EGIPTUL ANTIC - izvoarele istoriei Egiptului, istoriografia moderna a Egiptului, elemente de istorie politica a Egiptului

EGIPTUL ANTIC

I Generalitati

II Elemente de istorie politica

III Forme sociale si politice

I.a. Cadrul geografic

Din punct de vedere geografic Egiptul reprezinta o infatisare cu totul aparte. Acest fapt a fost sesizat inca din antichitate. Dupa cum este bine cunoscut, istoria Egiptului este strans legata de Nil. Astfel, Herodot spunea in Istorii ca 'Egiptul este un dar al Nilului'. Desigur ca de aici s-ar putea trage concluzia ca factorul geografic este cel determinant. In acest sens, este sugestiva aprecierea istoricului german H. Bengtson, care sublinia pe buna dreptate ca 'muncile colective la sistemul de canale au determinat la locuitorii Egiptului aparitia coagularii politic-statale'. Faptul acesta este incontestabil, dar ar fi cu totul exagerat ca sa credem ca Nilul este cretorul statului egiptean.

Asa cum se stie, Nilul inunda tinutul pe unde trece in Egipt datorita marilor caderi de ploi si a topirii zapezilor in Abisinia din Etiopia; de la lui iunie[1] si pana in septembrie viitura cuprindea toata Delta, pana la vardarea sa in Marea Mediterana. Aceste inundatii, din fericire pentru vechii egipteni, erau regulate si nu erau inundatii tumultoase care sa produca catastrofe precum Tigrul si Eufratul sau fluviile din China. In felul acesta, aproape intreaga istorie a Egiptului este concentrata in velea Nilului.

Trebuie insa precizat ca Sahara nu era atat de extins, altfel spus, suprafata de teren fertil era mult mai mare in Antichitate decat este astazi. Egiptul se infatisa doar ca o vale strabatuta de un mare fluviu pe malurile caruia a aparut si s-a dezvoltat o civilizatie mare. Expresia herodeica nu trebuie luata ad litteram pentru ca am fi siliti sa neglijam activitatea umana si rolul ei in crearea civilizatiei si a culturii pe malurile acestui fluviu.

Astfel determinat geografic, Egiptul se invecina la vest cu desertul libic[2] presarat de oaze, la rasarit cu desertul Arabiei. La nord era Marea Mediterana, iar la sud Ethiopia.

Vecinatatile occidentale si orientale ale vechiului Egipt prezentau o caracteristica deosebita, pe de o parte din punct de vedere geografic, deoarece ele creau din Egipt o tara izolata, iar pe de alta parte din punct de vedere cultural, pentru ca aceste deserturi erau locuite de populatii nomade aflate intr-un stadiu precar.

Iata, deci, aceasta sinteza interesanta dintre istorie si geografie care va marca destinul Egiptului pana in epoca moderna. Acest izolationism geografic e generat si de o mentalitate culturala si o politica izolationista si in plus a dezvoltat la egipteni un complex de superioritate. Neandoielnic, aceasta asezare geografica a marcat istoria egipteana, profilandu-i si mai mult singuratatea si, in acelasi timp, introducand in ecuatie factorul izolarii sale. Izolarea Egiptului iese si mai mult in evidenta daca o comparam cu Mesopotamia, care a fost un teritoriu de migratie.

Din punctul de vedere al bogatiilor naturale, Egiptul era sarac. Nu exista lemn, esente tari ori resurse minerale. Exista doar apa, piatra si nisip. Tocmai acesta paucitate a resurselor naturale a constituit un impuls pentru politica externa. Pentru a capata lemn, Egiptul s-a vazut nevoit sa lege relatii comerciale cu fenicienii in cetatea Byblos, de unde cumparau lemn de cedru. Pentru a avea cupru cuceresc peninsula Sinai, trecand in Asia, iar pentru a se asigura cu aur si lemn pretios cuceresc Nubia. Nu este de mirare ca, in aceste impejurari cand resursele naturale erau procurate prin mijloace militare, armata avea intre competentele ei si comertul exterior.

I.b. Izvoarele istoriei Egiptului

Pana la inceputul secolului al XIX -lea, istoria Egiptului era aproape necunoscuta; cunostintele despre ea intemeindu-se exclusiv pe traditia literara greco-romana si pe cunoaasterea-vizualizare a colosalelor monumente arhitectonice: piramide, temple.

Traditia literara greco-romana icepe cu filosoful ionian Thales din Milet, apoi cu Herodot din Halikarnossos, Platon, Diodor din Sicilia, Strabon, etc. Mai exista, din pacate doar fragmentar, lucrarea unui anume Manethoni, un preot egiptean care scrie in greceste, in secolul al III -lea i.Hr., o lucrare asupra istoriei Egiptului ordonata pe dinastii[3].

