Austria si unirea principatelor romane - congesul de la Paris din 1856

Atitudinea Austriei fata de Unire-

Ideea unirii celor doua tari era vehiculata de cativa zeci de ani, verificandu-se in practica adevarul cuvintelor lui Mihail Kogalniceanu din programul Dorintelor Partidei Nationale in Moldova, ca Unirea ei cu Muntenia nu reprezenta altceva decat "cheia de bolta, fara care s-ar prabusi tot edificiul national". Procesul acesta firesc al unirii tarilor romane, a continuat insa sa fie stanjenit de politica marilor imperii europene.

Una din aceste puteri europene care s-a opus constant ideii de unire a fost Austria. Imediat dupa infrangerea revolutiei din 1848-1849, masurile luate de Marile Puteri, au aratat pericolul pe care il reprezenta nu unirea celor doua principate in sine, ci insasi ideea de unire. Sistemul de conferinte declansat in urma Razboiului Crimeii (1853-1855) au pus in evidenta lupta diplomatica dintre Puterile europene si mai ales opozitia pe care a demonstrat-o Austria pe parcursul celor patru ani de la Congresul de la Viena din 1855 si Conferinta de la Paris desfasurata in aprilie 1859 unde se recunostea Unirea Principatelor Romane.

Declansarea Razboiului Crimeii care avea in centru Turcia si Rusia a oferit Austriei posibilitatea afirmarii politicii duplicitare in care Moldova si Muntenia trebuiau ocupate asa cum se intamplasera cu Transilvania, Banatul si Bucovina[1].

Ideea Unirii cucerise in opinia publica europeana un loc bine conturat inca din timpul Conferintei de la Viena din martie 1855. Prin vocea lui Bourqueney, Franta propunea unirea ca o masura de extragere a principatelor de sub influenta Imperiului Otoman, invocand cu acesta ocazie preconizari din Regulamentele Organice, idee pe care in opinia ministrului francez o sustineau si romanii[2]. Cu aceasta ocazie ministrul de externe al Austriei, Boul Schauenstein, sustinea ideea dezbaterii acestei probleme numai cu consimtamantul portii ca putere suzerana . Desi nu se lua nici o hotarare in privinta principatelor, unirea nu a fost respinsa, recunoscandu-se valabilitatea principiului si mai ales ca aceasta dobandea o recunoastere formala si oficiala intr-un for european, ca problema internationala cu o solutie national-romaneasca.

Solutionarea actiunilor antiunioniste pentru Austria a fost realizata pe mai multe cai, cele mai importante fiind directa implicare a consulului general al Austriei la Iasi, Gödel Lannoy in problemele interne ale Moldovei, presiunea exercitata de internuntiul Curtii vieneze de la Constantinopol, Prokesh-Osten, asupra Imperiului Otoman, buna colaborare cu Anglia, incercarea de dominare a relatiilor dintre statele riverane Dunarii prin crearea unei probleme artificiale a "chestiunii Dunarene" pe care Austria o dorea controlata dintr-o singura directie etc.

Din punct de vedere intern problema unirii parea unilaterala, Petre Bals un antiunionist convins vazand in unire un soi de scapare spre bogatie: "parca tati moldovenii au inebunit. Tati acei care n-au nimica, vroesc Unire"[5]. Opinia lui Bals era intarita de Michail Czajkowski (Sadak Pasa), care in mai 1857 vedea in cele doua principate ca unirea reprezenta "un cuvant, un sentiment politic, care este la ordinea zilei, atat in Valahia cat si in Moldova" . Dupa Conferinta de pace de la Paris din 1858 reprezentantul Frantei in Comisia trimisa pentru supravegherea alegerilor pentru Adunarile Ad-Hoc din 1857, Talleyrand-Perigord vedea unirea ca "aripile unei mori de vant, care se invartesc, se invartesc fara sa puna in miscare piatra de moara" . Manevrele Austriei si-au spus cuvantul in opinia reprezentantului francez trimis in principate.

