai simtit ca te afli in fruntea tuturor popoarelor, regina a lumii, atunci cand i-ai adunat in Curia ta pe cei mai nobili cetateni din toate provinciile, pentru ca Senatul isi datoreaza prestigiul mai putin numelui sau cat faptului ca reuneste intreaga elita a lumii.' In timpul lui Constantin, care a conferit barbarilor chiar si titlul de consul onorific si le-a oferit cate un loc in Senat, numarul senatorilor a crescut de la 600 la in jur de 2.000. Putin inainte de anul 360, Senatul Constantinopolului a atins aceeasi cifra.

Eseu: Letonia - asezare si limite, mediul Natural, potentialul uman, economia Eseu: Viitorul geopolitic al Rusiei

Cu exceptia armatei, atotputemicul sistem administrativ oferea singura posibilitate de ascensiune sociala. Cei ce reuseau sa razbata puteau primi chiar demnitatea de vir clarissimus (v.c.) sau, dupa schimbarile din sec. al IV-lea, pe cea de v.c. et spectabilis si pe cea mai inalta, de v.c. et illustris. Calea de ascensiune spre noua clasa ereditara a fost foarte de timpuriu inchisa. In timp ce vir illustris exercita puterile politice cele mai inalte, din sec. al V-lea, ceilalti senatori sunt, in toate provinciile - dar mai ales in Galia -, singurii cu o anumita pozitie in viata regionala si locala.

Concentrarea bogatiei si a puterilor locale a atins acum dimensiuni inca nemaiintalnite. Ne gandim in acest sens la urmele marilor villae din sec. al IV-lea si al V-lea, mai ales la cele din sudul Galiei: cele de la Chiragan si Montmaurin, "adevarate palate rurale' ale caror dimensiuni le depaseau uneori pe cele ale palatului de la Versailles. Trebuie sa citam descrierea facuta de Sidonius Apollinaris - viitor episcop si membru al celei mai inalte categorii - vilei sale de la Avicatum unde existau ape calde, camere incalzite, "un frigidarium ce putea rivaliza foarte bine cu piscinele construite pentru edificiile publice', constructii de marmura, coloane, dar si un atelier de tesut. Domeniile de acest gen controlau habitatul a mai multe sate si uneori dispuneau chiar de centre fortificate care le anticipau pe cele ale castelelor medievale de mai tarziu si, intr-o perioada cand caile comerciale deveneau din ce in ce mai putin sigure, ele tindeau spre un fel de autarhie economica. Stapanii lor aveau la dispozitie adevarate armate private, pozitia lor fiind asemanatoare cu cea a vechilor capetenii celtice. Cat despre jurisdictia exercitata atat asupra colonilor ce le munceau pamantul cat si asupra numeroasei clientele care in locul unei libertati periculoase prefera mai degraba protectia lor, Statul le lasa o libertate deplina.

Cu mult deasupra tuturor celorlalti proprietari, aceasta aristocratie a supravietuit cu usurinta disparitiei puterii imperiale din Occident. La sfarsitul sec. al VI-lea, episcopul Grigore din Tours continua sa foloseasca termenul de nobilis pentru a-i desemna pe cei ce faceau parte din "ordinul' senatorial caruia ii apartinea si el insusi. S-a observat ca in Orient, acolo unde puterea imperiala a ramas puternica, sarcinile importante nu erau exercitate de senatori, in timp ce Occidentul a cazut atat din punct de vedere politic cat si social in mainile unei aristocratii atotputernice, singurul interlocutor al capeteniilor militare, indiferent ca erau romane sau barbare, "conducatori de militii' sau regi germanici.

Cautate de unii in timpul regilor franci, de altii in timpul celor francezi, originile privilegiilor nobilimii dateaza de fapt, pana in cele mai mici detalii, din Imperiul Roman Tarziu. Tot ceea ce a urmat apoi nu a reprezentat decat o continuare, o adaptare la singurul sistem nobiliar care avea cu adevarat un prestigiu, cel senatorial. Enuntate de legisti inca de pe vremea lui Filip cel Frumos, pretentiile regalitatii franceze, confonn carora prerogativele nobilimii reprezentau fie o concesiune regala, fie o uzurpare - oricum, ceva ce putea fi revocat de regalitatea care le-a acordat - i-au inselat pe juristi pana in zilele noastre. Pretentiile enuntate sunt din punct de vedere istoric false, regii franci trebuind sa recunoasca situatia sociala si juridica a acelor potentes de origine senatoriala de al caror sprijin aveau nevoie pentru a administra tara. Aristocratia se nascuse deci in sec. al IV-lea si al V-lea ca urmare a reformelor lui Diocletian si Constantin, drepturile si pamanturile sale nefiind acordate de regalitatea franca. Supravietuirea sa a fost facilitata si de faptul ca, inaintea preluarii puterii de catre regii franci, conducerea Bisericii era deja in mainile lor. Imperiul devenise crestin, iar demnitatea episcopala era una dintre cele mai potrivite pentru cea mai inalta clasa sociala care a si avut practic exclusivitatea, 2 sau 3 familii senatoriale rezervandu-si adesea dreptul de succesiune al unui scaun episcopal. Aceasta nu inseamna insa in nici un caz ca episcopii nu ar fi fost niste buni pastori ai bisericilor lor, dimpotriva. Nu numai ca senatorii deveniti episcopi erau mai pregatiti decat oricine sa isi apere bisericile, dar ei puteau in plus sa le si inzestreze in modul cuvenit cu bunuri luate de pe propriile lor domenii. In cele din urma, ei au dezvoltat si o adevarata ideologie care le-a asigurat si in Ceruri, ca si pe pamant, un loc privilegiat, "la masa lui Dumnezeu'. In concluzie, pe plan local, senatorii si familiile lor au fost ceea ce imparatul era la nivelul intregului Imperru.