Dar nici Herodot, Platon, ori Strabon si nici chiar Manethon nu spun mare lucru despre istoria Egiptului. De la informatorii sai, care erau preoti ori functionari egipteni aflati in administratia persana, Herodot a obtinut destule informatii, dar insuficiente. Mai mult, aceste detalii, aceste date erau prelucrate prin mentalitatea unui grec.

Nici unul din autori antici greco-romani si nici unul din regii ptolemaici nu cunosteau vechea eegipteana si hieroglifa astfel incat ei nu puteau citi inscriptiile de pe monumente, ori textele notate pe papyri. Istoria Egiptului ca si istoria Mesopotamiei a trebuit sa astepte secolul al XIX -lea pentru a putea fi cunoscuta si studiata adecvat.

Inscriptiile de pe aceste monumente sau din camerele mortuare au ramas enigmatice pana la inceputul secolului al XIX -lea, cand intemeietorul egiptologiei, francezul Jean-François Champollion a deschis calea catre descifrarea hieroglifelor. Cercetarile moderne au pus in evidenta istoria limbii egiptene:

1) egipteana veche - primele mentiuni ale ei sunt din jurul anului 3.000 i.Hr., ea durand pana la 2140 i.Hr., adica pana la sfarsitul Vechiului Regat.

2) medio-egipteana - 2140-1360 i.Hr., adica de la Prima perioada intermediara pana la epoca Amarna. Ea a fost limba clasica, avand si mai tarziu acelasi statut.

3) egipteana noua - 1360- secolul VII i.Hr. A rezultat din limba vorbita a Imperiului de Mijloc fiind recunoscuta de catre Amenophis al IV -lea ca limba literara.

4) demotica - a aparut prin secolul XIII i.Hr. si a durat pana la disparitia culturii egiptene, fiind utilizata ca limba a documentelor in antichitatea tarzie dupa inceputul erei crestine.

5) copta - a rezultat din limba vorbita a antichitatii tarzii (cecolele IV-V d.Hr.) fiind notata cu caractere grecesti. Pana in secolul XVIII ea a fost o limba vie, vorbita de catr crestinii din Egipt. Ea este si astazi utilizata ca limba religioasa in biserica crestina din Egipt.

Izvoarele primare - adica sursele contemporane cu eveimentul - au inceput a fi descifrate la inceputul secolului XIX,meritul acestei deosebite realizari avandu-l, cum spuneam, genialul savant francez Jean-François Champollion. Acestor izvoare primare, care sunt de fapt texte de diverse naturi - literare, sapientale, istorice, care ne-au parvenit prin diverse modalitati, inscriptiilor - li se adauga, dupa cum aminteam anterior, traditia literara greco-romana. Impreuna, ele constituie baza documentara a incercarii de a restitui istoria Egiptului.

I.c. Istoriografia moderna a Egiptului

Unul dintre cele mai interesante si fascinante subiecte il constituie posterioritatea Vechiului Egipt. Desi izolat, acesta a avut inca din vechime legaturi cu exteriorul. Primele contacte dintre egipteni si europeni dateaza inca din Antichitate, avand in vedere legaturile cu insulele din Marea Egee, in primul rand cu Creta. Un al doilea strat de relatii s-a produs prin grecii ionieni, cei care in secolul VII au fondat colonia Naukratis si care au servit ca mercenari in armatele ultimilor faraoni egipteni. Din spusele acestor greci si scrierile invatatilor Helladei, Egiptul aparea ca o tara fabuloasa, mitica, pe ai carei locuitori Herodot nu-i putea numi barbari decat in intelesul primar al acestui cuvant. In perioada hellenistica, atentia fata de Egipt a crescut. S-a ajuns pana acolo incat marii invatati trebuiau sa intreprinda obligatoriu o calatorie cu valoare initiatica in Egipt. Nu-i de mirare ca Herodot, uimit de aparenta asemanare dintre filosofia lui Pythagoras, si el calator in Egipt, si credinta getilor in nemurire, n-a gasit alta explicatie decat sa-l faca pe Zalmoxis sclavul-discipol al filosofului grec.

Aceste relatii vor deveni permanente in perioada hellenistica, cand Egiptul intra sub stapanirea lui Ptolemaios, fiul lui Lagos, unul dintre diadohii lui Alexandru cel Mare. In afara unui important numar de izvoare primare ale epocii ptolemaice, preponderent notate pe papyri, se adauga descrierile Egiptului, realizate de catre Diodor din Sicilia, Bibleoteca istorica si Strabon, Geographia

Epocii hellenistic-lagide a Egiptului i-a urmat cea imperial-romana, prelungita prin prezenta, aici, a Imperiului Bizantin, inlocuit de catre arabi, la jumatatea secolului VII d.Hr.

