Antoninus Pius (138-161) si Marcus Aurelius (161-180)

Antoninus Pius (138-161) si Marcus Aurelius (161-180)

Izvoare

a. Antoninus Pius: doua scrisori ale lui Antonius Pius catre M. Cornelius Fronto, Epistulae ad Antoninum Pius, nr. 2-6; papyri; inscriptiile sunt adunate de W. Hüttl, Antoninus Pius I-II, Praga, 1931 etc.; monede : H. Matingly, E. Sydenham, Rom. Imperial Coinage III (1930); P.L. Strack, Untersuchungen zur rom. Reichspr gung des 2. Jhdts., III (1937); izvoare literare: Aelius Aristides, E"j `Rèmhn (autorul este originar din Moesia) discurs tinut in fata imparatului in 143; din Cassius Dio, cartea respectiva este pierduta, avand la dispozitie doar cateva fragmente in rezumarea lui Zonaras 12.1; Historia Augusta, vita Antonini; vita Marci; M. Aurelius, Catre sine, 1.167, 6. 30; Pausanias, 8.43; Aurelius Victor, Caes. 15; Eutropius, 8.8 etc. Din istoriografia moderna, in afara lucrarilor generale citate passim, cf. monografia amintita a lui W. Hüttl.

b. Marcus Aurelius: corespondenta lui Fronto cu M. Aurelius si L. Verus; doua discursuri ale lui Fronto inchinate lui Marcus Aurelius; M. Aurelius, Catre sine in 12 carti; papyri; inscriptii (CIL VI. 891, VI. 993-995; ILS 5163, 9340 etc.; monede (cf. Mattingly si Sydenham), izvoare monumentale: Columna lui Marcus Aurelius.

Izvoare literare: Fronto, Principia historiae, doar fragmente, redactata in 166; Cassius Dio, 71, in rezumarea lui Xiphilinus si Zonaras; Historia Augusta, vita Marci, vita L. Veri, vita A. Cassii, vita Commodi; Eutropius, 8.1-14. Din istoriografia moderna, la cele deja citate, cf. si Parvan, Marcus Aurelius, Bucuresti, 1909.

Epoca Antoninilor este considerata de istoriografia moderna, drept epoca de apogeu a Imperiului Roman. Originea acestei conceptii se regaseste la Ed. Gibbon, dupa care aceasta epoca reprezinta cel mai fericit timp din istoria umanitatii, intrucat oamenii niciodata nu au trait intr-o asemenea pace.

Aceasta viziune este eronata, dupa K. Christ, pentru ca nici epoca lui Antonius Pius si Aurelius nu au fost lipsite de razboaie si calamitati, chiar daca acestea nu au atins nucleul vital al imperiului. La randul lui, Bengtson considera ca ceea ce defineste domnia lui Pius este stagnarea evolutiei politice pana atunci ascendenta a Imperiului Roman. Tot el observa ca in timpul Antoninilor se observa deja semnele viitoarei decaderi.

Antoninus Pius a avut aceeasi cariera ca si Nerva. Fara comandamente militare importante ca Traian sau Hadrianus, el s-a remarcat in politica interna, in finante, dar fara anvergura marilor imparati. Contemporanii il numeau, potrivit lui Cassius Dio, 70. 3, 'taie firu-n patru'. Pentru Hadrianus, el nu era decat cel care trebuie sa asigure tronul pentru Marcus Aurelius, preferatul marelui imparat. A. Pius continua politica administrativa a lui Hadrianus, inclusiv incurajarea fundatiilor alimentationes, puellae Fuastiniane, renuntand si el la aurum coronarum.

Politica externa a stat sub acelasi semn al continuitatii in spiritul lui Hadrianus, pe al carui prestigiu se va intemeia si cel al lui Pius: la Roma vin solii din indepartate regiuni, precum Baktria, Hyrkania, India; statele clientelare sunt linistite; pe monede apar legente precum rex Armenis datus, rex Quadis datus, iar partii recunosc autoritatea Imperiului Roman. Astfel, in HA, vita Pii 9. 6: Parthorum regem ab Armeniorum expugnatione solis litteris reppulit. Aelius Aristides spune urmatoarele: 'ca un vallum, astfel cuprinde armata intreaga oikumena de la un capat al pamantului la celalalt, din Nubia pana la Phasis, de la Eufrat pana in Britannia'.

Desi Pius a dorit sa fie un imparat al pacii, a fost nevoit sa poarte cateva razboaie. Intre 139-142 a purtat razboaie in Britannia, ca sa construiasca aici un valum Antonini (60 km) la 120 de km nord de vallum Hadriani. El va fi parasit in 167. Intre 141-161 fortifica frontiera cu Germania, dubland sistemul limes-ului. Aceeasi actiune de fortificare a fost intreprinsa si in Dacia, Thracia, Mauretania si Africa.