Singura putere care ar fi putut pune in pericol aristocratia senatoriala era cea a armatei. Dialogul dintre cele doua forte rivale constituie practic istoria Galiei din sec. al IV-lea pana in sec. al VI-lea. Inainte de a descrie organizarea si dezvoltarea armatei si influenta crescanda a capeteniilor sale, trebuie sa creionam mai intai organizarea administratiei civile despartita in mod clar de cea militara de catre reformele lui Diocletian si Constantin. Noile limite administrative au schimbat pentru mult rimp geografia politica - si ecleziastica - a Galiei.

Reformele administratiei

Daca neglijam micile schimbari, adesea provizorii, si consideram numai elementele durabile ale organizarii Imperiului, retinem ca incepand cu sec. al IV-lea a fost impartit in 4 (alteori numai in 3) "prefecturi ale pretoriului': cea a Orientului si a Iliriei in rasarit, cea a Italiei si a Africii - reunita uneori cu Iliria sau numai cu o parte a ei - si cea compusa din Galia, Spania si Britania, in apus. Milano a fost capitala Italiei si a Africii in timp ce praefectus praetorio Galliarum - denumirea comuna a Galiilor, Spaniei si Britaniei - a rezidat mai intai la Arles si apoi la Trier. Intr-o anumita masura, impartirea Imperiului corespundea partilor conduse de imparatii "tetrarhiei', Augusti si Cezari: in plan administrativ, divizarea a fost mentinuta si cand puterea apartinea unui singur imparat.

In partea apuseana a Imperiului, in subordinea prefectului pretoriului, existau 4 "dioceze': 1 pentru Spania, 1 pentru Britania - Insulele Britanice - si 2 pentru Galii. Cea "a Galiilor' - in sens restrans - continea 10 provincii si avea capitala la Trier, iar "dioceza' celor "Sapte Provincii' avea capitala la Vienne. Cum numarul de provincii al celei din urma a fost mai intai 7 apoi 5 si in cele din urma din nou 7, preferam sa vorbim de dioceza Vienne sau de "Viennensis'.

De comun acord, istoricii subliniaza importanta divizarii in 2 parti a Galiei, una septentrionala si alta meridionala, separate de o granita ce urmarea indeaproape cursul fluviului Loara de la varsare pana in Auvergne, urca apoi spre N-E pana la lacul Leman, si se intorcea catre S-E pana spre creasta Alpilor. Frontiera corespundea conditiilor de clima si unor delimitari administrative mai vechi, traseul sau marcand intr-un mod aparte viitorul. Chiar si in sec. al IX-lea episcopii mai vorbeau despre "fratii lor din cele Sapte Provincii galice', iar diferentele lingvistice au fost in mod vizibil influentate de aceasta frontiera. Uniunea durabila dintre provinciile de mai mult timp romanizate din S-E si Aquitania a intarit caracterul roman al celei din urma. Efectul cel mai important al instalarii barbarilor in dioceza Trierului a fost ca diferentierea dintre Lugdunensis, vechea Celtica si Belgica pe de o parte si sudul Galiei pe de alta parte s-a accentuat cu mult inainte ca francii sa preia puterea. Bazele etnice ale diocezelor din Apus erau insa diferite inca din perioada pre-romana. Constatam in acelasi timp cu surpriza ca diocezele Britannia si Hispania corespund unor natiuni viitoare, iar cele doua parti ale Galiei au asteptat pana in sec. al XIII-lea pentru a ajunge la o uniune politica veritabila si o perioada mult mai indelungata pana sa-si asigure o unitate lingvistica si culturala.

O anumita coerenta a provinciilor unei dioceze a fost inlesnita de adunarile unde se intalneau delegatii; in cazul "Septimaniei', proiectele au fost insa cu mult mai numeroase decat intrunirile propriu-zise. Printre indatoririle "vicarului' care conducea dioceza se numara si colectarea drepturilor ce reveneau Statului si transferarea lor catre conducerea centrala. Asemeni prefectului pretoriului, el era la randul sau un intermediar pe drumul parcurs de scrisorile, edictele si ordonantele venite de la curtea imperiala.