Toate aceste contacte si relatii au determinat crearea unei imagini absolut admirative pentru stiinta vechiului Egipt, considerat ca depozitar al tuturor stiintelor si, mai cu seama, ca loc de initiere obligatorie pentru marile spirite nelinistite. Pythagoras, marele filosof grec a calatorit in Egipt, Platon la fel. Aratam deja, ca reflexele acestui misterios Egipt se regasesc chiar si in traditia literara referitoare la geti si daci, care atribuie - prin Herodot si Strabon - lui Zamolxis si Dekaineos asemenea calatorii initiatice.

Aceasta imagine a Egiptului nu a detrminat insa si constituirea cunostintelor despre tara si locuitori intr-o disciplina stiintifica propriu-zisa. Despre o asemenea disciplina riguroasa, despre egiptologie, se poate vorbi abia incepand cu anul 1822, cand Jean-François Champollion a inceput descifrarea hieroglifelor.

Se stie, de semenea, ca acest interes, chiar dupa Jean-François Champollion si primii mari egiptologi, a evoluat spre egiptomanie, asa cum s-a intamplat in alte situatii.

Intemeietorul egiptologiei a fost Jean-François Champollion. Cercetarile lui au fost continuate si dezvoltate in secolul XIX si secolul XX, in primul rand de catre savantii germani si francezi, care, fie prin sapaturi arheologice importante, fie prin adancirea studiului monumentelor, au determinat astfel fundamentarea egiptologiei. Acestia au fost: R. Lepsius, A. Mariette, H. Brugsch, A. Erman, G. Maspéro, K. Sethe, etc. Pe urmele lor, favorizati si de preponderenta politica in Egipt, au venit englezii, Sir Williams Matthews, Flinders Petrie, apoi americanii si in sfarsit, egiptenii insisi.

Pentru a ne face o idee despre istoria egiptologiei, pot fi consultate mai multe lucrari: H. Kess, Handbuch der Orientalistik, 1959; F. Gladstone Bratton, The History of Egiptian Archaeology, Londra, 1967; Jassen si Voss, Bibleografhie egiptologique anuelle, Leiden, 1947.

Din imensa literatura egiptologica, cateva titluri merita a fi retinute: The Cambridge Ancient History (C.A.H.); G. Maspero, Histoire anciennes de peoples de l'Orient, Paris, 1899; A. Kuhrt, The Ancient Near East, I-II, Londra, 1995; J.H. Brestead, The History of Egipt of the Earliest Times to the Persion Conquest, Londra, 1995; E. Drioton, J. Vandier, L'Egipt, Paris, 1952; W. Wolf, Das alte Agypten, München, 1970. De asemenea, la indemana studentului se afla cateva lucrari in limba romana - traduceri - sau redactate de catre autori romani. O buna informare pentru istoria Egiptului se poate gasi in lucrarea lui J. Deshayes, Civilizatiile Vechiului Orient, I-II, Bucuresti, 1975 si cele semnate de eruditul orientalist autodidact dr. C. Daniel.

II Elemente de istorie politica a Egiptului

Exista in lunga politica a Egiptului mai multe epoci, fiecare avand caracteristicile sale. Inainte de a prezenta cateva elemente succinte de istorie politica, trebuie aratate tocmai aceste epoci, in succesiunea lor cronologica. Prezentarea istoriei politice a Egiptului se poate fece fie urmarind aceste epoci, fie, cum spuneam, urmarind criteriul in vigoare de la preotul egiptean Manethon, pe dinastii, sau combinandu-le unul cu celalalt.

Si Egiptul a cunoscut faza prestatala, cand coagularea politica era extrem de redusa. Primele elemente de unitate s-au manifestat sub impulsul exercitarii agriculturii. Pe la sfarsitul mileniului IV i.Hr., se poate vorbi de existenta a doua state in vechiul Egipt si anume: Egiptul de Jos si Egiptul de Sus, denumirea provenind de la asezarea lor pe cursul Nilului. Existenta acestei diviziuni s-a reflectat si in planul mitic, fiecare dintre cele doua state avand cate un zeu specific: Horus si Seth.

De la Manethon aflam ca intemeietorul statului egiptean a fost faraonul Narmer, cunoscut in izvoarele grecesti sub numele de Menes, el fiind intemeietorul primei dinastii - dinastia lui Narmer sau dinastia thinita. Dupa prima dinastie au mai urmat doua dinastii thinite. Exista o anumita controversa daca dinastia a III -a apartine sau nu Vechiului Imperiu.

