Etnogeneza romanilor - schita unui proces istoric firesc

Etnogeneza romanilor - schita unui proces istoric firesc

Formarea poporului roman si a limbii sale sau, altfel spus, etnogeneza romanilor si glotogeneza romaneasca sunt doua laturi fundamentale ale aceluiasi proces si nu pot fi privite si tratate separat20.

Pentru simplificarea exprimarii, vom folosi mai ales notiunile de etnogeneza a romanilor ori de formare a poporului roman, subintelegand in cadrul lor si fenomenul lingvistic adiacent.

Etnogeneza este chestiunea esentiala a istoriei europene in finalul lumii antice si la inceputurile perioadei medievale. in mileniul I al erei crestine se formeaza pe batranul continent popoarele care, in linii mari, vor fi personajele colective principale ale evolutiei europene pana astazi. Simplificand acest tablou complicat, se poate spune ca in Europa contemporana se afla trei mari grupuri de popoare, considerate astfel dupa originea lor si dupa inrudirile lingvistice: popoarele romanice sau neolatine (italienii, spaniolii, portughezii, francezii, romanii etc); popoarele germanice (germanii propriu-zisi, englezii, olandezii, danezii, norvegienii, suedezii, islandezii etc.) si popoarele slave (rusii, ucrainenii, belarusii, polonezii, cehii, slovacii, bulgarii, sarbii, croatii, slovenii etc). Evident, cu aceasta clasificare didactica nu s-a acoperit decat circa 90% din populatia Europei. Mai raman grecii moderni, care se trag, in linii mari, din vechii greci, apoi maghiarii, finlandezii si estonienii, apartinand grupului fino-ugric, de asemenea letonii si lituanienii ca popoare baltice, albanezii, urmasi in oarecare masura ai vechilor iliri, turcii, care prelungesc masa poporului lor dinspre Asia Mica, irlandezii, scotienii, velsii, bretonii, urmasi ai certilor (galilor) din antichitate, bascii din nordul Spaniei, de origine straveche, preindo-europeana etc.

Nu intra in intentia noastra incercarea de a analiza geneza stuj rnozaic de popoare, populatii si limbi. Ne vom opri msa cu a ecare insistenta asupra tipicului de formare a poporului roman, in comparatie cu celelalte popoare romanice. Popoarele romanice apusene (la cele enumerate mai sus, ii mai adaugam pe romansii sau retoromanii din Elvetia, pe dalmatii, azi disparuti, ne provensali - azi aproape complet integrati francezilor -, pe catalani, inruditi strans cu spaniolii etc.) sunt mostenitoare ale puternicei romanitati occidentale. Romanitatea orientala, care a trecut prin complicate procese de grecizare si slavizare, a dat nastere doar poporului roman. in ciuda acestui fapt, poporul roman s-a format, ca orice popor romanic, din doua elemente etnice esentiale: elementul preroman sau autohton (in cazul romanilor - traco-daco-getii, la francezi - galii, la spanioli -celtiberii, la portughezi - lusitanii etc.) si elementul roman, comun tuturor popoarelor neolatine, de fapt, factorul de baza pentru profilul viitor al acestor popoare. Spre finalul etnogenezelor, cand aceste noi popoare erau aproape formate, s-a mai adaugat, in cazul tuturor, un al treilea element, secundar sau derivat, anume elementul postroman sau migrator (in cazul romanilor - slavii, la francezi - francii, la spanioli - vizigotii, la portughezi - suebii etc). Prin urmare, popoarele romanice de astazi din Europa sunt rezultatul unei duble asimilari: mai intai a elementelor preromane, autohtone de catre elementul roman si apoi a elementelor migratoare de catre populatiile sau popoarele romanice pe cale de desavarsire21. in acest proces, elementul roman apare drept factor hotarator, drept caracteristica de baza sau marca a individualitatii acestor popoare. Datorita vitalitatii si fortei acestui element, elementele migratoare de mai mica importanta (arabii in Spania, Portugalia si sudul Italiei, normanzii in Franta de nord si Italia de sud, pecenegii si cumanii pe teritoriul Romaniei etc.) au sfarsit prin a fi asimilate, lasand influente minime in profilul etno-Kngvistic al poporului neolatin respectiv. Exista deci o similaritate perfecta intre modul de formare a poporului roman si modul de formare a celorlalte popoare romanice22.