Cum provinciile, adevaratele unitati ale organizarii Galiei, au supravietuit atat in sistemul ecleziastic cat si in structura Statului carolingian, redam mai jos o scurta lista a lor:

Dintr-o parte a Germaniei superioare, Sequania - locuita de sequani si helveti - a fost creata o noua provincie a carei capitala a devenit Besançon. Ca urmare, nu mai sunt numerotate doar Germaniile, Germania Superioara si Inferioara - Germania I si II - ci si vechile provincii mai mari care au fost impartite pentru a deveni mai usor de guvernat: Belgica este impartita in Belgica I si II, Aquitania in Aquitania I si II; Lugdunensis este divizata mai intai in Lugdunensis I si II cu capitalele la Lyon si respectiv Rouen, iar apoi - probabil in timpul uzurpatorului Maxim (383-388) - in patru, Lugdunensis I, II, III, IV. Vechea Narbonensis este impartita in Viennensis la nord si Narbonensis - in sens restrans - la sud, cea din urma fiind in continuare impartita in Narbonensis I - viitoarea Septimania, adica Languedoc si Toulousain - si o Narbonensis II, aceasta pastrand denumirea de Provincia: adica Provence.

Exemplul demonstreaza cat de puternic a fost impactul reformei administrative care a avut ca rezultat gruparea oraselor din provincii in jurul metropolelor lor. S-au fixat astfel atat contururile cat si denumirile provinciilor franceze de astazi, aceeasi evolutie fiind si la baza definirii marilor "regiuni'.

O importanta aparte a avut crearea acum a catorva noi orase: unul dintre ele s-a nascut in sec. al V-lea in jurul castrului Ucetiense (Uzès), teritoriul sau fiind luat din cel al Nimes-ului. Un alt castrum important, Lugdunum CIavatum (Laon), a fost ridicat la rangul de oras, iar administratia merovingiana, care a pastrat intreaga retea de cetati - "mici patrii' ale locuitorilor Galiei - i-a acordat un teritoriu preluat din cel al orasului Reims. Provinciile au fost in schimb abandonate si o data cu ele si sistemul administrativ. Biserica a preluat sarcina de a asigura supravietuirea lor: fiecare oras a continuat sa aiba propriul sau episcop, cel din metropola provinciei exercitand functiile "metropolitanului'. Ca urmare, in cetati exista atat un palat episcopal, cat si o resedinta a comitelui. In orase mai exista si un "pretoriu' roman pe locul caruia - sau chiar in aceeasi cladire - s-a ridicat resedinta comitelui, a regelui, sau mai tarziu chiar palatul de justitie. O astfel de continuitate a "Statului' se poate observa in mai multe orase franceze, printre care si Parisul.

Finantele si moneda au fost atinse si ele de o serie de reforme a caror importanta nu poate fi subevaluata, aplicarea lor demonstrand ca din sec. al IV-lea Imperiul roman a cunoscut uniformitatea unui stat centralizat. Particularismele existente mai ales la nivelul monedei de arama au fost sterse si a fost impus in schimb un singur sistem monetar si fiscal. In Palatinatul de astazi s-au descoperit "asi' batuti pe domeniul unui bogat proprietar din sec. al III-lea. In anul 326, Constantin a ordonat pedepse severe impotriva celor ce incalcau monopolul imperial al monedei - limitat inainte doar la cea de argint si de aur. Diocletian a incercat sa creeze si o unitate fixa, aureus, moneda de aur. Aureus solidus a fost impus de Constantin in 309 in partea de Imperiu controlata de el, iar din 324 in intreg Imperiul; noua moneda cantarea 1/72 dintr-o livra, spre deosebire de aureus care avea 1/60 dintr-o livra. Cu o greutate unitara de 4,55 g, ea a fost batuta pana la sfarsitul Imperiului Roman, adica pana in 1453! Longevitatea sa si stabilitatea de care s-a bucurat de-a lungul a mai bine de 1.000 de ani a facut sa fie denumita "dolarul Evului Mediu' (R.S. Lopez). S-au emis si fractiuni de solidi, jumatati (semis sau semissis) si treimi (triens sau tremissis). Cea din urma a fost moneda preferata a Merovingienilor, in timpul lor monedele de aur continuand sa mai poarte un timp efigia imparatului roman.

Atunci cand, inainte de 700, s-a trecut de la etalonul de aur la moneda de argint, ea a primit numele de denarius - "zece', la inceput un denar roman valora 10 asi, iar mai tarziu 16 - dar denumirea de solidus ("sou' in limba franceza) s-a pastrat. Desemnand initial moneda de aur, ea a devenit apoi numele unitatii de calcul careia ii corespundea un anumit numar de denari, in cele din urma 12. Ca urmare, reformele constantiniene au avut consecinte importante si in Occident, chiar in afara Imperiului roman.