1. Dinastiile thinite: dinastiile I-III[4]

2. Vechiu Imperiu: dinastiile IV-VI[5]

3. Prima perioada intermediara: dinastiile VII-X[6]

4. Imperiu de Mijloc: dinastiile XI-XIV[7]

Eseu: Letonia - asezare si limite, mediul Natural, potentialul uman, economia Eseu: Viitorul geopolitic al Rusiei

5. A doua perioada intermediara: dinastiile XV-XVII[8]

6. Noul Imperiu: dinastiile XVIII-XX[9]

7. A treia perioada intremediara: dinastiile XXI-XXIV[10]

8. Imperiul Etiopian: dinastia XXV[11]

9. Renasterea Saita: dinastia XXVI[12]

10. Prima dominatie persana: dinastia XXVII[13]

11. Ultimele dinastii egiptene: dinastiile XXVIII-XXIX[14]

12. A doua dominatie persana[15]

13. Egiptul hellenistic, romano-bizantin[16]

Cum spuneam, izvoarele de baza pentru reconstituirea istoriei politice a Egiptului sunt lucrari pierdute si transmise fragmentar prin alti autori, cum este cazul cu lucrarea preotului Manethon, din resturile unor liste regale continute de papyrul de la Torino care contine date despre faraonii egipteni, si care a fost redactata in perioada ramsida la Memphis si,  la fel de fragmentara, o lista in templul de la Abydos al lui Sethi I cuprinzand un numar de 76 nume regale. Ea se pare ca a inceput sa fie redactata in timpul dinastiei a V -a.

Aceasta organizare pe dinastii a lui Manethon, care a impartit istoria Egiptului in 31 dinastii, ultimul rege fiind Dareios al III -lea, nu trebuie inteleasa ca reprezentand o succesiune neintrerupta in cadrul aceleasi familii. In cazul Egiptului, dinastia grupeaza stapanitori din aceeasi familie, dar si stapanitori care au avut aceeasi capitala.

Asa cum spuneam, istoriografia privitoare la vechiul Egipt nu este inca de acord cu privire la modul in care s-a facut unificarea si chiar este in dezacod cu privire la persoana si numele faraonului unificator. Totusi, un lucru este limpede: Egiptul istoric, asa cum este cunoscut din manualele de istorie sau din lucrarile generale, nu a aparut de la inceput ca un stat unitar. Ca peste tot, au fost coagulari politice locale, si apoi s-a ajuns la imperiu, la doua unitati politice mai importante: Egiptul de Jos si Egiptul de Sus

Impulsul unificator si organizator a venit din partea Egiptului de Sus, intrucat in simbolistica regala egipteana se recunosteau semnele Egiptului de Sus, iar primele dinastii au aparut la Thinis. Actiunea unificatoare a lui Narmer-Menes porneste de la Memphis, tot din Egiptul de Sus, palatul de aici, numit Zidul Alb, devenind locul de incoronare al faraonilor.

In timpul dinastiilor thinite se constata purtarea unei expeditii de prada in jur si efectuarea unor incursiuni pana la a doua cataracta a Nilului. Inca din aceasta perioada sunt ateste raporturi cu indepartatul oras-stat fenician Byblos, in timpul celei de-a treia dinastii memphite plasate pe la 2800 i.Hr. Trebuie sa remarcam activitatea faraonului Djoser, al carui regim se instaleaza si se consolideaza in regiunea Zidului Alb.

Este demna de mentionat activitatea lui Imhotep care ave afunctia de 'prim-ministru'. Acesta a fost o personalitate complexa, lasand lucrarea Instructii morale. Tot lui ii este atribuita reinnoirea cunostintelor stiintifice si ridicarea celebrei piramide cu trepte la Saqqarah, care era in acelasi timp si templul faraonului.

Dinastiile thinite au reprezentat in ultima instanta un fel de avanpremiera la adevarata istorie a Vechiului Egipt, fixand cadrele constructive ale Vechiului Imperiu. Si inceputurile Vechiului Imperiu constituie subiectul unei controverse intre egiptologi, intrucat unii considera ca Vechiul Imperiu incepe cu dinastia a III -a[17] in vreme ce altii, intre care J. Yoyote cred ca dinastia a IV -a este cea care a intemeiat Vechiul Imperiu

Intemeietorul dinastiei a IV -a plasata in timp pe la 2720 i.Hr. a fost faraonul Snefru. Dinastia a IV -a este si dinastia marilor constructori de piramide - Keops, Kefren si Mankeura[18]. Tot in timpul Vechiului Imperiu se inmultesc expeditiile in Libia si Nubia, in ultima regiune fiind deja organizata exploatarea minelor. Izvoarele mentioneaza, de asemenea, expeditii in Palestina de Sud impotriva 'celor care locuiau pe nisip'.

Organizarea militara in timpul Vechiului Imperiu era destul de evoluata, armata fiind inpartita in patru mari unitati tactice. Exista un corp de elita, asa numitii neferu, care alcatuiau garda regatului, apoi infanteria propriu-zisa care dispunea si de corpuri speciale intre care era si corpul interpretilor[19], dar si unitati auxiliare alcatuite din nubieni si libieni. De asemenea, Egiptul avea o flota.