Atitudinea Austriei in privinta Unirii a oscilat de la mentienerea separarii celor doua principate pana la anexiunea integrala a Moldovei si Munteniei. Ministru de externe, Boul, sugera lui Francisc Iosef unirea celor doua tari sub ducele de Modena, care practic ar fi insemnat infeudarea celor doua tari[8]. Insusi Prochesh Osten vedea in aceasta problema "un nou Piemont" . Mai tarziu, in 1858, imparatul Austriei va incerca chiar propunerea unei uniri a Principatelor Romane in cadrul Imperiului Habsbusgic! De-a lungul perioadei tratate s-a remarcat scaderea intensitatii actiunilor de anexiune in favoarea unei miscari antiunioniste. Solutia gasita de Austria era de fapt una cu puternice aspecte economice. Ideea unirii nu facea parte din proiectul Austriei, ea dovedindu-se una din cele mai inversunate impotriva unirii. Invecinandu-se cu Principatele si silita de cursul marelui fluviu sa-si intinda influenta spre rasarit, Austria se straduia sa realizeze un fel de invazie economica asupra acestor tinuturi . Profesorul american T.W.Riker arata ca toate masurile erau menite sa desavarseasca cucerirea economica a acestei regiuni, deoarece fie ca era vorba de infiintarea unei banci, de construirea unei cai ferate sau de incurajarea navigatiei pe Dunare, Austria se astepta sa aiba de fapt monopolul acestei intreprinderi . Austria sustinea separatia datorita influentelor comerciale in zona; Unirea ar fi constituit un stat mai greu de dominat economic, un obstacol in calea tendintelor de expansiune rasaritene .

Congresul de pace de la Paris desfasurat in perioada februarie-martie 1856 avea sa clarifice cateva din problemele situatiei tarilor romane. Desfasurate in sala Ambasadorilor al Ministerului francez dal Afacerilor Straine, sedintele Congresului au dezbatut problema Principatelor Romtne si situatia lor internationala. Deciziile Congresului in privinta principatelor romane vizau pe linga altele problema retragerii armatei austriece, infiintarea Comisiei Dunarene, ideea plebiscitului privind Unirea si trimiterea unei comisii a marilor puteri pentru a verifica corectitudinea desfasurarilor alegerilor pentru Adunarile Ad-Hoc infiintate cu rol consultativ in privinta Unirii. Problemele stringente pe care le atingea Austria erau inlaturarea protectoratului unic rusesc si inlaturarea Rusiei de la Gurile Dunarii prin atribuirea celor trei judete sud basarabene Moldovei[14].

Retragerea armatei austriece din principate era dorita de Congres pentru a nu influenta rezultatele alegerilor pentru Adunarile Ad-Hoc[15]. Austria urmarea mentinerea armatei in cele doua principate din temerea unor revolte antiuniniste . Prokesh Osten pleda la Poarta pentru continuarea ocopatiei austriece care echivala pentru Austria si Turcia cu mijlocul cel mai sigur de a neutraliza influensele potrivnice ce ar putea fi exercitate de alte state . Teama de revolutie intareste opinia Austriei, deoarece ea este strans legata de teama unei rascoale in Transilvania, si primejdia dezlipirii acestei provincii de imperiu. Ocupatia austriaca din 1854-1857 a avut intre telurile ei, curatarea Principatelor de toate elementele necurate originare din epoca anterioara revolutionara a anilor 1848-1849, menite sa submineze ordinea politica de acolo, ca si in teritoriile invecinate ale monarhiei austriece . Plecarea armatei austriece ar lasa cele doua tari prada unor foarte probabile izbucniri revolutionare . Consulul austriac de la Iasi, Gödel, invoca steril printre acestea securitatea coloniei austriece in mMoldova ce ajungea pana la 30.ooo oameni . Boul mergea pana intr-acolo incat cerea prin Balabin, conservarea separatiei Principatelor pentru a putea inlesni evacuarea trupelor . Mai mult de atat Austria impunea retragerea armatei austriece concomitent cu retragerea armatei ruse din Basarabia .

In ciuda tergiversarii retragerii armatei austriece din Principate, acest lucru se va petrece pana la 30 martie 1857 in urma unei hotarari a Conferintei de pace de la Paris din 6 ian 1857. Austria recurgea la rezolvarea ocupatiei cu "cateva trupe otomane lasate nebagate in seama"[23].