Cuvintele de ordine ale reformei impozitelor au fost centralizare, unificare si simplificare. Roma si Italia au fost initial scutite de plata impozitelor funciare si personale, singurele care trebuiau sa plateasca - "pret al infrangerii' dupa cum spune Cicero - tributum soli, un impozit funciar, si tributum capitis, un impozit personal, fiind provinciile. Privilegiul de care se bucura Italia in plata impozitului funciar a fost abolit de Diocletian, iar din acel moment nu a mai existat tribut in interiorul Imperiului. Impozitul personal, cunoscut sub numele de capitatio, nu era plarit numai de tarani si de coloni, ci si de soldati si locuitorii anumitor orase (A. Chastagnol). Catre sfarsitul sec. al IV-lea, capitatia personala se pare ca a fost plarita din nou doar de plebea rurala, adica de colonii de pe marile domenii si de micii proprietari liberi cu varsta cuprinsa intre 14 si 65 de ani, un barbat trebuind sa plateasca de doua ori mai mult decat o femeie.

Unitatea de baza pentru calcularea impozitului funciar era iugum - "iugarul', in jur de 2.500 de m² - de unde si numele pe care il purta, iugatio. Ca impozit funciar, in Galia si in alte regiuni, s-a vorbit si despre caput. Trebuie facuta insa o distinctie intre capitatio care se referea la impozitul pe pamant si capitatio humana sau plebeia. Oricum, principala idee a reformei a fost ca sumele de cheltuiala - "bugetul' anual - si sumele impuse diferitelor provincii sa fie calculate in functie de numarul de unitati fiscale. Ca urmare, pentru a obtine totalul era suficient sa calculezi sumele ce trebuiau platite de fiecare unitate. Din timpul lui Constantin, "promulgarea' (indicto) imperiala era revazuta la fiecare 15 ani, baza de plecare fiind o noua evaluare a pamanturilor consemnata in registrele census-ului. Tot acolo se tinea si evidenta persoanelor ajunse la varsta de la care trebuiau sa plateasca impozit si a celor ce o depasisera. Inregistrarea pentru capitatia personala se desfasura la fel, ambele impozite avand probabil din aceasta cauza o denumire comuna, capitatio.

Ciclul de 15 ani a devenit si o baza cronologica generala: din timpul lui Iustinian, pentru validarea unui act juridic, a devenit obligatorie mentionarea anului din Indiction. Dupa ce a fost incoronat imparat in anul 800, Carol cel Mare a introdus in statele sale o regula asemanatoare.

In Galia, suma datorata pentru impozitul funciar de fiecare unitate impozabila era la mijlocul sec. al IV-lea de 25 de solidi de aur ce puteau fi platiti si in natura, armata avand nevoie de cereale. Fara a putea da o estimare generala a valorii totale a impozitului, A.H.M. Jones considera ca sarcinile fiscale care apasau asupra populatiei rurale erau de 20 de ori superioare celor platite de oraseni, si aceasta in ciuda varietatii impozitelor datorate de ultima categorie. Unul dintre ele viza activitatea comerciala si mestesugareasca: chrysargyron (aur-argint), numit astfel pentru ca putea fi platit doar in moneda de aur sau de argint. El trebuia sa fie platit la fiecare 5 ani: lustrum, periodidtatea necesara pentru a putea aduce la zi valoarea impozitului in diferitele orase. Mai exista si follis ("punga'), impozit infiintat de Constantin pentru a-i face sa contribuie si pe clarissimi, si aurum coronarium ce trebuia sa fie plarit de orase, singurii scutiti fiind decurionii.

Decurionii erau oameni cu un anumit census - avere sau venit - un anumit statut social si o moralitate aparte; ei depasisera varsta de 30 de ani si fusesera alesi sau numiti in consiliul municipal. Imperiul a dorit sa isi sprijine sistemul fiscal pe aceasta "clasa mijlocie' si a folosit-o pentru a percepe impozitele de la cei cu un statul social inferior. Controlul la nivel inalt a fost incredintat functionarilor trezorieri de la Lyon, Arles, Reims si Trier, ca si conducatorilor administratiei financiare a "diocezelor' care rezidau la Trier si Vienne. Daca la inceput pozitia decurionilor era de invidiat - ei beneficiind de o vestimentatie distincta si de locuri de onoare la teatru - dupa ce Statul a inceput sa ii constranga in momentele de criza financiara, situatia lor a inceput sa se degradeze; ereditatea functiei a devenit o "sarcina' in ambele sensuri ale cuvantului. S-a introdus responsabilitatea personala pentru ridicarea impozitelor si a fost impusa si prezenta apasatoare a unui curator rei publicae, devenit dintr-un simplu supraveghetor al gestiunii financiare a oraselor un reprezentant permanent al imparatului. In noua situatie au existat o serie de decurioni care si-au parasit familia si averea pentru a fugi de responsabilitate.