In afara obiectivelor specifice unei armate, armata egipteana asigura exploatarea minelor si desfasurarea comertului exterior. O imagine sugestiva despre forta Vechiului Imperiu ne putem face numai si din contemplarea giganticelor constructii din aceasta vreme, dintre care se detaseaza marile piramide de la El-Gizeh.

Disolutia Vechiului Imperiu s-a produs in timpul dinastiei a VI -a, cand nobilime a ajuns sa domine puterea regala si sa slabeasca astfel sutoritatea centrala, fapt devenit evident in timpul faraonului Pepi al II -lea[20]

Urmeaza prima perioada intermediara desfasurata in timpul dinastiilor VII-X si care a durat intre 2260-2050 i.Hr., perioada fiind marcata de grave tulburari interne sugerate elocvent prin faptul ca a VII -a dinastie  fost alcatuita din 70 de regi - ne spun documentele - care au domnit 70 de zile. Se constata tot in aceasta perioada si o profunda ruptura, prin existenta faraonilor paraleli la Heracleppolis si Jeba. Avem de asemenea informatii cu privire la invadarea Deltei Nilului de catre beduini.

Imperiul de Mijloc (2050-1675 i.Hr.), dinastiile XI-XIV

Imperiul de Mijloc este de fapt creatia dinastiei a XI -a a faraonilor Menthuotep (I, II, III). Menthuotep II a reusit sa reorganizeze tara si sa-i asigure unitatea, disparand faraonii paraleli. In timpul lor si a succesorilor lor din dinastia a XII -a[21], procesul de consolidare a statului a continuat.

Opera acestora a fost distrusa de invazia hiqsosilor care deschid de fapt a doua perioada intermediara. Asupra originii etnice a hiqsosilor exista si astazi controverse nerezolvate, intrucat nu au putut fi detectate toate componentele etnice ale acestor navalitori veniti din Asia. Este sigur ca au fost o populatie nomada de pastori, un conglomerat etnic in care predominau semitii. Unii au crezut ca pot fi identificate si elemente indoeuropene. Este interesant ca hiqsosii nu si-au fixat capitala in mijlocul Egiptului, ci intr-o pozitie excentrica, la Avaris, in Delta. Aceasta asezare excentrica, interesanta si sub raportul geografic-istoric, sugereaza si mai exact caracterul de corp strain al acestor navalitori in contextul istoriei egiptene.

Hiqsosii au fost alungati de catre faraonii dinastiei a XVIII -a, cei care au intemeiat ceea ce se numeste

Noul Imperiu Egiptean

Intemeietorul dinastiei a XVIII -a a fost Ahmose[22]. Dinastia a XVIII -a a reusit refacerea vechilor structuri si totodata o remarcabila politica expansionista. Dintre faraonii dinastiei a XVIII -a intre cei mai remarcabili se afla Tuthmes-Tutmosis I[23], in timpul caruia au fost intreprinse expeditii spre Sudan si a fost instituit protectoratul egiptean asupra Syriei de Nord. Tutmosis I este primul faraon egiptean care trece Eufratul. Una dintre cele mai interesante si controversate personalitati a dinastiei a XVIII -a este regina Hatshepsut. Ea a fost sotia lui Tutmosis al II -a, lipsit de personalitate, reusind sa se impuna intre 1520-1483 i.Hr. dominandu-l o perioada de timp si pe Tutmosis al III -a[24] in vremea minoratului sau.

Dupa moartea reginei, Tutmosis III a decretat damnatio memoriae. Indata dupa moartea lui Hatshepsut si preluarea puterii, Tutmosis al III -lea continua expansiunea din vremea lui Tutmosis I, Egiptul atingand apogeul teritorial de la a patra cataracta a Nilului si pana la Amman. Documentele si reliefurile monumentale il infatiseaza ca pe un mare razboinic ce isi zdrobeste toti inamicii.

Dupa aceste mari campanii militare intervine in istoria Egiptului o perioada deosebit de interesanta, sub aspect religios, cultural. Este vorba despre reforma intreprinsa de faraonul Amenophis IV[25], care, in conflict cu preotii zeului Ammon, declanseaza ceea ce s-a numit revolutia amarniana. Faraonul muta capitala si o numeste Aken-aton. Amenophis IV, o fiinta sensibila, s-a aplecat asupra reformei sale si a neglijat organizarea si expansiunea militara egipteana. Este tocmai perioada intre care hittitii indo-europeni se afla sub conducerea celui mai mare rege al lor, Shuppiluliuma. In fata expansiunii acestora, egiptenii pierd sudul Palestinei.