O alta problema stringenta a Austriei la Congesul de la Paris din 1856 a fost cestiunea Dunarii. Aceasta se straduia sa-si mentina situatia sa privilegiata, care ii permitea sa-si conserve si sa-si dezvolte hegemonia pe Dunare, prin mijlocirea careia sa dicteze si evolutia lor politica[24]. Conform dorintelor Austriei, Dunarea inferioara devenea comuna Imperiului Habsburgic si Imperiului Otoman administrata de o comisie a statelor riverane, in care Austria era singura forsa cu mijloace disponibile exercitarii preponderentei . Aceasta preponderenta insemna parcul numeros de care dispunea Austria de vase cu aburi. Congresul de la Paris stabilea pentru Austria acceptarea aplicabilitatii principiului libertatii navigatiei pe intreg cursul navigabil al Dunarii . In atare conditii Austriei nu ii ramanea decat sa supuna Moldova in problema dunareana, intervenind in desemnarea lui Panait Donici in postul de comisar al Moldovei si inlocuirea lui cu Steege Ludovic in 1857. Un rezultat direct al actiunilor Austriei prin mana forte a lui Gödel a fost anularea concesiei Magnan, de navigasie a vaselor cu aburi pe Siret si Prut . Caimacamul Vogoride va fi alaturi de actiunile Austriei, facandu-i jocul pana in ultimile clipe ale guvernarii sale .

Miscarile facute pentru alegerea Divanurilor Ad-Hoc trebuiau atent urmarite de catre austrieci, acestea fiind sesizate de membrii Comisiei Europene prezente in Principate. Sunt remarcate aici pozitia Rusiei intr-o scrisoare a lui Gödel catre Boul prin care primul il informa pe ministrul de exterme austriac de legaturile lui Popov(consulul Rusiei la Iasi) cu Place (consulul francez) si cu alti purtatori de cuvant ai Unirii[30]. Cu cateva luni in urma, Gödel era ingrijorat de intoarcerea consulului prusian, Theremin, care primea numeroase vizite ale unionistilor . Dezamagirea era mare in conditiile in care reprezentantul Frantei, Talleyrand, a fost primit la intrarea in Iasi cu cocarde unioniste si cu tricolorul , in timp ce Liehman, reprezentantul Austriei era intampinat doar de 8 reprezentanti austrieci, si aceia scosi de caporalii austrieci.

Problema care a declansat plebiscitul din Principatele Romane s-a nascut din afinitatea si scaparile reprezentantilor Marilor Puteri la Congresul de la Paris. Discutiile pe seama acceptarii unirii de catre romani sau nu au lansat ideea ca acettia ar trebui consultati. Reprezentantul Rusiei la Congres, frustrat probabil de nerecunostinta salvarii Austriei din anul revolutionar 1849 si de faptul ca ministrul de externe Boul scapase cuvintele fatale ca populatia romaneasca nu fusese consultata, Orlov cere Congresului acest lucru[34]. Oportunitatea politica a momentului a fost deosebita in acel context in care Austria se dovedea cea mai inversunata tara impotriva Unirii. Teama ca noul stat national va dezvolta o miscare iredenta, va forma o pista de lansare a ideilor liberale, "subversive catre Ungaria", si ca Principatele vor fi un adapost pentru luptatorii din miscarea de emancipare nationala a populatiilor aflate sub stapanirea Imperiului Habsburgic . Argumentele Austriei si toate deciziile luate in tandem pana la un moment dat cu Turcia au vizat aspecte de interpretare a deciziilor. Prokesh Osten vedea in Principate "o ruina pentru Austria, un instrument formidabil de agresiune in mainile Rusiei contra noastra si pentru Turcia o pana in pantece" si ca "romanii nu se vor opri la Unire ci vor aspira la forma unui stat independent, ca acest stat national roman ar echivala cu inceputul unui foc in tot SE Europei" .