In 364, Valentinian I a creat functia de defensor civitatis, demnitari ce trebuiau sa apere populatia oraselor in fata agentilor fiscului, "aparatori' absorbiri si ei in cele din unna de sistem. Sunt greu de imaginat toate darile impuse de Stat pentru fisc si armata: recruti sau plata in schimb a unei sume de bani, furnizarea de cai pentru armata sau pentru posta, prestarea de servicii la ridicarea fortificatiilor, pentru transporturile grele si in serviciul de mesagerie. Cuvantul tehnic pentru unele dintre aceste obligatii sordide era angaria, cuvant care prin intermediul Statului franc, continuatorul sistemului de impunere publica, a ajuns in limbile romanice si chiar in germana. Originea sa este greaca si desemna o institutie a Imperiului persan - angaros, mesagerul calare - introdusa prin intermediul Egiptului si in Imperiul roman. Tot aici isi au originea si "corvezile' medievale pretinse de Stat si de la oamenii liberi. Singurii scutiti au fost posesorii unui privilegiu imperial, cum erau episcopii si, din 346, tot clerul. Nevoile au fost insa atat de mari incat o lege ulterioara a precizat ca lucrarile de ridicare a fortificatiilor nu erau munera sordida!

Departe de a fi un aspect specific al "Imperiului Tarziu', organizarea etatista si fiscala de acum a avut repercusiuni durabile asupra institutiilor si societatii galice. Departe de a fi o simpla denumire a exploatarii familiale a pamantului, "mansa' carolingiana era o unitate fiscala asemanatoare cu cea a reformelor lui Diocletian, iugum sau caput. Organizarea politica si economica a Evului Mediu timpuriu nu numai ca este legata de cea a Imperiului Roman Tarziu, dar ea nu poate fi inteleasa decat prin prisma precedentelor sale. Descoperirile si observatiile facute - folosirea sistematica a scrisului in administratie, de exemplu - au schimbat ideile avute despre una sau alta dintre aceste perioade.

Vechea Grecie, Roma republicana, societatile "Antichitatii clasice', care au lasat opere de o inestimabila valoare si o seama de descoperiri in domeniul stiintelor naturale, erau societati arhaice unde exista o mica elita ce traia in indestulare, cu mult deasupra sclavilor si a multimii analfabete: acolo actul juridic putea fi valabil si in lipsa unei dovezi scrise. Statul nascut in sec. al III-lea si mai ales in al IV-lea era un Stat omniprezent, organizat intr-un mod centralizat si oprimant, a carui "modernitate' administrativa insotea cea mai mica afacere cu o multime de hartii - papirusul era trimis din Egipt unde exista o industrie infloritoare. Imperiul trebuia salvat din criza, contributia "supusilor' imparatului trebuia sa fie cat se poate de mare, iar supravegherea lor din ce in ce mai perfectionata. Chiar din momentul in care toate birourile de scribi au fost instituite, unele functii, in mod normal platite cu bani, au trebuit sa fie recompensate in natura. Atunci cand, in sfarsit, admnistratia Imperiului devenise mai "moderna', trupele care il protejau si chiar si conducatorii lor erau in mare parte barbari. Abia atunci a fost pusa la punct una dintre cele mai mari realizari ale "Antichitatii', codificarea dreptului roman. In 438, Theodosius al II-lea a publicat codul "teodosian' care continea, ordonate pe materii, toate decretele imperiale, incepand din 312 - deci de la Constantin. Corpus iuris civilis - denurnirea medievala a fost folosita din nou incepand din sec. al XVI-lea - a fost elaborat abia in sec. al VI-lea la Constantinopol, de catre colaboratorii lui Iustinian. Cea mai mare colectie de corespondenta oficiala in limba latina se pastreaza de la seful birourilor regelui ostrogot Teodoric, senatorul Cassiodorus. Concluzia ar fi ca folosirea structurilor create in sec. al IV-lea s-a pastrat si in timpul barbarilor. Cheia intelegerii evolutiei Galiei, in sec. IV-VII, este oferita de schimbarile petrecute in armata dupa reformele lui Constantin.

Reformele militare si consecintele lor

Separarea puterilor militare de cele civile, amandoua reunite inainte in mainile prefectului pretoriului, si deplasarea celui din urma de la curtea imperiala itineranta in fruntea administratiei marilor regiuni trebuiau sa intareasca atat puterea imparatului, cheia de bolta a intregului sistem, cat si pe cea a principalelor oficii de la curte, adevarate ministere civile si militare. Ii mentionam pe scurt pe marele comandant al Palatului Imperial (praepositus sacri cubiculi), foarte influent pe langa imparat si pe langa familia sa, pe castrensis sacri palatii, un fel de ofiter aflat in fruntea serviciilor tehnice si de aprovizionare si pe "seful oficiilor', conducatorul birourilor, dar si al politiei si al suitei barbare insarcinate cu protejarea imparatului. Tot el era cel ce controla - atat pentru supusi cat si pentru ambasadori - accesul la persoana sacra a imparatului. Alaturi de ei, prezenti mereu in apropierea imparatului, mai exista si un consiliu, consistorium - "cei care ramaneau in picioare in fata printului' - ai carui membri erau numiti comes, "insotitori'.

