Relatiile intre statele occidentale si Germania invinsa in anii 1920-1921

Atitudinea invinsilor si invingatorilor fata de plata reparatiilor. Printre multiplele probleme nascute de Tratatul de la Versailles la inceputul anilor 20 pe prim plan a iesit problema reparatiilor. Platile reparationale colosale prezentau o povara grea pentru economia germana, de aceea gruparile principale ale capitalului monopolist erau pentru revizuirea Versailles-ului, iar magnatii "carbunelui si otelului", din gruparea renano-vestfaliana, erau pentru confruntarea directa cu biruitorii. Concernele chimice si electrotehnice luptau pentru revizuirea treptata a tratatului de pace prin compromis cu Antanta.

Cum deja s-a mentionat mai sus, hotaririle reparationale ale Tratatului de la Versailles se bazau pe racunoasterea de catre aliati a vinovatiei Germaniei pentru dezlantuirea razboiului si responsabilitatii ei pentru pierderile pricinuite. Se presupunea ca catre 1 mai 1921 Germania va plati in numerar, sub forma de marfuri, nave maritime, hirtii de valoare s.a. 20 mlrd. marci aur (4,75 mlrd. dolari). Reprezentantii Statelor Unite erau pentru determinarea marimii reparatiilor reiesind din solvabilitatea Germaniei, dar nu din pagubele pricinuite de ea statelor inamice. Colonelul House in genere considera "ca ar fi mai bine de anulat reparatiile ca datorii disperate" si, cum mentiona redactorul arhivei lui, C. Seimur, era convins ca "studiind constiincios solvabilitatea germana, va deveni clar, ca nemtii sunt incapabili sa plateasca atit, cit prevede acordul despre armistitiu". Dar statele europene si, in primul rind Franta, care au suferit pierderi mari, considerau ca "nemtii trebuie sa plateasca pentru tot".

Dupa cum e cunoscut, intrebarea despre reparatii era una din cele mai acute la conferinta de pace de la Paris. Ea a scos in vileag adinci contradictii intre SUA si tarile Antantei, fiind foarte strins legata de problema organizarii Europei postbelice, ce se solutiona la conferinta. Statele Unite au mers la cedari in problema reparatiilor aliatilor sai, pentru a pastra stabilitatea in Europa si a primi datoriile de la tarile europene. Totodata ele tindeau sa nu admita slabirea prea mare a cercurilor monopoliste germane in fata revolutiei ce se cocea. In aceasta intrebare ele au intilnit sprijinul cercurilor conducatoare ale Angliei. Diplomatia engleza in timpul conferintei, dupa cum stim, promova o politica dualista. Pe de o parte ea deasemenea tindea sa nu admita bolsevizarea Germaniei. Pe de alta, in rezultatul razboiului principalul ei rival in Europa - Germania - a fost distrus si in fata Angliei se deschidea perspectiva stabilirii hegemoniei sale economice in Europa. Insa un sir de factori impiedicau Anglia in aceasta si cel mai important era intarirea fortei economice si financiare a SUA si activizarea penetratiei lor in Europa. Nimerind intr-o dependenta financiara fata de americani, englezii tindeau spre restabilirea pozitiilor sale de odinioara. De aceea pastrarea unei Germanii puternice, pentru ce pleda diplomatia americana, contrazicea planurilor lor.

Diplomatia engleza trebuia sa lupte pe doua fronturi: contra cerintelor prea "moderate" ale SUA si celor "extreme" ale Frantei, cointeresate in slabirea Germaniei. De aici, dupa cum stim, pe unele sau alte intrebari delegatia se asocia cind cu Franta, cind cu SUA. Din aceste cauze (adica a contradictiilor intre invingatori) problema reparatiilor a ramas nerezolvata.

Primavara anului 1920 s-au acutizat relatiile intre Germania si puterile invingatoare in legatura cu sabotajul guvernului german a platilor reparationale. Guvernul francez avertiza, ca daca Germania nu va reincepe reducerea numarului armatei sale si plata reparatiilor, armata franceza din numele aliatilor va ocupa o parte a regiunii Renane.