Hotararea luata la Paris in privinta alegerilor pentru Divanurile Ad-Hoc trebuia pusa in aplicare. Intarzierea insa cu care se desfasoara procedurile, intarzierea firmanului de convocare a Adunarilor Ad-Hoc dovedesc inca odata masinatiunile Austriei si mai ales presiunile pe care le exercita trimisul de la Iasi al Austriei, Lannoy Gödel. Acesta se dovedise inca de la inceput unealta de acaparare si imixtiune in cele doua tari. Atributiile consulului au depasit "cadrul legal", ca si atributiile de care se bucurau agentii consulari straini. In perioada 1856-1858, Gödel s-a dovedit stapanul de fapt al tarii, dominand si terorizand pe caimacamul Bals, apoi pe Vogoride, numind ministri, dand sugestii la Viena si Constantinopol[37], atribuindu-si un rol mult mai mare decat il avea in realitate.

Masurile luate de Austria vizau in primul rad controlarea aparatului de stat din cele doua principate. In acest sens se incadreaza propunerea Austriei de inlocui domnitorii nu cu o caimacamie din 3, ci cu un caimacam numit de Poarta, mai usor de controlat. Inlaturarea lui Grigore Ghica si apoi a guvernului acestuia cu persoane cu inclinatii cunoscute favorabile Portii si Austriei, s-a facut strans legat de colaborarea lui Teodorita Bals cu generalul von Goblenz[38]. S-a remarcat tendinta lui Gödel de a controla un guvern format numai din separatisti si interventia acestuia pe langa caimacam de a suspenda numirea lui Constantin Rolla ca ministru , in ciuda dorintei Turciei de a pastra aparentele in fata Puterilor Europei.

Caimacamii din Moldova s-au dovedit a fi unelte docile in mana Austriei. Numiti sub influenta Austriei, cei doi nu ezita sa se umileasca in fata plenipotentiarilor austrieci, trimitand scrisori de lingusire si multumire pentru "sprijinul acordat". Cu ajutorul caimacamilor, Austria inlatura usor singurele mijloace de propaganda, ziarele unioniste. Suspendarea ziarului Steaua Dunarii[40] s-a facut de catre Poarta la directa presiune a Austriei. In ciuda masurilor luate, Gödel constata ca cel mai mult il speria "lipsa cadrelor separatiste", aratand in acest fel caracterul artificial al partidei separatiste a partidei lui Bals . Precizarea ca intre antiunionisti nu exista nici o intelegere il facea pe Gödel sa inteleaga ca ramanea in sarcina sa sa-i incatuseze . Inca de la venirea sa in Moldova, Gödel manifesta teama fata de presa unionista. Aceasta putea da in vileag tot ceea ce "construise" el pana in acel moment.

Referat: Coodonate GSP localitati din judetul Dolj Proiect: Asia

Moartea lui Bals, macinat in viziunea lui Gödel ca un efect al presiunii exercitate de Poarta asupra nervilor caimacamului, nu il lasa descoperit. Interventiile la Poarta aduc un nou pretendent, mult mai tenace si mai increzator in obtinerea unei domnii sub suzeranitatea Portii, Conachi Vogoride. Numirea sa la 19 martie 1857 vor nelinisti din nou spiritele prounioniste. Imixtiunea clara, fatisa a Austriei in treburile interne ale Moldovei sunt sesizate intr-un raport din 20 mai 1857 al lui Gödel catre Boul in care "controlul preliminar al listelor electorale trimise din districte o sa fie efectuata cu grija de catre ministrul de Interne cu ajutorul unei persoane de incredere si ma voi angaja personal ca sa fie indepartat orice nume, care n-ar fi deplin indreptatiti sa participe la alegeri dupa aparitia inaltului firman"[43]. Mai mult el sustinea ca "nu va neglija nimic in timpul alegerilor si a dezbaterilor Divanului pentru a da curslucrurilor in chip corespunzator dorintelor si intereselor noastre" . Inaintat spre aprobare in ianuarie 1857 de catre Poarta alegerile pentru Adunarile Ad-Hoc, inaltul firman fixa alegerile pentru data de 12 iulie 1857. Firmanul dat de Poarta in privinta Unirii era considerat de Gödel intr-o scrisoare a sa catre Boul ca "era vatamator cauzei noastre" iar opinia lui Vogoride ca firmanul insemna proclamarea Unirii . Austria, luandu-si masuri de siguranta in privinta Divanelor, forta mana Turciei de a nu pune in discutie chestiunea Unirii, Boul atribuind Turciei acest drept. Internuntiul austriac la Constantinopol privea "dresarea listelor candidatilor la deputatie in Adunarile Ad-Hoc" cu inlocuirea in caz de esec a sintagmei "Poarta si caimacamii sa desemneze din oficiu mandatarii chemati sa exprime dorintele tarii" . Actiunea Austriei urmarea practic falsificarea alegerilor in Moldova deoarece influenta asupra acesteia era mult mai usor de exercitat, iar esecul pe care l-ar fi avut in Moldova unde partida unionista era mult mai activa, ar fi facut inutila acceptarea unirii in Valahia.

