Razboaiele greco-persane

Razboaiele greco-persane

Izvoare si literatura

Pentru aceste importante evenimente, care marcheaza trecerea de la epoca arhaica la epoca clasica, dispunem si de cateva izvoare primare. Informatii pentru aproape toate evenimentele importante gasim la poetul Simonides din Keos, mort pe la 468 i.Hr., apoi la Pindar, unde gasim insa putine informatii. Important este Phrynikos, tragic atenian care a scris tragedia Cucerirea Miletului de catre persi. Se detaseaza, de departe, Aischylos, care scrie in 472 i.Hr. tragedia Persii. Hekataios din Milet, contemporan al evenimentelor nu este de niciun ajutor. Un alt autor este Dionysios din Milet cu Persica, care nu s-a pastrat, dar stim ca a fost unul din izvoarele lui Herodot.

Izvoarele secundare

Herodot, Istorii 5-9, este, incontestabil, cel mai important izvor si singurul pastrat integral despre razboaiele medice; Ktesias din Knidos, Persica. Acest Ktesias este insa o dezamagire din punct de vedere al informatiei, al calitatii lucrarii. Desi polemizeaza cu Herodot il folosette copios. Este filospartan si desi a stat 17 ani la curtea lui Artaxerxes, istoricul nu gaseste lucruri importante. Din pacate importanta lucrare a lui Ephoros din Kyme, autor de secol IV i.Hr., este pierduta, dar ea a fost utilizata de Diodor din Sicilia in Bibleoteca istoria 11. Ephoros a adunat aproape tot materialul istoric, pana la el, privitor la razboaiele medice. Pompeius Trogus, Historiae Philippicae; Polyainos, Stratagemata; Cornelius Nepos, De viris illustribus; Plutarh, Vieti paralele, etc.

Rascoala ionienilor (500-499-494 i.Hr.)

Rascoala ionienilor este inceputul unei noi epoci atat in istoria Imperiului Achemenid, cat si in istoria hellenilor. Imperiul persan este confruntat pentru prima oara cu o rascoala nationala. Hellenii, desi la inceput cu ezitari, se vor vedea si ei nevoiti sa se adune si sa treaca, fie si temporar, peste particularismul local pentru a face fata celei mai teribile forte militare a timpului. Discutiile din interiorul taberei hellenilor au pus in lumina acest particularism, dar totodata au aratat si forta pe care acest extraordinar ethnos a putut-o desfasura intr-un asemenea moment de amre cumpana.

Se admite in general ca, in acest context, au actionat doua categorii de factori: cei economici si politici. Se stie ca expansiunea persana prin cucerirea Egiptului, apoi  

prin constituirea satrapiei Thracia in Europa a fost o mare lovitura pentru economia

polisurilor din Asia Mica. Pe de o parte, legaturile lor cu Naukratis au cazut, iar de cealalta parte, controlul persan asupra stramtorilor Bosfor si Dardanele a taiat si legaturile comerciale active cu multimea de colonii din Pontul Euxin si Hellespont. Miletul, in particular, a suferit o lovitura puternica si prin disparitia unui alt mare centru comercial din Grecia Mare: Sybaris, astfel incat nu e de mirare ca Miletul va fi liderul revoltei antipersane.

Sunt aduse in discutie si cauze de ordin politic, in sensul ca dominatia persana a limitat drastic autonomia polisurilor prin impunerea in fruntea lor a unor guvernatori sprijinitori ai ocupatiei persane. Desi acesti guvernatori erau helleni, desi exista o anume baza sociala a acestei dominatii persane, in ochii locuitorilor polisurilor, acesti guvernatori nu erau altceva decat niste tirani, adica niste uzurpatori ai dreptului cetateanului de a se exprima liber in ekklesia.

Acestea sunt concluziile indeobste admise de istoriografia moderna. Herodot introduce insa in discutie, in locul acestei explicatii de ordin obiectiv, si o explicatie de ordi subiectiv, respectiv motivele personale ale lui Aristagoras, conducatorul filopersan al Miletului.

