Evolutia situatiei din europa in primele luni ale anului 1939 - agravarea situatiei internationale dupa Münhen

Agravarea situatiei internationale dupa Münhen. In lunile ce au urmat dupa Münhen, in Occident asteptau apropiata ciocnire armata a Germaniei cu URSS, mai ales ca bariera teritoriala intre ele a devenit destul de subreda. Pentru a impune Germania la aceasta si ai indica directia agresiunii, in presa si in oficiile guvernamentale europene se duceau multe discutii despre operatia hitleristilor ce va avea loc nu azi miine, contra Ucrainei Sovietice ¹⁴⁸. Dar si semnarea declaratiilor anglo-germana si franco-germana era inteleasa la Berlin ca acordarea de friu liber lui Hitler in Est ¹⁴⁹. In acelasi timp, in glas tare, presa si, in soapta, diplomatia acestor tari, incercau sa le insufle nemtilor gindul despre «slabiciunea militara a URSS».

In rezultatul acestora, pentru a te patrunde de suspiciune fata de Occident, nu se cerea nici acea neincredere permanenta, pe care liderii sovietici o simteau fata de statele capitaliste. Oricare politician, cit de cit intelept, ar fi tratat Münhenul si evenimentele ce au urmat dupa el numai ca o incercare de a impinge Germania contra URSS, iar apoi, cand ele vor slabi destul, a iesi pe scena cu forte proaspete, a iesi «in interesele pacii» si a le dicta participantilor slabiti la razboi conditiile sale. Peste citeva luni, la congresul 18-lea al PC(b)U Stalin a expus aceasta ipoteza¹⁵⁰. El a mentionat «ca jocul politic mare si periculos , inceput de partasii politicii de neamestec, se poate termina pentru ei cu un esec serios"¹⁵¹, si ca URSS trebuie «sa respecte prudenta si sa nu permita sa fie atrasa in conflicte de provocatorii razboiului, care s-au deprins sa scoata jaraticul cu miini straine»¹⁵². Aceasta a fost prima aluzie, cu toate ca nu prea limpede, la intentia lui posibila sa se rasplateasca cu englezii si francezii cu moneda lor proprie. Dar in general URSS statea temeinic pe pozitia necesitatii crearii coalitiei antihitleriste, care nu i-ar fi permis lui Hitler sa dezlantuie razboiul.

Congresul moscovit inca-si continua lucrarile, cind Hitler a rupt in bucatele si acordul de la Münhen, si fagaduinta ca «Sudetii sint ultima lui pretentie teritoriala in Europa», si la 15 martie 1939 a ocupat Cehoslovacia. Peste o saptamana Germania a anexat orasul lituanian Klaipeda (Memel). In rezultat Polonia a fost luata in cleste, iar pe 21 martie Ribbentrop a cerut intoarcerea Danzigului si dreptul la constructia unei cai ferate si autostrade exteritoriale prin «coridorul Polonez». In aprilie Italia a ocupat Albania. Mai putin de cit peste jumatate de an politica münhenista a Angliei si Frantei, declarata de Chamberlain ca inceputul erei noi de pace, a suferit esec total. Dar insistent urmindu-si politica sa, «impaciuitorii» nu s-au opus noilor cotropiri. Chamberlain a declarat ca descompunerea Cehoslovaciei anuleaza garantiile acordate ei la Münhen si el nu se considera legat de aceste obligatii. Exprimindu-si regretul in legatura cu cele intimplate in Cehoslovacia, Chamberlain a spus ca nu vede motive, de ce aceasta intrebare trebuie sa aduca la schimbarea cursului politicii Angliei¹⁵³. Apoi el a pronuntat ceea, ce chiar si cei mai fideli partasi ai lui nu sperau sa auda: «Noi vom continua politica noastra de impaciuire»¹⁵⁴ . Aceasta a fost o aluzie destul de clara lui Hitler, ca el n-are ce se teme de rezistenta «impaciuitorilor» in miscarea sa spre rasarit. Numai URSS s-a pronuntat deschis contra acestei incalcari flagrante a tuturor legilor umane ¹⁵⁵.

Insa nimicirea definitiva a statului Cehoslovac a starnit protestele opiniei publice din Anglia si Franta. Si daca Chamberlain era pentru a acorda evenimentelor libertate de a se scurge de la sine, apoi cea mai mare parte a presei, opozitia, o aripa a partidului propriu si chiar cabinetul insistau asupra unui raspuns energic. Se conturau noi primejdii, de asta data Poloniei si Romaniei ¹⁵⁶. Sub presiunea acestor factori Londra a fost nevoita sa reinceapa sondajul intentiilor sovietice cu privire la actiunile comune anti-hitleriste ¹⁵⁷. Raspunsul Moscovei a fost pozitiv. Litvinov a propus de convocat conferinta tuturor tarilor, care sunt amenintate de Germania: URSS, Marea Britanie, Franta, Polonia, Romania, Turcia ¹⁵⁸. Insa guvernul englez a respins de fapt propunerea sovietica ¹⁵⁹. Distanta in timp intre aceste evenimente a alcatuit o sutca! Chamberlain nu dorea intelegere!