La presiunea tarilor europene Turcia hotara amanarea alegerilor cu opt zile. Actiunea nu convenea Austriei care nu dorea sa "purceada la nici o noua amanare a alegerilor care, mai cu seama daca ar fi legata de o revizuire a listelor electorale, ar putea cauza o infrangere serioasa cauzei noastre"[48]. Intr-o scrisoare adresata lui Walewski de catre Place, acesta era informat asupra puternicei musamalizari a listei electorale propuse de Vogoride: din peste 40.000 electori erau eligibili doar 4658 ceea ce arata proportiile falsului. Tactica turco-austriaca de a efectua cat mai repede alegerile fara revizuirea listelor electorale a dat rezultate . Operatiunea era sustinuta si de englezi care raporteaza la Londra ca "listele electorale nu pot fi considerate ca lipsite cu totul de pata sau de blam; au fost in genere intocmite in mod legal si corect" . Ceea ce era surprinzator in cadrul alegerilor, era faptul ca toti cei care credeau in unire s-au dovedit a "absenta" de la exprimarea pozitiei lor politice fata de aceste evenimente.

Unionistii dau lovitura prin publicarea corespondentei secrete a lui Vogoride. Acesta primise instructiuni secrete de la reprezentantii Austriei pe care Vogoride le va pune in aplicare, Gödel sesizad Curtii de la Viena sterilitatea actiunilor fara sprijinul lui Vogoride[52]. Acesta primeste in urma publicarii rezultatelor protestul a patru puteri europene, insa refuza categoric sa accepte alegerile, nici vizita reprezentantilor Frantei. Rusiei si Prusiei din 31 iulie 1857 la caimacam neavand succes, fiind respinsa .

Repararea acestei greseli istorice s-a facut nu in Principate cum ar fi fost normal, ci la Osborne, unde Napoleon al III-lea o intalnea pe regina Angliei, Victoria intre 6 si 10 august 1857. Compromisul facea din Franta o sustinatoare moderata a Unirii, care renunta la ideea de Unire deplina, iar Anglia forta Turcia la anularea alegerilor si desfasurarea unor noi alegeri corecte[54]. Compromisul venea pe un fond al riscului declansarii unor conflicte intre Franta si Anglia pe care nici una nu si-l dorea. Clarendon, isi manifesta nedumerirea si consternarea cu privire la aceste evenimente: "daca o chestiune ca aceasta ar fi sa aprinda un razboi in lume, niciodata n-ar putea Istoria sa creada intr-o cauza atat de neansemnata pentru evenimente atat de mari."

In perioada imediat urmatoare alegerile desfasurate sub auspiciile Compromisului franco-englez, alegerile pentru Adunarile Ad-Hoc demonstreaza intr-o manevra impresionanta ca poporul roman dorea sa vietuiasca intr-un stat national.[56]

In 22 septembrie 1857 Lannoy Gödel recunostea biruinta unionistilor in alegeri; lista electorala este publicata in Gazeta de Moldavia, consului austriac constatand doar componenta antunionista a Divanului cu exceptia a patru mari proprietari si a doi mici proprietari[57].