Filologul si istoricul german W. Walter (Historia 43.3, 1993, 257 u.) crede ca explicatia lui Herodot privitoare la cauzele rascoalei ioniene ( Herodot 5. 28, 6. 32) merita mai multa atentie decat i s-a acordat in prezent. Potrivit lui, desi expunerea herodoteica nu exclude si anumite cauze de ordin economic (6.33 - supunerea polisurilor hellespontice, 6.42 - impunerea Ioniei la tribut), istoricul din Halikarnassos

ar fi mai inclinat sa creada ca imprejurarile si cauzele rascoalei au fost de terminate, totusi, si de cauze interne care tin de istoria Miletului.

Dupa Herodot, 5.28, 35, acestea ar fi: confruntarile sociale din Milet, mai exact lupta dintre filopersani si antipersani, dorinta de putere a lui Aristagoras aflat in competitie cu alti aristocrati din Milet si in final esecul expeditiei din Naxos. Prin urmare, istoricul german admite explicatia lui Herodot, privind rolul eminent al factorilor interni din Milet care au provocat rascoala ionienilor, adica prima faza a razboaielor medice.

Dar aceasta nu trebuie sa ne faca sa credem ca nu au functionat intr-o masura sau alta si celelalte auze, pentru ca altfel Aristagoras si altii nu ar fi gasit nicio audienta la celelalte polisuri din Asia Mica. Trebuie subliniat, in sprijinul lui Herodot si a noului sau comentator modern, ca rascoala nu a avut un plan bine stabilit, ca au fost foarte multe ezitari si ca, in lupta navala de la Lade, multi dintre participantii la rascoala au parasit batalia, milesienii ramanand, pana la urma, singuri: orasul lor a fost cucerit si distrus iar locuitorii deportati, orasul revenindu-si abia in epoca hellenistica.

Aristagoras intentiona sa isi constituie un domeniu al sau in regiunea Miletului si a Egeei si prin cucerirea insulei Naxos, unde avusese loc o rasturnare de regim, cei infranti solicitandu-I ajutor. Desigur ca in incercarea sa, Aristagoras nu putea actiona de unul singur, si a atras pe satrapul de la Sardes, Artaphernes, in expeditia impotriva insulei Naxos. Expeditia a esuat insa, ceea ce a atras mania regelui si a lui Artaphernes impotriva lui Aristagoras.

In acesta situatie, Aristagoras nu vede alta situatie de salvare decat sa declanseze o rascoala de eliberare antipersana pentru a-si salva pozitia sociala. Dupa izbucnirea rascoalei, Aristagoras pleaca in Hellada pentru a cauta ajutorul. Este refuzat de spartani aflati in conflict cu Argosul si neconvinsi de explicatiile milesianului. Singurii care ii ajuta pe ionieni sunt atenienii, care ofera 20 de corabii, si Eretreea din Eubeea.

Rascoala a avut, initial, unele succese, persii fiind luati prin surprindere, astfel incat ionienii au cucerit si asediat Sardesul, dar fara a ocupa citadela aparata de garnizoane persane.

Eseu: Letonia - asezare si limite, mediul Natural, potentialul uman, economia Eseu: Viitorul geopolitic al Rusiei

Dareios pregateste un plan amplu de operatiuni militare, urmarind sa taie liniile de comunicatie a rasculatilor si sa-i izoleze de posibile ajutoare. In 498 i.Hr., escadra ateniana se intoarce acasa. In anul urmator, persii recuceresc Ciprul, apoi stramtorile Bosfor si Dardanele si toate cetatile de aici, indreptandu-se astfel catre centrul rascoalei. In fata catastrofei, Aristagoras paraseste Miletul si fuge in Thracia. Incercand sa-si faureasca aici o stapanire proprie isi gaseste moartea in lupta cu edonii.

Rascoala ar fi putut sa-si gaseasca un lider in celebrul Histias, fostul tiran al Miletului, care era tinut de Dareios la Susa, cumva ca ostatic. Regele il trimite sa linisteasca rascoala, dar Histias trece de partea rasculatilor, numai ca milesenii nu-l primesc in cetate. Fugar, nefericitul este prins de persi si crucificat.

Miletul este cucerit in 494 i.Hr. dupa un lung asediu cu rezultatele stiute. Aceeasi soarta o au si insulele Chios si Lesbos. Dupa infrangerea rascoalei, Dareios a reorganizat Ionia, cadastrand teritoriul, impunand reluarea platii tributurilor. Introduce regimuri democratice in polisuri si infiinteaza tribunale, masuri menite sa inlature cauzele unei rascoale. Este interesant ca organizarea persana a Ioniei a fost preluata de Alexandru.