Garantiile anglo-franceze Poloniei. Premierul britanic a preferat o alta initiativa, toate urmarile careia el n-a fost in stare sa le prevada. Ea a avut o influienta colosala indirecta atit asupra politicii lui Hitler, cit si a Poloniei si, natural, aceasta la rindul sau, s-a rasfrant direct asupra relatiilor internationale. Mai mult ca atat - aceasta a fost motivul formal al intrarii Angliei in razboi. Este vorba despre declaratia lui Chamberlain din 31 martie in camera comunelor, ca Anglia si Franta ii vor acorda ajutor Poloniei in caz de pericol independentei ei ¹⁶⁰. Obligatii analoge si-au asumat Londra si Parisul fata de Romania, Grecia si Turcia ¹⁶¹. Dar punctul cheie in sistema acestor garantii ramanea Polonia. Apologetii politicii de «impaciuire» au apreciat garantiile anglo-franceze Poloniei ca o «revolutie» in politica statelor occidentale, ca trecere la «confruntare» cu Germania. In realitate insa nimic de felul acesta nu s-a intamplat. S-a schimbat numai tactica «impaciuitorilor», dar nu si strategia lor. A promova politica veche deschis a devenit imposibil, plus la toate lui Hitler i-a trecut pofta sa continuie tratativele cu Chamberlain. Deacea diplomatia engleza a inceput sa caute mijloace de presiune asupra lui Hitler: cochetarea demonstrativa cu Uniunea Sovietica si impartirea garantiilor tarilor mici.

Esenta intrebarii consta nu in faptul ca Chamberlain, deodata, a hotarat sa-l opreasca pe Hitler si sa lupte pentru Polonia. Cum n-ar suna aceasta, la prima vedere, de paradoxal, garantiile au fost date anume pentru a nu lupta! In primul rand, cum deja am mentionat aceasta s-a facut cu scopul de a-i presa pe hitleristi si ai face sa mearga la intelegere in spiritul dorit de cemberleni. In al doilea, pentru a calma opinia publica. Garantiile au fost date sub presiunea cercurilor largi, indignate de incalcarea de catre Hitler a «garantiilor» de la Münhen si agresiunea contra Lituaniei. Dar aceasta era o imitare a masurilor de lupta contra agresorilor. Societatea engleza cerea de intreprins pasi reali pentru a nu admite razboiul si largirea agresiunii. Anume aceasta Chamberlain si n-o dorea. Dovada acestui lucru ne servesc faptele expuse pana acum si acelea despre care va fi vorba pana la 3 septembrie, ora 11, 1939. Si peste tot noi il vedem pe Chamberlain ca om ce se pronunta pentru intelegerea cu Hitler din contul altor tari, pentru ca «la capatul tunelului» agresiei fasciste sa se pomeneasca Uniunea Sovietica.

Nu rezista criticii nici teza, precum ca motivul acestui pas a devenit indignarea lui personala si furia din cauza, ca Hitler l-a mintit, sau injosirea de aceia ca in ochii propriului popor el a fost prezentat drept neghiob. Daca Chamberlain ar fi fost indignat si jignit de actiunile si cuvintele fiurerului, n-ar fi fost nici Berchtesgadenul, nici Godesbergul si cu atat mai mult Münhenul, unde Chamberlain, in sens direct tolera injosiri. Ar fi fost actiuni pentru curmarea agresiunii, dar nu potop de vorbe despre necesitatea pastrarii pacii in general si, cu orice pret, chiar si unul care cere jertfa "canibalilor fascisti" a multor tari si a milioane de cetateni ai lor. Dar si comportamentul premierului la 15 martie in ziua ocupatiei de catre nazisti a Cehoslovaciei nicicum nu ne face sa-l banuim in indignare de actiunile lui Hitler, dar despre aceasta deja sa vorbit. Mai mult ca atat, nu numai ca n-a fost indignare si furie, ci a fost o actiune ce poate fi calificata drept tradare de stat: Chamberlain l-a prevenit pe Hitler ca contra lui nu vor fi intreprinse nici un fel de masuri! «Cind eu am ocupat Memelul, marturisea mai apoi Hitler, Chamberlain m-a informat, prin persoane terte, ca el foarte bine a inteles necesitatea realizarii acestui pas, cu toate ca sa-l aprobe public nu putea»¹⁶².