Cele doua Adunari Ad-Hoc s-au intalnit in octombrie 1857 si imediat au dat rezolutii prin care cereau unirea, autonomia, print strain apartinand unei dinastii europene alta decat a unei tari vecine si o garantare colectiva a noii ordini de catre marile puteri. Deputatii au mai dezbatut viitoarea organizare politica si economica a Principatelor. In ambele adunari, majoritatea a adoptat o pozitie liberala cu privire la drepturile fundamentale cetatenesti si reforma guvernamentala, dovedind insa prea putina disponibilitate de a se angaja in experimente sociale gen reforma agrara. Adunarea din Valahia si-a incheiat lucrarile in 10 decembrie 1857, iar cea din Moldova in 21 decembrie 1857 cand ziarul francez Mesager de Midi rasuna cu titluri de genul "Adunarile Ad hoc au votat Unirea" .

Conferinta de pace de la Paris desfasurata intre 26 martie si 7 august 1858 avea ca program de lucru la cererea Austriei doar problema Principatelor, aceasta din teama lui Hubner, reprezentantul Austriei, ca se va da gir cerintelor Adunarilor Ad-Hoc. Walewski propunea cu aceasta ocazie Unirea sub un print strain, cate unul pentru fiecare principat. Hubner vedea in planul francez o unire sub forma republicana, iar evolutia evenimentelor problematizate in cadrul discutiilor era in avantajul Austriei: "Unirea (ideea) era decisiv inlaturata."[60]

In dezbaterile Conferintei au existat doua probleme stringente la care Austria, neputincioasa la hotararile Concertului European, incerca alunecarea unor probleme minuscule care evitau unirea de facto a celor doua principate dunarene.

Prima dintre ele era cea a denumirii celor doua principate. Diplomatul austriac era impotriva denumirii de Principatele Unite propusa pentru pentru cele doua state dunarene. In urma discutiilor Austria va fi nevoita sa accepte denumirea oficiala de Principatele Unite ale Moldovei si Valahiei.[61]

A doua problema era cea a drapelului. Hubner ii transmitea lui Walewski ca acceptarea drapelului comun pentruu cele doua principate ar face ca Austria sa se retraga din Conferinta. Imparatul Francisc Iosif se adresa in scris lui Napoleon al III-lea cerandu-i sa abandoneze ideea drapelului comun. Pentru delegatul austriac, Hubner problema drapelului comun "nu era o copilarie", ca Franta si Anglia au intervenit in diferend cu probleme diferite: una vrea o Europa a tratatelor (Anglia), iar cealalta o Europa a natiunilor, fapt ce ar bulversa politica europeana, iar expresia Finis Austria mai aproape de indeplinire[62]. Atat Anglia cat si Austria sustineau plasarea pe drapelul comun al unei semiluni ca simbol al puterii suzerane, intelegerea finafa fiind adaugarea unei banderole albastre pentru fiecare drapel .

Conferinta de pace de la Paris prevedea pentru tarile romane o adunare legislativa pentru fiecare Principat, aleasa pe sapte ani, o Comisie Centrala ce se intrunea periodic la Focsani, la granita Moldovei cu Muntenia, pentru a dezbate legi de interes comun, un domn pentru fiecare tara, ales pe viata de adunare, o Curte de Casatie comuna. Marile puteri au lasat guvernul fiecarui principat in grija unei comisii provizorii formata din trei caimacami, pana la alegerea domnului.

Odata cu anul 1858 politica de imixtiune a Austriei scade in intensitate, actiunile ei indreptandu-se in general spre controlul caimacamiei sau probleme de fond legate de vize si altele. Incercarea de implicare in caimacamia de trei a esuat odata cu numirea a doi unionisti in persoanele lui V.Sturza si Anastase Panu in ciuda antiunionismului si a atitudinii proaustriece a lui Stefan Catargiu. Dar si acesta va fi inlocuit cu Ioan Cantacuzino[64], fapt ce va detremina Austria sa ia si altfel de masuri: refuzul de a acorda vize pe pasapoartele cu noua titulatura "Principatele Unite", refuzand la un moment dat chiar sa refuze depesele telegrafice care purtau sigilii unioniste .