Similaritatea se remarca si in ceea ce priveste timpul de formare, in sensul ca procesele de etnogeneza au fost paralele in cazul popoarelor romanice. Cu alte cuvinte, aceste procese au inceput efectiv o data cu ocuparea provinciei respective de catre romani (adica in secolele I i.Hr.-ll d.Hr., cu exceptia Italiei, unde procesul a debutat mai devreme), au atins apogeul in timpul apartenentei efective a provinciei respective la statul roman (pana in jurul anului 400 d.Hr.) si au continuat pana prin secolele VII-VIII, data dupa care, cu mici variatii, popoarele neolatine apar consemnate in izvoarele scrise cu numele lor medievale.

Paralelismul continua si in ceea ce priveste locul de etnogeneza, in sensul ca toate popoarele acestea s-au format, cum era si firesc, pe teritoriile acelor provincii romane pe care s-a produs dubla asimilare de care se amintea mai sus. Astfel, francezii s-au format acolo unde galii, cuceriti de romani, au devenit latinofoni si unde galo-romanii i-au asimilat pe franci adica in Gallia, devenita cu timpul Franc/a. Tot asa, italienii s-au format de la sud de Alpi pana in Sicilia, spaniolii si portughezii in Peninsula Iberica, retoromanii pe locurile unde traiesc, in numar tot mai mic, si astazi, adica in fosta provincie Raetia etc. Este logic ca si romanii sa se fi format acolo unde au trait traco-daco-getii, peste care au venit ca stapani romanii. Acest ioc s-a numit in antichitate Dacia si a dat numele unor provincii romane situate atat la nord, cat si la sud de Dunare. Elementele etnice constitutive ale poporului roman (traco-daco-getii si romanii), precum si elementul secundar (slavii) au convietuit, asadar, atat in spatiul carpato-dunarean cat si in spatiul dunareano-balcanic, nu numai in Dacia Aureliana, ci si in Moesia Inferior. Prin urmare, disputa daca poporul roman s-a format la nord sau la sud de Dunare este o falsa problema. Poporul roman s-a format pe ambele maluri ale fluviului, unde procesul de romanizare a fost la fel de intens. Ca singur mostenitor al romanitatii orientale si fiind cel mai numeros popor din sud-estul Europei, poporul roman a avut la inceput o arie de formare mult mai vasta decat teritoriul Romaniei de azi. Pana in secolul al Vl-lea, aceasta arie s-a mentinut relativ unitara, in ensul ca Dunarea de Jos nu era o granita etno-lingvistica, ci axa romanitatii orientale. Migratia masiva a slavilor la sud de fluviu, cu precadere dupa 602, a frant unitatea romanitatii orientale in sensul aratat mai sus. De la aceasta data cel putin, nucleul etnogenezei romanesti devine spatiul carpato-dunarean si, cu de­osebire, Transilvania intracarpatica. Populatia straromaneasca de la sud de Dunare, care nu a ramas pe loc in urma coplesitorului val slav, s-a deplasat in vecinatate, spre sud si sud-vest. Evident, se poate presupune logic ca o parte din romanicii de pe Valea Dunarii s-au alaturat romanicilor din nord, dar nu exista nici o marturie istorica explicita, nici in jurul anului 600 si nici ulterior in evul mediu, in legatura cu vreo miscare masiva de populatie de la sud spre nord. Dimpotriva, toate miscarile semnificative de populatie care se petrec in acest timp au sensul invers, de la nord si nord-est spre sud. Protagonistii unor asemenea miscari pe distante mari au fost insa populatiile migratoare, pentru care ratiunea de a fi era miscarea, cautarea de noi pamanturi pentru pasunat si pentru prada. Straromanii si romanii nu s-au antrenat niciodata in astfel de deplasari, asa cum nu au facut-o nici celelalte popoare romanice. Ocupatia principala a daco-romanilor si apoi a romanilor a fost cultivarea pamantului, imbinata in chip firesc cu cresterea animalelor. in acest sens, ei au practicat de multe ori si in multe regiuni ale spatiului romanesc un pastorit pendulatoriu, cu salase speciale pentru turmele lor in perioada varatului (mai-octombrie) in zonele pasunilor alpine si cu locuinte si asezari stabile si permanente pentru restul timpului. E drept ca romanii au avut faima unor iscusiti crescatori de animale si a unor excelenti producatori de branzeturi, intocmai cum au avut-o francezii in apusul Europei, dar nimanui nu i-a trecut prin minte ca, accentuand acest fapt, sa pretinda ca francezii au fost nomazi. Popoarele romanice nu au practicat nomadismul, deoarece mecanismul lor de formare si specificul lor nu le-au permis acest lucru.