Toata aceasta actiune de completare si dezvoltare a operei hadrianice creeaza impresia, dupa cum observa Bengtson ca 'zidurile si nu oamenii constituie apararea Imperiului'.

Emisiunile monetare arata din 145 o activitate militara. Intre 145-152 au loc tulburari in Mauretania, Grecia, Iudeea, precum si o rascoala a felahilor egipteni. In 152-153 monedele vorbesc despre armonia dintre Tibru si Nil.

Lupta cu tauroscythii, potrivit HA, vita Pii 5. 4, 9. 9, pentru ca in 160-161 sa apara pe monede imaginea lui Marte linga cea a Romei si Iuppiter. Toate aceste tulburari nu au afectat securitatea Imperiului, astfel incat, la 7 martie 161, cand Antoninus Pius moare la 74 de ani, frontierele erau in cea mai deplina siguranta.

Succesorul sau va fi Marcus Aurelius (161-180), nascut in 121 in Roma, familia sa fiind originara din Ucubis, Hispania Baetica. M. Aurelius a primit o aleasa educatie. La 12 ani abandoneaza retorica pentru filosofie, fiind initiat in filosofia stoica de Cinna Catullus.

Prima parte a domniei a fost desfasurata in asociere cu fratele sau, Lucius Aurelius Verus. S-a vorbit de catre Mommsen, Kormemann, De Martino, Bengtson de un coprincipat. Recent, istoricul german K. Rosen arata (HAC. N.S. I, 1991, 271-287) ca nu se poate vorbi de un coprincipat cu drepturi egale intre M. Aurelius si A. Verus din mai multe motive. M. Aurelius detinea singur demnitatea de pontifex maximus.

Bengtson credea ca ideea coprincipatului s-a nascut in capul lui Aurelius din ratiuni dinastice. Lucius s-a multumit pana la moartea sa din 169 cu a doua pozitie in Imperiu, fara a manifesta ambitii deosebite, idee combatuta de Rosen, pe temeiul HA, vita M. Aurelii, 20.

Domnia imparatului-filosof si-a primit amprenta in mod paradoxal datorita razboaielor. Din cei 19 ani de domnie, 17 i-a petrecut in campanii militare. Prima faza cuprinde anii 161-166, marcata de un bellum Parthicum, cea de-a doua - anii 166-180 - in care au avut loc razboaie cu germanicii quazi si marcomanni, apoi un alt razboi cu germanii si sarmatii, avand doar doi de liniste.

Campaniile imparatului parthilor au luat sfarsit in 166, cand capitalele Seleukeia si Ktesiphon au fost distruse, armata romana inaintand pina in Media, oprindu-sa doar din cauza ciumei. Se incheie o pax Parthica, in urma careia Armenia si alte regate clientelare, Edessa, Nisibis, Adiabene revin sub influenta Romei.

A doua faza a fost marcata de razboiul cu germanicii si sarmatii (166-175; 177-180). Scopul final al acestor campanii a fost intemeierea a doua provincii, Marcomannia si Sarmatia. Pauza dintre aceste razboaie a fost determinata de rebeliunea din 175 a lui Avidius Cassius, un remarcabil general care detinea dupa pax Augusta din 166, imperium maius peste tot Orientul. Cauzele acestei rebeliuni sunt controversate, Avidius Cassius justificand actiunea prin zvonul fals al mortii lui M. Aurelius.

Dupa lichidarea rebeliunii lui A. Cassius, M. Aurelius a inceput din 177 un razboi necrutator, de exterminare impotriva barbarilor germanici si sarmati. In fata marii miscari a acestor populatii, quazi, marcomanni, iazygi, costoboci, in spatele carora erau, deocamdata, doar gotii, granitele romane, a caror aparare se intemeia pe limes, s-au vadit usor de strapuns.

M. Aurelius si apoi Commodus vor coloniza un mare numar de barbari pe teritoriul roman, proces definitivat mai tarziu: Germani et Sarmatae coloni et foederati. Noricum si Raetia sunt, sub M. Aurelius, provincii pretoriene, primind fiecare cate o legiune : III Italica si, respectiv, II Italica.

Domeniul preferat al filosofului aflat pe tronul imperial era politica interna si administrativa, si nu razboiul. Cu toate acestea, acest filosof stoic convins era patruns de responsabilitatea sa pentru supusii lui si a gasit astfel in el resursele necesare pentru a deveni si un remarcabil comandant de osti.

M. Aurelius ii cunostea si pe crestini, si religia lor, dar nu-i iubea si nu-i intelegea. Desi sunt mentionati martiri, in vremea lui nu existau persecutii.

Epuizat de nesfarsitele campanii, el cade prada bolii si moare la 17 martie 180 in castrul de la Vindobona, lasand lui Commodus tronul si misiunea de a organiza pacea cu barbarii de la nord.