Revolutia amarniana a provocat reactii puternice in Egipt, coalizand mai multe forte ostile faraonului, astfel incat reforma lui Amenophis al IV -lea nu a supravietuit prea mult.

Al treilea succesor al sau a fost inlaturat de generalul Horemheb, care pe la 1343 i.Hr. a intemeiat dinastia a XIX -lea numita si dinastia ramsida. In lista dianstiilor lui Manethon Horenheb este inserat insa in dinastia a XVIII -a, intemeietorul acestei dinastii fiind socotit Ramses I, succesorul lui Horemheb, dar avand o domnie nesemnificativa.

In cadrul dinastiei a XIX -a, se ilustreaza mai multi faraoni intre care cel mai important este Ramses al II -lea. Bazele dinastiei a XIX -a au fost puse cu adevarat de catre Sethi I[26]. Fiul lui, Ramses al II -lea, a fost un monarh energic, care a consolidat dinastia si a recucerit sudul Plestinei, a purtat o grea batalie cu hittitii la Quadesh. In vremea sa, Noul Imperiu atinge apogeul, sub raportul organizatoric si al consolidarii generale.

Ramses al II -lea[27] a fost si un mare constructor si numele sau a devenit foarte cunoscut prin aceste constructii, dar si prin restaurarea celor vechi, in ale caror inscriptii el se desemneaza ca fondator.

Ramses al II -lea a fost insa si un razboinic, el continuand actiunile tatalui sau impotriva hittitilor. In 1278 i.Hr., la Quadesh se desfasoara o a doua batalie cu hittitii condusi de catre regele Muwatali. Izvoarele egiptene vorbesc de o victorie a faraonului, iar hittite de una a lor. Armatele hittite se pare insa ca au castigat batalia, dezastrul total al armatei egiptene fiind impiedincat de vitejia personala a faraonului.

Oricum, succesorul lui Muwatali, Hattusili al III -lea convine cu Ramses II asupra statu-quo-ului, formalizat juridic intr-un tratat incheiat intre cele doua puteri. Pentru intarirea acestor bune relatii, Ramses II se va casatorii cu o printesa hittita. Legatura e intarita si prin corespondenta dintre cele doua regine.

Succesorul lui Ramses II, Merenptah[28] inregistreaza o incercare a libienilor de a invada Egiptul, invazie respinsa de faraon.

Dinastia a XX -a este deschisa de faraonul Sethnaht care, pe la 1200 i.Hr., il alunga pe palestinianul Iarson, care se stabilise in Egipt.

Un extraordinar eveniment demografic, etnic si militar se inregistreaza in timpul faraonului Ramses al III -lea[29]. Marea de fapta de glorie a acestuia este oprirea invaziei 'popoarelor marii', care incercau sa intre in Egipt. Acest fenomen se integreaza marilor miscari etno-demografice prilejuite de invazia popoarelor indo-europene, eveniment cu implicatii in istoria universala. In cursul acestor miscari, pornite de la nordul Dunarii, s-au inregistrat miscari de populatie in Italia, apoi sub aceasi presiune, are loc si miscarea din nordul Helladei, a dorienilor. Aceste miscari etno-demografice au afectat si Asia prin deplasarea populatiei thraco-frigiene din Europa in Asia, ceea ce a dus, se pare, la disparitia Imperiului hittit, valul coborand pe litoralul Mediteranei, rasturnand toate structurile politico-statale din Syria si Palestina si apoi oprindu-se abia in Delta Nilului.

Faraonul Ramses al II -lea reuseste, dupa aceasta victorie, sa reinstaureze stapanirea egipteana in Asia. Lui i-au urmat o serie de faraoni, tot cu numele de Ramses, pana la al XI -lea. intre anii 1168-1085 i.Hr. A fost o perioada nefericita pentru Egipt, marcata de convulsii sociale, revolte, iar pe plan extern, de pierderea Asiei. Aceasta situatie confuza va genera disolutia Noului Imperiu si deschiderea celei de-a treia perioade intermediare

Ea incepe cu a XXI -a dinastie, care a durat pana in 950 i.Hr. este oarecum impropriu sa vorbim de cea de-a XXI -a dinastie, intrucat au fost guvernari paralele, ca si in timpul primei perioade intermediare. Guvernarea faraonilor din nord - Egiptul de Jos - era dublata de guvernarea paralela a preotilor din sud. Aceasta guvernare paralela, care a durat 50 de ani, a fost instituita de catre Herichor, marele preot al lui Ammon din Theba. In acest timp evolutia situatiei in cele doua parti ale Egiptului a fost diferita. Daca in sud se desfasurau lupte interne, in Egiptul de Jos se desfasurau lupte victorioase impotriva filistinilor din Plestina, egiptenii ocupand cateva pozitii semnificative aici.