La Conferinta de la San-Remo din aprilie 1920 aliatii au elaborat o intelegere prealabila despre repartizarea reparatiilor si calcularea sumei totale a pagubelor. Diplomatia americana continua sa insiste asupra determinarii sumei reparatiilor germane din solvabilitatea Germaniei, si nu din pagubele pricinuite de ea tarilor Antantei. In nota guvernelor Angliei si Frantei, guvernul american afirma ca orice alta solutionare a problemei date "va submina initiativa Germaniei" in munca de restabilire a economiei sale.

Hotaririle conferintei de la Spa. In anii 1920-1921 au avut loc o serie de intilniri ale reprezentantilor statelor europene la care s-a examinat problema reparatiilor. SUA oficial n-au luat parte la ele, dar cu atentie urmareau lucrarile lor.

Conferinta, la care se presupunea de rezolvat problemele reparatiilor si dezarmarii Germaniei, a avut loc in orasul belgian Spa intre 5 si 16 iulie 1920. Pentru prima data dupa razboi la o conferinta internationala a fost invitata Germania. Guvernul german al lui Ferenbah si-a exprimat dezacordul cu conditiile Tratatului de pace de la Versailles, dar, intrucit el e semnat, a declarat ca il va indeplini, daca "in genere aceasta este posibil". Nemtii se pregateau de conferinta cu scopul de a slabi povara reparatiilor. Ministrul afacerilor externe Simons spunea, mizind pe divergentele interaliate: "Trebuie de tinut cont de tactica inamicilor. Unii din ei doresc sa mulga vaca, iar altii s-o taie. Cei care vor 's-o mulga', trebuie sa faca cu noi intelegere".

Organizatorii conferintei cereau raspuns, de ce Germania nu respecta conditiile Tratatului de la Versailles. Ei au cerut de la guvernul german sechestrarea armelor de la persoanele particulare, trecerea armatei pe principiul binevol, predarea surplusurilor de avere militara s.a. Catre 1 ianuarie 1921 armata trebuia redusa la 100 mii de oameni. In cazul neindeplinirii la timp sau a indeplinirii inexacte a acestor revendicari, aliatii amenintau sa ocupe noi teritorii ale Germaniei, inclusiv bazinul Rurului.

Nemtii au fost nevoiti sa accepte aceste conditii.

La conferinta s-a examinat deasemenea si problema reparatiilor. Aliatii se tinguiau ca au primit numai 8 mlrd. marci, in loc de 20 mlrd. ce se cuveneau. Francezii au insistat asupra discutarii problemei livrarii carbunelui german. Nemtii trebuiau, pe parcurs a 10 ani, sa furnizeze anual cite 25 mln. tone de carbune, dar sabotau aceasta obligatie. Aliatii cereau livrari lunare de 2,4 mln. tone. Nemtii, natural, se impotriveau, motivind aceasta prin situatia economica grea a tarii si grevele ce au devenit frecvente. Simons incerca sa obtina reducerea livrarilor lunare pina la 1,1 mln. tone. Magnatul Stinnes a cerut nu numai reducerea lor brusca, dar si ameninta cu incetarea lor completa, iar ocupatia Rurului, a subliniat el, v-a aduce la incetarea automata a extractiei carbunelui si la rascoala populatiei. Stinnes, reprezentind interesele industriei grele a Germaniei se temea ca industria metalurgica din Lotaringia, capatind carbunele si coxul german, va deveni un concurent periculos pentru industriasii germani. Pentru a impiedica aceasta, el era gata sa mearga la riscul ocupatiei Rurului, neezitind sa-i aduca o dauna colosala intregii economii germane, numai sa pastreze interesele gruparii sale.