Din momentul in care au primit o atributie precisa, titlul de comes a devenit unul dintre cele mai prestigioase ale ierarhiei civile si militare, printre ei numarandu-se si comes sacrarum largitionum "comite al vistieriei imperiale', cel ce controla intreaga administrarie financiara, sau comes rerum privatarum, administratorul imensei averi personale a imparatului si responsabil cu confiscarile facute in favoarea acestuia. Or, cea mai numeroasa suita (comitatus) a unui imperator- la originea sa conducatorul suprem al armatei romane - era cea a soldatilor si a capeteniilor lor. Astfel, comes domesticorum a fost titlul dat conducatorului corpului special de armata aflat la dispozitia directa a imparatului, in armata mai existand de asemenea si o serie de alti comites rei militaris. Din randul lor proveneau generalissimii, cei care il insoteau pe imparat si conduceau cavaleria si infanteria Imperiului. Tot dintre ei se alegea si magister equitum praesentahs (conduca-torul cavaleriei aflat la curte) si magister peditum praesentalis (conducatorul infanteriei). Putin mai tarziu au existat si generali, capetenii ale unor anumite regiuni, magistri militum pentru Orient, pentru Tracia si Iliria si in cele dm urma, incepand de la mijlocul sec. al IV-lea, magister equitum per Gallias. Alte capetenii militare continuau sa poarte numele de comes: comes Italiae, comes Africae, iar in Galia, comes tractus Argentoratensis, cu resedinta in importanta fortificatie de la Strasbourg, trupele sale "de manevra' si de elita luptand impotriva invadatorilor fara a fi nevoie de o desfasurare de forte de-a lungul intregii frontiere.

Aceasta a reprezentat partea cea mai importanta a reformei militare a lui Constantin. Pe baza experientelor capatate de-a lungul anilor de lupta pentru putere, imparatul a separat trupele "imobile', stationate pe frontiera, de cele "mobile', din escorta militara (comitatus) a imparatului, comitatenses. Limitatenses erau considerati simple trupe de acoperire a frontierei si erau condusi de sefi militari denumiti dux: duce. In Galia sec. al IV-lea exista dux provinciae Sequanici pentru Sequania (Besançon), dux tractus Armoricani care conducea apararea coastelor Galiei septentrionale impotriva incursiunilor pe mare ale barbarilor, dux Belgicae Secundae, dux Germaniae Primae (la Köln) si dux Mogontiacensis la Mainz, ultimii trei supraveghind frontiera cu germanii. Cei mai buni soldati ramaneau in schimb la dispozitia celor doi magistri militum praesentales si a altor magistri si comites pe care i-am pomenit.

Acum trupele erau organizate altfel: marea legiune din trecut - cea de pana la 6.000 de oameni - a disparut, fiind inlocuita de una mai mica, de 1.000 de oameni, condusa de un "tribun' si nu de un legat. In masura posibilitatilor si in virtutea traditiei, ea era in continuare formata din cetateni romani proveniti din randul taranilor. Trupele de valoare, din ce in ce mai pretuite, erau in schimb asa-numitele auxiliae, formate mai ales din gali si din germani din interiorul frontierelor Imperiului, trupe ce incep sa devina mai imponante decat legiunile. Se apeleaza insa din ce in ce mai des si la alt fel de recruti, adesea barbari, carora li se permitea uneori sa isi pastreze numele de neam. Deosebit de numeroase erau in Galia si fabricile de armament, manufacturi ale statului, ca cele de la Argenton, Macon, Autun, Soissons, Reims, Trier si Amiens. Alte ateliere satisfaceau restul necesitatilor trupelor, cum ar fi cele pentru vesminte de la Arles, Lyon, Reims, Toumai, Trier, Autun, Vienne, Narbonna si Toulon.

Inteleapta impartire a comandamentului suprem nu a avut o viata foarte lunga, iar magister peditum praesentalis s-a impus ca singurul generalissim al celor "doua armate', magister utriusque militiae. In sec. al V-lea el a primit cea mai inalta demnitate, cea de patriciu, "prieten parintesc si intim al imparatului'. Separarea dintre puterea civila si cea militara, o alta particularitate esentiala a reformei, nu a fost nici ea pastrata mai mult timp. Generalii dominau administratia civila din diferitele parti ale Imperiului, iar aceasta a sfarsit in cele din urma prin a intra in serviciul lor. Astfel, puterea detinuta de magister utriusque militiae s-a apropiat de cea a imparatului. Beneficiind de sprijinul armatei, "patricii' au inceput sa creeze imparatii.

Pentru senatori, deci pentru marile familii care conduceau efectiv diferitele regiuni ale Imperiului, principalii interlocutori erau magistri militum, detinatorii puterii in Imperiu, in capitalele sale de la Trier, Milano sau Ravenna si cei care comandau in Galia. In sec. al V-lea, lupta pentru puterea politica in Galia a fost lupta pentru magisteriatul militar al Galiilor.