Desi Herodot nu-i simpatizeaza pe ionieni, el acorda rascoalei lor o deosebita importanta. Dupa parerea lui, rascoala ionienilor a avut cel putin doua semnificatii majore: a. intarzierea expansiunii spre vest a Imperiului Achemenid, care se pregatea sa cucereasca Hellada (Herodot 5.97); b. cele 20 de corabii trimise de catre atenieni in ajutorul ionienilor au fost in mod direct 'inceputul negocierilor' pentru helleni, ca si pentru barbari, constituind, astfel explicatia imediata a expeditiilor lui Dareios. Semnificativ in acest sens este juramantul regelui (Herodot 5.105) de a-I pedepsi pe atenieni pentru participarea lor la asediul Sardesului.

De la Herodot, 6.44, aflam ca, in 492 i.Hr., Dareios l-a trimis pe Mardonios in Europa pentru a reorganiza si consolida stapanirea persana aici. Mardonios readuce la ascultare satrapia Thracia, iar Macedonia redevine un regat vasal.

S-a discutat mult daca Mardonios voia sa cucereasca de fapt Grecia. Herodot inclina sa creada acest lucru, fiind urmat si de Ed. Meyer si G. Busolt. Aceasta ipoteza este combatuta insa de Beloch si Bengtson, care arata ca Herodot, scriind la atata vreme dupa evenimente, s-a lasat influentat de o traditie interesata care a construit o proiectie retrospectiva a expeditiilor lui Datis (490 i.Hr.) si Xerxes (480 i.Hr.).

Expeditia lui Dareios impotriva hellenilor

Izvoare: Herodot 6. 19, 76, 92; C. Nepos, Miltiades 46; Pompeius Trogus-Iustinus 2. 9.

Cu exceptia acestor corabii ateniene si eretriene trimise la inceput, Hellada nu a participat practic la revolta ioniana. Sparta era ocupata cu problemele ei in Pelopones si refuza purtarea unor expeditii importante, care presupuneau si traversarea marii, iar in Atena situatia sociala si echilibrul politic se resimteau de pe vremea alungarii Peisistratizilor.

Peisistratizii aveau mai departe sustinatori in Atena, dar lupta dintre aceste doua fractiuni nu a ajuns la violenta, astfel incat in 496 i.Hr. un sustinator al Peisistradizilor, un oarecare Hiparchos, a putut fi ales arhonte eponim. Sigur ca sentimentele propersane ale acestei grupari au determinat ca autorul de tragedii Phrynikos sa fie pedepsit cand a fost prezentata tragedia sa Cucerirea Miletului.

Phrynikos avea insa sprijinitorii lui si intre acestia se afla si Themistokles care va ajunge arhonte eponim in 493 i.Hr. Themistokles a inteles ca persii sunt hotarati sa inainteze si ca Atena nu are nicio sansa in fata lor intr-o batalie terestrp, ci doar construind o flota ar putea rezista unui atac persan. In perioada arhontatului sau a inceput construirea portului Pireu, cu toate accesoriile unui port militar, si chiar o flota militara.

Programul sau nu a fost dus pana la capat pentru ca a aparut atunci la Atena un alt remarcabil om politic si general: Miltiades. Miltiades avea un fel de principat in Chersonesul thracic, avusese de-a face cu persii si le cunostea bine tactica de lupta. Prestigiul sau a impus atenienilor, el castigandu-l si pe Aristeides, si el un adversar al Alkmenoizilor.

La Sparta, in acelasi timp, se dezvolta un conflict intre regii Kleomenes si Damaratos. Tot aici a inceput si razboiul cu Argosul. Intre timp, persi declanseaza o larga actiune de 'medizare', adica de corupere prin bani si daruri a aristocratiei grecesti si daruri facute templului lui Apollo din Delphi si preotilor de aici.

In 490 i.Hr., Dareios organizeaza o impozanta expeditie, incredintand comanda lui Datis si Artaphermes. Telul acestei expeditii era pedepsirea cetatilor care i-au ajutat pe ioieni, adica Eretreiea si Atena. Se vorbeste de 600 de corabii, Iustinus de 60.000 de soldati, ceea ce desigur sunt exagerari. S-ar putea vorbi cam de 20.000 de soldati imbarcati.