Aliatii sovaiau: Lloyd George i-a comunicat lui Simons, ca aliatii sint gata sa mearga pe parcurs a sase luni la micsorarea furnizarilor lunare pina la 2 mln. tone. In interiorul delegatii germane au aparut divergente: Rathenau si Melchior s-au pronuntat pentru acceptarea propunerilor aliatilor; magnatii "otelului si carbunelui" - Stinnes si altii pe care ii sustinea Simons - erau contra. Reihcancelarul Ferenbah sovaia.

La 14 iulie Simons neoficial s-a intilnit cu Ll. George, dar ultimul l-a avertizat ca, in caz de neacceptare a acestor propuneri, contra Germaniei vor fi folosite sanctiuni militare si Rurul va fi ocupat. Guvernul de la Berlin, convingindu-se ca impotrivirea de mai departe nu numai ca e inutila, dar si periculoasa, a capitulat. La 16 iulie 1920 delegatia germana a semnat protocolul, propus de aliati. Pe parcurs de jumatate de an livrarile carbunelui german au fost fixate la 2 mln. tone lunar, iar aliatii s-au obligat sa plateasca cite 5 marci aur premiu pentru fiecare tona. In caz de rupere a furnizarilor urma sa aiba loc ocupatia Rurului.25 Aceasta din urma a stirnit o mare nemultumire a SUA. Departamentul de stat a cerut: "Nu trebuie sa fie realizata nici un fel de ocupatie a noilor teritoriilor germane fara aprobarea unanima a tuturor statelor aliate", asa cum "aceasta decizie se prezinta ca o incalcare a conditiilor Tratatului de la Versailles".

Ce priveste suma totala a reparatiilor, apoi conferinta n-a stabilit-o, dar a determinat partea fiecaruia din aliati: Frantei - 52%, M. Britanii - 22, Italiei - 10, Japoniei - 0,75, Belgiei - 8, Portugaliei - 0,75, Greciei, Romaniei si Iugoslaviei - 6,5%. Pentru SUA se pastra dreptul de a capata partea sa a reparatiilor. Romaniei i se ofereau 1% din suma reparatiilor. Guvernul roman a refuzat sa primeasca aceasta cota parte, apreciind-o ca fiind "derizorie".

Discutarea de mai departe a problemei reparatiilor. In decembrie 1920 la Bruxel a avut loc o noua conferinta a expertilor, la care neoficial a fost numita suma de 100 mlrd. marci aur.

La conferinta de la Paris la 29 ianuarie 1921, a fost stabilita suma reparatiilor de 226 mlrd. marci aur, pe care nemtii erau datori s-o plateasca pe parcurs a 42 ani. Plus la aceasta in contul reparatiilor se planuia de retinut 12% din costul exportului german. Toata avutia tarii, in particular incasarile vamelor germane, au fost declarate garantie a indeplinirii reparatiilor.

Hotaririle acestei conferinte au trezit la Berlin o iritare extrema. Simons la 1 februarie, printr-o declaratie oficiala, a respins decizia aliatilor. El iarasi ameninta cu o revolutie in Germania. Ca raspuns, Germaniei i-au permis sa prezinte contrapretentiile sale. Simons le-a pregatit imediat. El a exclus din intreaga suma a reparatiilor 20 mlrd., considerindu-le platite. Suma totala o determinase de 50 mlrd. marci aur asa ca raminea de platit 30 mlrd. Toate acestea Simons le-a conditionat astfel: aceasta suma poate fi platita numai in cazul daca Silezia Superioara va ramine in componenta Imperiului German, iar Germania va capata posibilitatea sa-si restabileasca comertul sau international. Aceasta era o tentativa deschisa de revizuire a Versailles-ului.

Hotaririle conferintei de la Londra. De la 21 februarie pina la 14 martie 1921 la Londra a avut loc o conferinta. Nemtii au venit la ea numai pe data de 28 februarie si de la 1 martie s-a inceput examinarea problemei reparatiilor. Contrapretentiile lui Simons aliatii au refuzat sa le discute. La 3 martie, din numele Antantei, Ll. George a respins propunerile germane si a prevenit ca daca Germania nu va accepta planul reparational al aliatilor, vor fi ocupate Duisburgul, Rurortul si Diuseldorful. Sedintele conferintei au fost aminate pina la 7 martie.