A mai existat si o alta consecinta imediata a reformelor militare, ea fiind definita de doua fenomene conjugate: dislocarea armatei in interiorul Imperiului si barbarizarea sa. Primul face parte integranta din sistemul propus de Constantin: pentru a putea reactiona cu succes, trupele de elita se aflau la o anumita distanta de frontiera, intr-o pozitie strategica avantajoasa de unde puteau contraataca, pe cat posibil, printr-o miscare concentrica. Marile orase ale Imperiului au fost deci invadate de gamizoane considerabile, de o soldatime nu intotdeauna foarte amabila cu civilii si a caror protectie a fost, nu de putine ori, foarte apasatoare; adesea nu numai pe plan financiar. Din partea contemporanilor avem o serie de proteste foarte miscatoare si de consideratii deosebit de patrunzatoare. In sec. al V-lea, sprijinindu-se probabil pe o serie de documente contemporane, istoricul Zosimos a analizat si a criticat masurile luate de Constantin si consecintele avute de ele: "Prin retragerea de pe frontiere a celei mai mari parti a soldatilor si prin instalarea lor in orase, desi acestea nu aveau nici o nevoie sa fie protejate, Constantin a ruinat apararea frontierelor asigurata in timpul lui Diocletian. Pe cei expusi incursiunilor barbarilor el i-a lasat fara protectie, iar orasele cele pasnice le-a supus apasarii ocupatiei militare. In timp ce orasele au devenit in mare parte pustii, soldatii au frecventat teatrele, s-au abandonat placerilor si si-au pierdut vigoarea.'

Cum Constantin a fost cu adevarat favorabil folosirii barbarilor in trupele de elita - de comitatenses - stationate in orasele Imperiului, barbarii nu mai trebuiau sa cucereasca Imperiul, el fiind deja ocupat de "trupele romane'. Or, nu mai exista nici o indoiala ca aceasta evolutie observata de-a lungul sec. al IV-lea si al V-lea a inceput din timpul lui Constantin. Adaptandu-se spiritului epocii sale, el a transformat intreaga lume romana: Imperiul a fost crestinat, iar centrul sau deplasat spre partile mai bogate, spre Orient, Statul a fost centralizat, iar armata barbarizata a fost mutata "in cetate'. Dupa prapadul sec. al III-lea, ultimele transformari au marcat sfarsitul "cetatii antice' al carei suflet era cetateanul liber si responsabil de viitorul patriei sale - cetatea. Acum lumea politica este dominata de armata unui Stat militar, iar cetateanul a devenit un supus a carui principala indatorire era hranirea armatei. Tot ce s-a mai scris despre libertatea (libertas) cetateanului roman (civis romanus) - notiuni ce nu lipsesc din scrierile panegirice de propaganda imperiala - sunt doar vorbe in vant.

Folosirea soldatilor de origine barbara nu a fost insa initiata de Constantm, ei fiind acceptati cu titlu individual si in anumite limite inca din sec. I. Una dintre primele recrutari mai importante a avut loc in timpul lui Marcus Aurelius, in momentul manifestarii pericolului marcoman. O data cu imparatii care au dorit sa lupte cu succes impotriva pericolului barbar, folosirea insasi a barbarilor a devenit o necesitate. Faptul ca se apela la sprijinul lor, prin incorporarea in trupele auxiliare, genera totusi un fel de jena si nu s-a facut foarte mare caz de ei. Astfel, imparatul Probus a ascuns faptul ca angajase 16.000 de recruti germanid si i-a repartizat intr-o serie de unitati deja constituite. In schimb, Constantin s-a pronuntat in mod deschis asupra calitatilor acestor trupe, atitudinea sa fiind fara indoiala influentata si de comportamentul unei unitati germanice in lupta decisiva de la podul Milvius, din 312; soldatii au fost apoi decorati cu propria sa emblema, cornul. Din acel moment, cornuti au devenit trupe barbare distincte: in sec. al IV-lea au fost integrati in regimentele de infanterie de elita, auxilia palatina. De la Constantin, acesti soldati germanici au avut dreptul sa-si poarte emblema pe scuturi si sa-si pastreze coifurile si vesmintele. Aveau de asemenea si permisiunea de a-si "canta' strigatul de razboi, cumplitul barditus, introdus in cele din urma si in armata romana.