Navigand spre Eubeea si Attika, persii au cucerit Naxos si alte insule din Ciclade, distrugand asezarile. Eretreiea a fost cucerita, iar locuitorii deportati undeva langa Babilon; pe urmasii lor ii va gasi Herodot cam cu 50 de ani mai tarziu.

Expeditiei i s-a alaturat si Hippias, fiul lui Peisistrates, care i-a sfatuit pe generalii persi sa debarce pe campia de la Marathon, avand in vedere ca cei de acolo erau peisistratizi.

In acest timp, la Atena exista o controversa privind cea mai buna solutie pentru a face fata invaziei, situatie complicata si de existenta in cetate a unei grupari peisistratide. Asa cum se stie, batalia s-a dat la Marathon, dupa planurile si sub conducerea lui Miltiades, infanteria hoplitica ateniana, sustinuta de 1000 de plateeni, obtinand in septembrie 490 i.Hr., o straluita victorie asupra armatei persane.

Trebuie spus ca aceasta victorie, care nu a insemnat castigarea razboiului, a avut un efect moral formidabil asupra intregii Hellade. In acelasi timp, Atena, pana atunci doar o putere secundara, a iesit in prim-planul intregii hellenitati, alaturi de Sparta.

In perioada urmatoare, atenienii au incercat sa exploateze succesul, dar in 489 i.Hr. Miltiades a esuat in insula Paros, fiind condamnat de ekklesia. Este o perioada de intense pregatiri la Atena pentru a face fata asteptatei reactii persane. In acelasi timp se inregistreaza si importante confruntari politice, partida aristocratica fiind slabita prin ostracizarea catorva reprezentanti. Institutia ostracismului a functionat activ in aceasta perioada: 487 i.Hr. - Hipparchos, Megakles; 484 i.Hr. - Xantipos, tatal lui Perikles, iar in 482 i.Hr. - Aristeides.

Este interesant ca si la nivel de institutii au loc mutatii: archonatatul este surclasat de institutia celor 10 strategi, cu rol important in batalia de la Marathon. Pregatirile persane determina pe atenieni sa construiasca o flota. Herodot relateaza despre cunoscuta interpretare data de Temistokles oracolului de la Delphi privitor la zidurile de lemn care vor apara Atena.

In cadrul proiectului de constructie a flotei nu trebuie sa ne scape faptul ca aceasta va avea si implicatii sociale: cresterea rolului cetatenilor lipsiti de avere care vor servi an flota; faptul acesta va avea ulterior si consecinte in planul evolutiei politice.

Expeditia lui Xerxes

Izvoare: Eschil, Persii (raportul solului despre infrangerea de la Salamina); Herodot, 7-8; Diodor din Sicilia, 11; Plutarch, Temistokles, Aristeides.

Dareios nu a mai apucat sa-i pedepseasca pe atenieni, deoarece pregatirile nu s-au incheiat pana in 486 i.Hr., cand marele rge a murit, iar apoi a intrvenit rascoala Egiptului, care l-a impiedicat pe Xerxes sa porneasca campania inainte de 480 i.Hr.

Pregatirile lui Xerxes s-au incheiat, in linii generale, in 481 i.Hr. Ele nu au insemnat numai recrutarea si instruirea de trupe de uscat, flota de transport si militara, pregatirea echipamentelor si a depozitelor necesare, ci si pregatiri diplomatice.

In lumea greaca, cu toata victoria atenienilor de la Marathon, cele mai importante forte si singurele in masura sa se opuna unei expeditii persane erau Sparta si 'imperiul sirakusan' al tiranului Gelon.

Avand in vedere o informati transmisa de Ephoros, mai multi istorici cred ca Xerxes ar

fi incheiat un tratat cu Chartagina pentru a-i imobiliza pe siracuzani si a-i impiedica sa vina in ajutorul grecilor continentali. Aceasta ipoteza este sustinuta de catre Ed. Meyer, Busolt si Bengtson, care considera ca tacerea lui Herodot nu este un argument impotriva posibilitatii incheierii unui asemenea tratat. Ipoteza unui atare tratat este contestata insa de catre alti importanti istorici, precum Ed. Schwartz, Beloch, Wilcken.