acest «om cu umbrela» dorea numai nu sa lupte. Aici e radacina social-politica, care lamureste esenta «garantiilor». Iar aceea ca sa le onoreze nu avea nimeni de gand ne marturiseste urmatorul: la sedinta cabinetului englez de la 24 mai ministrul pentru coordonarea apararii, lordul Chatfeld, facea urmatorul pronostic: «daca Germania va navali asupra Poloniei, trupele franceze vor ocupa apararea pe linia Maginot si vor concentra fortele pentru ofensiva contra Italiei. Daca Italia va ramane neutra, iar in razboi va fi antrenata Belgia, apoi fortele armate franceze, posibil, vor intreprinde o ofensiva prin Belgia. Insa daca Belgia nu va lua parte la razboi, atunci careva actiuni contra liniei Zicfrid nu se prevad». Ce atunci, dupa parerea lordului Chatfeld, trebuie sa intreprinda insusi Anglia? «noi, de sigur, vom putea realiza o ofensiva aeriana efectiva in caz daca in razboi va intra Belgia" ¹⁶³. Dar cum in asa caz ar fi procedat Franta? In ce ar fi constat ajutorul ei Poloniei si Romaniei in cazul navalirii asupra lor a Germaniei? Bonnet la aceasta intrebare a raspuns: in nimic altceva, decat in declararea imediata de razboi Germaniei ¹⁶⁴.

Cu alte cuvinte, obligatiile militare, asumate de Anglia si Franta in corespundere cu garantiile declarate, au fost, in esenta, un bluf, o minciuna intentionata, inselaciune a Poloniei si a opiniei publice a propriei tari. Aici se cere o anumita analogie cu bluful lui Hitler din perioada crizei cehoslovace. Atunci Hitler blufa, pentru a primi de la englezi si francezi o tara intreaga, Chamberlain insa dadea garantii, pentru al presa pe Hitler. Dar aceasta era un bluf, fiindca de presat nu era cu ce, dar si scopul presiunii consta in impingerea lui Hitler spre Rasarit.

Facand totalul celor expuse, nu trezeste indoiala ca garantiile Poloniei erau un gest bine socotit: ele erau menite sa inlocuiasca alianta cu URSS, pe care o cerea opinia publica engleza! De fapt ele ii provocau pe hitleristi spre navalire asupra Poloniei, serveau scopurilor acelor cercuri ale puterilor occidentale, care nazuiau sa scoata vermahtul la hotarele sovietice. Noi vom incerca sa dovedim aceasta, dar la aceiasi concluzie a ajuns si L. Gart: «Garantiile Poloniei erau cel mai cert mijloc pentru a grabi explozia si inceputul razboiului mondial. Ele il instigau pe Hitler sa dovedeasca zadarnicia unor astfel de garantii fata de tara ce se afla in afara accesibilitatii Occidentului»¹⁶⁵. De aceeasi parere era si generalul K. Tippelskirch, care sublinia lipsa lor de temei fara alianta cu URSS si aceea ca ele il impingeau pe Hitler la razboi ¹⁶⁶.

In ce atunci consta caracterul provocator al acestor garantii? In primul rand, cum deja sa mentionat, in plan militar Anglia era slaba (aceasta nu se refera la FMM). Comitetul sefilor cartierelor militare a alcatuit un raport, unde se dovedea imposibilitatea in practica a ajutorului eficient Poloniei ¹⁶⁷. La aceleasi concluzii a ajuns si Churchill, care a dovedit ca catre inceputul 1939 coraportul de forte era deja in defavoarea aliatilor si ca trebuia de terminat cu Hitler inca in septembrie 1938¹⁶⁸. Insasi Hitler foarte bine intelegea aceasta, iar daca asa, garantiile, date anume Poloniei, intr-un fel ii spuneau: iata unde trebuie de lovit, doar noi am mai dat garantii Cehoslovaciei si ele au ramas pe hirtie si spre deosebire de anul trecut noi suntem mai slabi de cit voi si nici acum nu ne vom putea opune.