Unitatea este restaurata in timpul dinastiei XXII (950-823 i.Hr.) numita si dinastia libiana fondata de catre Sheshonk I (950-929 i.Hr.). Sheshonk a introdus o guvernare autoritara, tranformand pontificatul intr-un apanaj regal, constituind o dinastie de mari preoti dintre fiii sau nepotii faraonilor. Sheshonk dezvolta o politica externa activa, intre altele el invadeaza Palestina si jefuieste Ierusalimul, ecourile domniei sale regasindu-se in Vechiul Testament. Dupa disparitia lui Sheshonk se constituie o dinastie de mari preoti.

Dinastiana libiana este urmata de a XXIII -a dinastie, care a gestionat o situatie nefericita, respectiv inceputurile expansiunii kusite din Etiopia spre nord in Egipt si in acelasi timp divizarea Egiptului in doua monarhii. A XXIV -a dinastie este fondata in Sais - 730 i.Hr. - de catre Tefnath, ea durand pana in 715 i.Hr. Cu aceasta ia sfarsit a treia perioada intermediara.

Ea este urmata de ceea ce s-ar pute numi Imperiul Ethiopian (715-663 i.Hr.). aceasta este intemeiata de catre Shabako (715-701 i.Hr.). Shabako intemeiaza a XXV -a dinastie etiopiana, in care, de fapt, Egiptul isi pierde identitatea, fiind anexat Sudanului., Shabako proclamandu-se unic faraon de la Memoe la Mediterana. Domnia faraonilor de la a XXV -a dinastie este marcata de conflicte cu Noul Imperiu Assyrian, cand regele Senacherib ii infrange pe egipteni. In timpul lui Taharko (689-664 i.Hr.) are loc inflorirea monarhiei kusite, dar si domnia lui este zguduita de bataliile cu asirienii.

In 671 i.Hr. regele asirian Assarhadon cucereste Memphis-ul si il instaleaza pe saitul Nechao I ca faraon. Cu doi ani mai tarziu, Tahako recucereste Memphis-ul. La randul lui, Assurbanipal ocupa Delta si capitale Theba in 667 i.Hr., iar trei ani mai tarziu, in 664 i.Hr., succesorul lui Taharko recucereste Delta si il ucide pe Nechao, ceea ce a provocat o noua expeditie assyriana de represalii.

Sfarsitul Imperiului etiopian a dus la ceea ce se numeste Renasterea saita, care a durat intre 663-525 i.Hr., fiind opera dinastiei a XXVI -a intemeiata de catre Psametic I (663-609 i.Hr.). el si-a ales Memphis drept capitala si a inceput o actiune energica de restaurare a maretei si vechiului Egipt. A alungat garnizoanele assyriene, apoi a eliberat Sudul de sub stapanirea etiopienilor.

Dupa restaurarea linistii, Psametic a reorganizat regatul in nome ca pe vremea Ramsizilor. Pentru a intari regatul a utilizat rolul economic si militar al minoritatilor straine, in acest context permitand fondarea coloniei grecesti Naukratis si utilizand serviciile mercenarilor greci. Pentru a putea consolida autoritatea centrala a controlat aristocratia si in acelasi timp a reinviat teoria regelui divin, refacand si baza ideologica a institutiei regale. Ocupat cu aceasta activa si complexa restaurare interna, Psametic I a desfasurat o politica echilibrata si activa, limitandu-se in Sud la consolidarea frontierei, iar in Nord favorizand Assyria impotriva imperiului Noului Babilon.

Politica sa este urmata in linii mari, dar nu cu acelasi succes de catre Nachao al II -lea (609-594 i.Hr.). acesta a continua t aceasi politica interna, ceea ce a dus la renasterea economica, intre alte actiuni fiind demna de mentionat refacerea canalului prin care un brat al Nilului se varsa in Marea Rosie.

Pe plan extern, Nechao nu a avut succes in expansiunea sa in Asia, fiind infrant in 605 i.Hr., se pare, la Karkemish, de catre Nabucodorosor (Nabucodonosor) al II -lea. conflictul cu Babilonul se dezvolta in timpul faraonului Apries (588-568 i.Hr.), care trimite flota egipteana in ajutorul orasului Tyros, asediat de catre babilonieni. Totodata, el intervine in ajutorul libienilor din Kyrene, angajati in lupta cu grecii.

Amosis (568-526 i.Hr.) il detroneaza pe Apries. Amosis este ridicat pe tron de armata. In timpul sau, se inregistreaza apogeul puterii saite. El a reusit sa reziste lui Nabucodonosor si a fost mai abil decat predecesorul sau, reconciliindu-se chiar cu grecii din Kyrene. Tot el a cucerit, in 565 i.Hr., insula Cipru.