In contextul pregatirilor grecilor pentru apararea impotriva persilor trebuie notat 'congresul' panhellenic din toamna lui 481 i.Hr., in care, obisnuit pentru greci, s-a vorbit mult. Este interesant de rtinut ca Gelon din Syracusa (Herodot, 7. 158) voia comandamentul suprem, lucru neacceptat de spartani, atenieni si korinthieni. Cu toate aceste divergente, s-a constituit o symmachia, care a avut ca obiectiv unirea tuturor fortelor Helladei impotriva Achemenidului, iar comandamentul suprem a revenit, cum era si firesc,spartanilor.

Grecii au intentionat sa duca la bun sfarsit planul de oprire a inaintarii lui Xerxes prin blocarea stramtorii de la Thermopylai, care marcheaza accesul in Hellada centrala. Flota se afla la Artemision, la capatul nordic al insulei Eubeea. La comanda trupelor de uscat se afla regele spartan, Leondas.

Acesta, in final, vazand ca nu poate opri marea armata persana, a ordonat retragerea armatei de uscat si a flotei, el ramanand sa asigure aceasta retragere, aparand stramtoarea cu un corp de elita de 300 de spartani, cu totii, in frunte cu viteazul lor rege, gasindu-si o moarte de eroi.

Jertfa lor nu a fost zadarnica. Desi tradati de un oarecare Ephialtes, care le-a aratat persilor drumul secret pe unde puteau cadea in spatele spartanilor, cei 300 de viteji au rezistat indeajuns ca flota sa se poata retrage, neputand fi surprinsa de cea persana.

Astfel, sperantele grecilor intr-o noua victorie au ramas intacte. Flota greaca s-a regrupat in stramtoarea Salamina, dintre Attika si insula Egina, iar in timpul acestei regrupari, pana cand persii au inaintat, atenienii si-au parasit orasul, evacuandu-se cu ajutorul corabiilor.

Batalia de la Salamina a avut loc la 28 septembrie 480 i.Hr., grecii mobilizand 300 de corabii. Traditia literara transmite cifre diferite: Aischylos (Eschil) - 310 corabii, Herodot 8.48 - 378 de corabii, iar Tukydides 1.74 - 400 de corabii. Mai demn de crezare este Eschil, participant la batalia navala.

Traditia literara (Eschil si Herodot 8.75) relateaza despre asa-zisa solie secreta a lui Themistokles catre Xerxes, episod contestat de Beloch, dar considerat credibil de catre Bengtson. Spartanii si korinthienii nu erau decisi asupra locului bataliei - Salamina sau Golful Korinth? Themistokloes, care a vazut ca locul unde se aflau era ideal pentru o batalie, pentru ca impiedica manevrarea lijera a flotei persane si avantaja flota greaca, cae dispunea de anve mici si rapide, l-a fortat, se pare, pe comandantul spartan al flotei sa angajeze batalia, trimitand in secret lui Xerxes informatii ca grecii vor sa fuga si indemnandu-l si inchida stramtoarea.

Batalia navala de la Salamina s-a incheiat cu victoria grecilor, cu toate ca marinarii fenicieni si ionieni din flota persana erau deosebit de capabili. Infrangerea flotei sale l-a determinat pe Xerxes sa se retraga, lasandu-l pe Mardonios cu o armata de uscat in Grecia. Herodot, 8. 110, relateaza despre o a doua solie a lui Themistokles la Xerxes, pentru al determina sa se retraga, afirmand ca grecii vor sa-i taie retragerea la Hellespont. Episodul este imaginar, fiind vorba doar de un dublet al primei solii.

Plateea si Mykale

Izvoare: Herodot 7. 129; Diodor 11. 27; Plutarch, Aristeides 11 u.

Victoria de la Salamina nu a eliberat Hellada de ocupatia persana, Mardonius stapanind Grecia Centrala cu trupele sale. Pe de alta parte el intreprinde o activa actiune diplomatica, incercand sa-i determine pe atenieni sa nu accepte alianta cu Sparta pe care o consolidase Themistokles in 480-479 i.Hr. In acest scop, la inceputul lui 479 i.Hr., regele Macedoniei, Alexandru I, este trimis de persi la Atena ca mijlocitor. Esecul acestei incercari il face pe Mardonios sa distruga total Atena in 479 i.Hr.

Intre timp,Sparta, Atena, Plateea, Megara, Egina, Korinthul, si coloniile sale mobilizeaza o armata de aproape 30.000 de oameni impotriva lui Mardonius, care dispune de aproape 40-50.000 de soldati, dupa calculele rezonabile ale lui Ed. Meyer. Comanda apartinea regelui spartan Pausanias, tutorele fiului lui Leonidas. Atenienii erau conduti de Xantipos, inrudit cu Alkmeonizii si de Aristeides, strategi in 480-479 i.Hr., in locul lui Themistokles.