Formarea poporului roman a putut fi privita ca un "miracol' sau ca o "enigma' din perspectiva faptului ca acest popor este - cum s-a vazut - singurul romanic din rasaritul continentului, singurul izolat de restul romanitatii si inconjurat de popoare de alta origine si cu alt specific, si ca este, pe de alta parte, singurul popor romanic de credinta crestina ortodoxa. "Miracolul' mai poate fi invocat in ceea ce priveste chestiunea supravietuirii acestui popor pana astazi, in conditiile imprejurarilor nefavorabile prin care a trecut. Dar chestiunea "miracolului' nu poate fi pusa in nici un caz in ceea ce priveste geneza propriu-zisa a romanilor ca popor.

fn afara argumentelor istorice aduse mai sus, este evident ca, fiind un popor romanic, vorbitor de limba neolatina, romanii s-au format la fel ca toate popoarele romanice.

Mutarea locului de formare a romanilor in alta parte decat in regiunile pe care le populeaza si azi, unde au locuit daco-romanii si unde a fost provincia romana Dacia, se poate face numai prin ignorarea izvoarelor istorice si eludarea analogiilor firesti si nu rezolva nici una din chestiunile tulburatoare invocate mai sus, in sensul ca romanii raman in continuare cel mai numeros popor din sud-estul Europei, raman mai departe izolati sub aspect geografic de restul popoarelor romanice etc.

Marele istoric Ferdinand Lot, sceptic in privinta continuitatii daco-romane la nord de Dunare, dupa lectura unei carti fundamentale dedicate temei de Gheorghe I. Bratianu, afirma: "Totusi, unde ar trebui sa-i plasam pe daco-romani? Ungurii, sarbii, bulgarii si grecii sunt de acord ca ei nu au ce cauta, cu nici un pret, nici in Transilvania, nici in Serbia, nici in Bulgaria, nici in Macedonia sau in Pind. Ei nu au cazut totusi din cer si nu au venit nici din fundul iadului. Aceasta unanimitate impotriva romanilor incita, prin urmare, la adoptarea tezei cu privire la dainuirea daco-romanilor la nordul Dunarii.

Am fost primul care am facut observatia ca nici o marturie sigura nu este in mod necesar si peremptorie. Afirmatia ca intreaga populatie din Dacia nord-dunareana a fost adusa in sudul fluviului poate sa fie la fel de neadevarata ca si afirmatia ca populatia romana din nordul Aipilor (din Noricum) a fost adusa in Italia.

A priori, este mult mai probabil ca o buna parte din populatie

sa fj ramas pe loc. Dacia se intindea pe 250 pana la 300.000

kmp. Socotind 10 locuitori pe kmp, aceasta ar insemna 2 pana la

mjiioane de fiinte omenesti. Acestia nu pot fi transportati dintr-o

data nici macar in mai multe randuri'23. Ferdinand Lot a exagerat

suprafata Daciei  Romane, de aceea istoricii au estimat azi

populatia provinciei ia circa 800.000 - 1.000.000 de locuitori, fara

ca acest lucru sa modifice sensul aprecierilor de mai sus.

prin urmare, concluzia este ca poporul roman s-a format pe un spatiu vast din regiunea carpatica si a Dunarii de Jos, de o parte si de alta a fluviului, dar avand drept teritoriu-nucleu de formare deplina si conservare regiunile de deal si de munte ale fostei Dacii Romane fondate de Traian. Poporul roman s-a format intr-un proces indelungat, intre secolele l-ll si VII-VIII d.Hr., ca un popor romanic din romanitatea estica, in urma colonizarii si romanizarii Daciei. Invazia slavilor a slabit in chip sensibil romanitatea sud-dunareana, diminuandu-i mereu potentialul uman. Datorita romanizarii, limba latina s-a impus peste tot in provincia traiana, iar apoi si in celelalte regiuni ale Daciei, asa cum se impusese si in Moesia si Dacia Aureliana. Limba latina vorbita la Dunarea de Jos (latina populara) a evoluat pe o cale proprie, ca si latina vorbita in Peninsula Iberica sau in Gal/ia si a dus treptat la formarea unei noi limbi - limba romana. Unitatea limbii romane si faptul ca la sud de Dunare nu s-au format limbi romanice distincte, ci doar dialecte ale limbii romane demonstreaza inca o data stransele contacte dintre romanicii de pe ambele maluri ale fluviului, precum si faptul ca izolarea protoromanilor si romanilor de la sud de fluviu de masa nord-dunareana a poporului lor s-a facut relativ tarziu, prin secolele VII-VIII, cand etnogeneza si glotogeneza erau aproape terminate,