Guvernul german a respins ultimatumul. La 6 martie Ferenbah a indreptat la Londra cerinta de a reduce plata pina la 1,4 mlrd. marci aur anual, refuzul de la plata impozitului pe export, acordarea Germaniei a unui imprumut in suma de 8 mlrd. marci aur cu o dobinda de 5,5% anual. La 7 martie Simons a refuzat sa accepte planul reparational al aliatilor. Ca rezultat la 8 martie au fost ocupate orasele germane susmentionate.

Guvernul german s-a adresat dupa ajutor Statelor Unite. Americanii au refuzat sa sustina actiunea antigermana a aliatilor, dar in acelasi timp prezidentul Garding, intrat in functie numai de patru zile inainte de ocupatia oraselor germane, nu s-a hotarit la un amestec activ in conflictul dintre Germania si tarile Antantei, asa cum victoria lui la alegerile prezidentiale din 1920 in mare masura a fost obtinuta datorita reintoarcerii la "izolationism". La intilnirea de la 25 aprilie a secretarului de stat Hughes si adjunctului sau Flatcher cu ambasadorii englez si francez la Washington Flatcher a invinuit guvernele englez si francez ca ele doresc sa capete de la Germania o suma reparationala, ce depaseste solvabilitatea ei. El, deasemenea, le-a atras atentia aliatilor asupra necesitatii de a determina suma exacta a platilor reparationale, tinind cont de parerea guvernului german. Hughes, la rindul sau, categoric s-a pronuntat contra ocupatiei oraselor germane de catre armatele aliate.

Insa guvernele Angliei si Frantei, care au iesit in problema reparatiilor in front comun, au stabilit la conferinta de la Londra, ce si-a reinceput lucrarile la sfirsitul lui aprilie, suma reparatiilor de 132 mlrd. marci aur. La 4 mai guvernul lui Ferenbah a demisionat in plina componenta. La 5 mai 1921 aliatii i-au inaintat Germaniei un ultimatum, in care cereau sa accepte hotarirea conferintei si imediat sa inceapa realizarea conditiilor Tratatului de la Versailles. Ei insistau, ca guvernul german pina la sfirsitul primului semestru al anului 1921 sa aloce in contul reparatiilor 1 mlrd. de marci, in caz contrar teritoriul regiunii Rur va fi ocupat. La 11 mai, guvernul nou format al lui Wirth a acceptat acest ultimatum.

Din aceasta perioada guvernul german a pornit pe asa numita cale a "indeplinirii" obligatiilor reparationale, prelungind in fapte, cu acordul SUA, sabotarea platii lor si ruperea livrarilor naturale aliatilor. Plata reparatiilor a adus la un deficit cronic al bugetului de stat. Ea s-a rasfrint greu asupra situatiei maselor populare, dar totodata a contribuit la o apropiere mult mai rapida a industriasilor si finansistilor germani de cercurile de afaceri ale SUA, fiindca o anumita parte a reparatiilor Germania le platea din contul imprumuturilor facute in America.

Politica SUA in problema reparatiilor germane in anii 1920-1921 a oglindit cresterea divergentelor in tabara dusmanilor Germaniei. In aceasta perioada cercurile imperialiste ale Germaniei, folosindu-se de sprijinul guvernului american, au desfasurat lupta contra Tratatului de la Versailles in intregime si a articolelor lui, ce tineau de reparatii, in particular. SUA, in pofida cursului oficial proclamat spre izolarea de la problemele europene, exercitau o influenta substantiala asupra coraportului de forte in Europa. Sprijinul lor permanent al sabotajului Tratatului de la Versailles de catre guvernul german contribuia la falimentul intregului sistem de la Versailles si la renasterea imperialismului german.