Batalia a fost castigata de helleni, admirabil condusi de Pausanias, atenienii avand un reo minor. Oricum, descrierea lui Herodot favorabila atenienilor este extrem de confuza.

In aceeasi zi cu victoria de la Pleteea a avut loc si victoria navala si terestra de la Mykale, in Asia Mica, descrisa de Herodot, 8. 131 si 9. 90. Grecii, comandati de regele spartan Leutychidas au incercuit corabiile persane din rada portului si au debarcat pe uscat, infrangand trupele persane iesite in intampinare.

Din acest moment, spartanii incep sa manifeste mai putin interes fata de continuarea razboiului, un undiciu fiind faptul ca ei refuza sa isi asume hegemonia si siguranta ionienilor rasculati, propunandu-le sa se mute in Grecia.

Pe de alta parte, Atena continua campaniile spre stramtori si, in 478 i.Hr., Xantippos cucereste Sestos - un semn care arata ca atenienii sunt decisi sa-si consolideze pozitia de mare putere in Hellada, ale careibaze fusesera puse de victoria de la Marathon.

Hellenitatea occidentala

Inainte de a formula cateva concluzii asupra razboaielor medice, trebuie mentionate cateva caracteristici ale evolutiei lumii grecesti din Italia de Sud si Sicilia (500-480 i.Hr.). izvoarele care stau la baza acestei reconstituiri sunt, in primul rand: Herodot, 6. 22-24; 7. 153-167; Tukydides 6. 4-5; Diodor din Sicilia 11. 20-26; 11. 38 (intemeiat pe istoria pierduta a lui Timaios).

Din punct de vedere al regimului politic, trebuie spus ca caracteristica de baza a istoriei hellenilor sicilieni in cesolele VI-V i.Hr. era tirania. Regimurile tiranice din Sicilia se justificau, in primul rand, prin continua confruntare cu Carthagina, care domina vestul insulei. Este interesant de asemenea ca in aceasta parte a hellenitatii exista o interesanta ingemanare a doua forme de istorie: polisul si statul teritorial. Ultimul este creatia tiranilor siracuizeni, care-si extind dominatia asupra unei mari parti a insulei, ajungand sa domine mai tarziu o mare parte a Italiei de Sud si insula Korkyra.

Cea mai ilustrata personalitate a vremii este Gelon din Syracusa, om politic abil si constient de forta si resursele statului sau pana intr-acolo incat cere comandamentul suprem impotriva persilor. Este un caz singular de incredere a lumii coloniale de a trata de la egal la egal si chiar de a-si impune o hegemonie sui-generis asupra patriei-mama in ansamblul ei.

Semnificatiile razboaielor medice

Victoriile grecilor configurau noi structuri in conceptia acestora despre ai insisi si despre lumea exterioara cu care au venit in contact. Este limpede ca, daca persii ar fi supus Hellada, nu s-ar mai fi putut dezvolta cultura, arta, teatrul si celelalte realizari ale spiritului grec care impresioneaza si astazi si care stau la baza acestei specifice forma mentis a lumii moderne euroatlantice. Victorile impotriva persilor au consolidat conceptul de hellenitate, asa cum se intelege el de la Herodot, 8. 144. Confruntarea dintre greci si persi va fi, pentru posteritate, configurata in ceea ce va deveni un topos: confruntarea dintre Asia si Europa. Bengtson sublinia ca Europa, ca idee si realitate, se naste acum. Este interesant ca aceste razboaie sunt un exemplu care trebuie sa-l determine pe istoric sa un absolutizeze, sa nu conditioneze mereu istoria spiritului uman de imprejurarile geografice si politice. De asemenea, nu trebuie mereu ignorata capacitatea geniului creator al unei personalitati privita doar ca o rezultanta a factorului colectiv al masei.

Este clar ca persii nu au nicio individualitate in aceste razboaie si nici dupa aceea, care sa se manifeste spiritual la nivelul personalitatii hellene. Prin victoria in razboaile medice, cultura hellena si-a putut urma propriul drum, uitand primejdia integraarii intr-un imperiu care ducea la nivelare culturala.