Barbarizarea armatei romane incepuse. La mijlocul sec. al IV-lea, Iulian a fost proclamat Augustus prin ridicarea pe scut de catre trupele sale de la Paris, modalitate de desemnare a capeteniilor germanice. Mentionam si faptul ca obiceiul a fost preluat si folosit mai tarziu si in incoronarile oficiale de la Constanrinopol. Barbarizarea s-a amplificat si a devenit "salbatica' abia din timpul lui Theodosius, cand recrutarile nu au mai putut fi controlate. El insusi si-a datorat victoria asupra ultimilor imparati pagani trupelor de barbari. Consecintele incep sa-si faca aparitia: conflicte armate intre trupele barbare si cele indigene, declinul disciplinei si al exercitiilor militare - inclusiv al posibilitatii de miscare rapida - si, in cele din unna, uitarea regulii de aur: construirea in fiecare seara a taberei fortificate

Importanta schimbarilor intrevazute de istorici a fost confirmata, dincolo de orice asteptare, si de arheologie. In Galia sec. al IV-lea si al V-lea s-au putut observa o serie de comunitati barbare ce nu apartineau nici "marilor invazii' si nici regatului merovingian, ci colonizarii de laeti si de dediticii germanici organizate de administratia romana. Acele Reihengräberfriedhofe, mari cimitire in siruri ordonate intr-un stil care era mai degraba caracteristic disciplinei romane decat obiceiurilor barbare, apartin Galiei romane, sau intr-un mod mai general, coloniilor militare romane de barbari. Prin propria sa expansiune, Statul franc - un stat intemeiat de trupele romane de origine franca - a contribuit la raspandirea si in afara Galiei a modului de inhumare cu arme in morminte ordonate in siruri.

Si chiar mai mult: semnele prezentei masive a populatiei de origine germanica pe pamantul galic au fost comparate cu vestigiile contemporane din Germania. Rezultatul a fost stupefiant: "germanizarii' partiale a populariei si a modului de viata din Galia ii corespunde o "romanizare' partiala a Germaniei. Daca in toata Galia de la nord de Loara, in special pe valea Senei, a Marnei, pe Somme si pe Meuse, exista presarate grupuri de morminte datate in sec. al IV-lea si la inceputul sec. al V-lea, in Germaiua exista o serie de zone unde poate fi observata influenta romana, ele fiind raspandite de la Rinul inferior pana dincolo de Elba inferioara, cu o concentratie masiva intre Weser si Elba. Ca urmare, relatiile dintre germanii care traiau in Galia si cei din Germania de nord nu erau rupte. Tot atunci, atat in Galia si pe Dunare, cat si intre Weser si Elba, pot fi observate serii asemanatoare de fibule si de garnituri de centura; unele sunt de provenienta clar romana, iar pe altele se poate sesiza influenta romana. Situatia ne ofera o imagine a oamenilor din Galia de nord care, in ciuda tuturor luptelor, se obisnuisera sa traiasca alaturi de barbari. Evolutiile ulterioare au confirmat influentele reciproce: in cele din urma, cimitire intregi "de moda franca' nu mai contin nici un schelet "germanic'.

Cat despre consecintele demografice, nu trebuie in nici un caz sa exageram. Sub aspect numeric, populatia Germaniei era cu mult inferioara celei din Galia, iar aportul sau a ramas limitat, mare parte dintre barbati murind in timpul serviciului, luptand adesea impotriva vechilor lor compatrioti. Impactul prezentei barbare asupra civilizatiei Galiei septentrionale nu poate fi in schimb subesrimat.

Prezenta barbatilor si a femeilor de origine barbara devenise un fapt banal. Nu trebuie in nici un caz sa uitam ca, dupa cum indica si numele sau germanic, Sfanta Geneviève era o barbara nobila, care si-a utilizat in favoarea parizienilor bunele relatii avute cu barbarii. Originea sa a fost si motivul atacurilor si cauza banuielilor carora le-a cazut victima; ea a putut fi salvata doar de interventia unui om capabil sa confirme stima ce i-o purta Sfantul Germain, episcop de Auxerre.

Fenomenul este foarte obisnuit si ofera imaginea situatiei ambigue avute de barbari in sanul Imperiului. Unor perioade de barbarizare galopanta, cand barbarii au ajuns pana in cele mai inalte functii, le-au urmat reactii adesea violente, asemeni celei din 408 cand Stilicon si-a pierdut puterea, iar familiile trupelor de origine germanica au fost masacrate. Manifestarile asemanatoare din Orient au avut ca rezultat "de-gennanizarea' durabila a Imperiului.

Acesta este contextul in care crebuie inteleasa evolutia Galiei de la "Pacea constantiniana' - imparatul i-a invins pe franci, iar pe doi dintre regii lor i-a aruncat la Trier in groapa cu lei - pana in momentul preluarii puterii in Galia de catre Clovis. Se exclude astfel imaginea unei lumi romane civilizate, crestine si omogene asupra careia barbarii veniti tocmai din padurile lor s-au napustit deodata. Rolul jucat de conducatorii militari romani de origine germanica in apararea Imperiului poate fi inteles pe deplin doar la o privire de ansamblu. O revizuire profunda a ideilor despre "marile invazii' ar fi posibila. Cea rnai durabila influenta asupra Imperiului nu s-a datorat invadatorilor si victoriilor lor efemere, ci aparatorilor de origine barbara, cei care au ajutat lumea romana sa supravietuiasca si sa ramana crestina, sa devina "romanica' si sa nu mai fie "romana'.