In al doilea rind, dupa cum mentionau L. Gart si Churchill, sa-si indeplineasca garantiile sale Anglia putea numai cu ajutorul Rusiei¹⁶⁹. Lloyd George a considerat necesar sa previna parlamentul ca de a-si asuma asa obligatii, care pot avea urmari nefaste, fara a se asigura cu sprijinul Rusiei - este o nechibzuinta asemenea sinuciderii¹⁷⁰. In convorbirea cu Chamberlain el si-a confirmat cuvintele si a adaugat: «In lipsa unei intelegeri sigure cu URSS, consider declaratia Dumneavoastra de astazi joc de hazard iresponsabil, care poate sa se termine foarte rau» ¹⁷¹. Plus la aceasta, «n-au fost facuti macar pasi prealabili spre a clarifica, poate Rusia sa acorde, iar Polonia sa primeasca un astfel de ajutor» ¹⁷². Liddel Gart mentioneaza ca «Chamberlain nutrea un sentiment de adanca ostilitate fata de Rusia Sovietica, iar Halifax - o antipatie religioasa» ¹⁷³. De asteptat ca acesti oameni vor incheia alianta cu URSS era ca minimum naiv. Si Hitler era bine cunoscut cu dispozitiile lor. Iar daca e asa, atunci garantiile Poloniei sint loc gol si el n-are de ce se teme. Convingerea ca Anglia si Franta nu vor lupta de partea Poloniei se vede si in planul «Weis", plan de navalire asupra Poloniei: ¹⁷⁴ «Agravarea crizei interne in Franta si cumpatarea ce reiese din aceasta a Angliei in viitorul apropiat pot aduce la crearea unei astfel de situatii » ¹⁷⁵, adica cand Anglia si Franta nu vor actiona de partea Poloniei. Planul «Weis» dovedeste, ca Hitler nu credea «garantiilor» lui Chamberlain, dar si intreaga lui experienta precedenta de comunicare cu «münhenistii» ii soptea: ei nu vor lupta, nu doresc si nu pot! El trebuie sa lupte. Si desigur el se pregatea.

In al treilea rind, dind garantii Poloniei, dar fara sa le dea si statelor baltice, parca-i dadeau de inteles lui Hitler: «Daca nu vei indrazni sa ataci Polonia, apoi prin Pribaltica calea e libera!». Iar aceasta nu putea sa nu confrunte URSS cu Germania.

Dupa cum vedem, in nedorinta de a-si onora obligatiile acordate Poloniei consta miselia demarsului britanic, iar in imposibilitatea de a le indeplini - slabiciunea lui. In orice varianta, fara URSS, ele isi pierdeau sensul practic: in primul rand, daca englezii ar fi vrut sa-si onoreze obligatiile, ar fi avut loc infrangerea blocului anglo-francez; in al doilea, in caz de refuz de la aceasta, ar fi fost data o lovitura incorigibila prestigiului international al Londrei.

Acest pas a fost nu pur si simplu o greseala, chiar de loc nu o greseala, ci cum sa mai mentionat un gest bine cintarit, care il impingea pe Hitler spre Est.

E necesar sa mentionam ca conducerea sovietica just intelegea sensul garantiilor ¹⁷⁶. Litvinov ii scria lui Maiskii in legatura cu aceasta: «Se poate admite, ca prin gatinta neasteptata de ai veni in ajutor Poloniei si Romaniei Chamberlain ii indica lui Hitler directia agresiunii spre nord-est. Chamberlain considera ca noi ne vom opune ocupatiei Pribalticii si pe acest teren va avea loc ciocnirea sovieto-germana, la ce Chamberlain viseaza» ¹⁷⁷.

In pozitia URSS era constientizarea faptului ca garantiile militare ale Angliei si Frantei Poloniei nu pot inlocui acordul complex al tarilor iubitoare de pace contra agresorilor, ci numai il imita. Si ca, intr-o forma noua, se prelungeste vechea politica de «impaciuire» a lui Hitler, de data aceasta din contul Poloniei si incercarea de canalizare a agresiunii spre Est. Dupa opinia lui Mosley «e greu de gasit in intelegerea anglo-poloneza¹⁷⁸ ceva pozitiv in general» ¹⁷⁹, iar neincrederea in eficienta ei in cazul navalirii lui Hitler asupra Occidentului, ii impunea pe liderii lui sa se agiteze si sa caute alte cai. Posibil ca chiar si asa oameni ca Chamberlain incepeau sa inteleaga ca pot sa ramana unu la unu cu agresorul, iar aceasta ameninta deja cu prabusirea Imperiului Britanic. Insasi viata ii impunea pe «münhenisti» sa caute sprijin adaugator contra lui Hitler.

De fapt cronologic si logic noi ne-am apropiat de intrebarea despre tratativele anglo-franco-sovietice, din primavara-vara 1939 si deasemenea despre contactele anglo-germane si sovieto-germane paralele lor. Aceste tratative au fost ultima sansa de a nu admite razboiul si daca partile ar fi avut dorinta si vointa - aceasta era o sansa de 100%.