Alegerile pentru domnii romani au reprezentat pasul decisiv pentru Unire. Miscarile interne si starea latenta in care se pozitionau Puterile Europene au facut din Austria o putere care-si gandea pasii urmatori cu mare atentie. Boul, informat de starea de fapt, prevedea ca alegerea unuia intr-un principat va fi si alesul celuilalt[66]. Presa europeana face si ea aluzii la posibilitatea dublei alegeri.

Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a ofeit Austriei un nou junghi. Inca inainte de alegeri Boul le socotea ilegale, dar in urma rapoartelor putin incurajatoare din capitalele europene, nefavorabile din punctul de vedere austro-turc, acesta il sfatuia pe Ali Pasa sa "inchida ochii cu privire la asa-zisele ilegalitati, , si sa evite convocarea unei reuniuni a conferintei care le-ar fi defavorabila"[67]. Afland vestea alegerii lui Cuza in Moldova, Boul ii telegrafia lui Hubner ca Alexandru Ioan Cuza a fost alesul Moldovei si va fi de asemenea si in Tara Romaneasca. Aceasta inseamna Unire". Indemnul ulterior al lui Boul catre Turcia de a se pronunta impotriva alegerilor a fost zadarnic. Incercarile disperate ale Austriei au mers pana acolo incat Boul ii cerea lui Prokesh Osten sa influenteze Poarta sa recunoasca alegerea, dar sa rezerve dreptul turcilor de a numi un caimacam in tara unde Cuza nu-si fixa resedinta . Acelasi Prokesh Osten considera alegerea lui Cuza "neobrazata si cu totul proasta". Atitudine Austriei era atat de ostila Unirii, incat consulul austriac a fost singuril dintre reprezentantii europeni care nu au fost sa salute pe noul domn la Palat .

Recunoasterea oficiala a Unirii din 1859 s-a facut in cadrul Conferintei de la Paris din aprilie 1859 cand in tandem Austria si Turcia nu recunosteau actul savarsit de romani. In cea de a treia sedinta a Conferintei Unirea Principatelor primea recunoasterea unanima, la 11 mai 1859 Austria reluand relatiile oficioase cu noul stat de la Dunare[71] desi Prokesh Osten vedea in Cuza un protejat al Rusiei, interesata de realizarea unei actiuni ofensive impotriva Austriei pentru a elibera pe supusii coroanei habsburgice. Interesele economice pe care le urmarea si recunoasterea de catre celelalte state au facut din Austria un stat cu numeroase afaceri in viitorul stat Romania. Atitudinea ei in acesta problema nu mai ramanea decat in privinta Transilvaniei, mereu discutata in cea de-a doua jumatate a secolului al XIX-lea.

BIBLIOGRAFIE:

***Documente privind Unirea Principatelor, Vol. II, Rapoartele Consulatului Austriei din Iasi (1856-1859), ed.Dan Berindei, Ed. Academiei RSR, Bucuresti, 1859

***Istoria Romanilor, ed. Academia Romana, Vol VII(1-2), coordonator D.Berindei, Platon, Gh., Bucuresti, 2003

Barbulescu.M, Deletant,D., Hitkins,K., Papacostea,S., Teodor,S, Istoria Romaniei, Ed.Corint.2003

Boicu,L., Diplomatia europeana si triumful cauzei romane (1856-1859), Ed.Junimea, Iasi, 1978

Boicu,L., Unirea Principatelor Romane in dezbaterea forurilor internationale (1855-1859),  in Unirea Principatelor si Puterile Europene, Ed. Academiei RSR, ,Bucuresti, 1984

Ciachir,N., Marile Puteri si Romania 1856-1947, Ed.Albatros, Bucuresti, 1996

Constantiniu, Florin, O istorie sincera a poporului roman, Ed.Enciclopedica, Bucuresti, 1997

Corivan,N., Relatiile diplomatice ale Romaniei de la 1859 la 1877, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1984

Musat,M., Pozitia marilor puteri fata de Unirea Principatelor, in Unirea Principatelor si Puterile Europene, Ed. Academiei RSR, Bucuresti, 1984

Riker, T.W., Litt Oxon,D., Cum s-a infaptuit Romania. Studiul unei probleme internationale(1856-1866), traducere Alice L.BadescuEd Alfa, Iasi, 2000