In timpul succesorului sau, Psametic al III -lea, Egiptul a fost cucerit de catre persi. Dominatia persana a durat intre anii 525-404 i.Hr. (dinastia a XXVII -a). in timpul ultimelor dinastii egiptene - cele din timpul revoltelor antipersane - se perfectioneaza administratia, se incearca revenirea la traditiile saite, se iau masuri pentru dezvoltarea agriculturii, se incheie aliante cu Cartagina si cu Atena impotriva persilor.

In 332 i.Hr., Alexandru cel Mare cucereste Memphis-ul, iar in 331 i.Hr. intemeiaza Alexandria, care va deveni capitala Egiptului hellenistic, intemeiat de catre Ptolemaios al lui Lagos, unul dintre diadochii marelui cuceritor.

Institutiile

Asa cum se stie, mai mult decat la alte popoare, vechii egipteni au avut notiunea - si institutia - regalitatii divine. Regele este nascut din zei si el insusi este zeu. Regele este, dupa cum spun documentele, zeul perfect 'Horus'. La Heliopolis, este adorat ca Horus-Ra, iar la Theba ca Ammon-Ra.

Intr-un binecunoscut text, Ramses al II -lea se adreseaza astfel tatalui sau: 'Te odihnesti in lumea de jos ca Osiris, eu stralucesc ca Ra pentru popor, fiind ca Horus pe marele tron'.

Conceptul fundamental al regalitatii egiptene este acela ca regele genereaza viata. Viata sa privata si in general educatia sa sunt toate marcate de aceasta idee a regelui-zeu. El trebuie sa exceleze in toate, el primeste o educatie fizica si militara pentru a fi cel dintai, dar nu primeste educatia unui general. Intre functiile sale, un rol fundamental il are religia. Regele nu are, ca in alte parti, calitatea de mare preot si faptul acesta a dus la dezvoltarea unei teocratii, adica constituirea unei caste sacerdotale deosebit de puternice si influente, care a pus multi faraoni in dificultate, pentru ca Noul Imperiu sa ia sfarsit tocmai prin pretentiile acestei teocratii, concretizate prin regiunea marelui preot Herichor in Egiptul de Sus. Alte functii ale regelui erau: razboiul, ordinea si justitia.

Guvernarea si administratia vechiului Egipt erau marcate de centralizare, determinata la randu-i de caracterul economiei. Guvernarea si administratia vechiului Egipt isi aveau sediul in palatul regal numit in texte 'marea casa': Per aa > Pharao > Faraon

Evident ca aceasta centralizare a generat si un aparat birocratic. Ordinile trebuiau transmise de catre agenti car purtau nume metaforice: 'limba, ochii si urechile faraonului'. Aceasta administratie era supravegheata de catre un functionar superior pe care istoricii moderni il numesc cu un termen preluat din limba araba: vizir, textele egiptene numindu-l tati. Avand in vedere importanta Nubiei, ea era guvernata de un vice-rege. Vechiul Egipt era orgnizat in 40 de unitati administrativ-teritoriale - nome, acestea avand ca unitate fiscal-administrativa satul

Resursele naturale

Asa cum se stie, Egiptul - ca si astazi - este lipsit de resurse minerale semnificative fiind silit sa aduca din exterior: aur din Nubia, cupru din Siria - regiuni pe care le-a cucerit - fie lemnul de cedru din Liban. O foarte buna calitate avea piatra pe care au utilizat-o in constructii.

Punand in valoare Nilul, mai exact revarsarile sale, vechii egipteni au dezvoltat o agricultura remarcabila. Putem spune ca datorita irigatiilor, au practicat o agricultura intensiva, in cadrul careia ei cultivau: grau, orz, legume, arbori fructiferi. Vechii egipteni au sustinut de cresterea animalelor, calul fiind rezervat aristocratiei.

Tot ei practicau cu maiestrie mestesugurile. Acestea erau diverse si, datorita specificului Egiptului, am putea spune ca obisnuita diferenta intre mestesugurile de lux si cele comune capata conotatii speciale pe care le vom intalni si in alte regiuni ale Vechiului Orient. Aceste conotatii sunt in legatura cu dezvoltarea pe langa palat si templu a unor mestesuguri legate de neviole familiei regale si aristocratiei, dar si ale cultului, astfel incat opera mestesugarilor se tezaurizeaza.

Datorita usurintei de a naviga pe Nil si populatiei destul de numeroase, se poate constata un comert interior foarte activ. In schimb, comertul exterior este mult mai slab dezvoltat, intrucat el se practica mai cu seama cu marfuri de lux.

In evaluarea economiei vechului Egipt nu trebuie exclus factorul geografic, care aici a generat izolarea. Pozitia geografica a Egiptului ingreuna contactele economice active. Istoricii introduc in discutie si dezvoltarea unui sentiment al orgoliului, al superioritatii civilizatiei egiptene. Pe de alta parte, nu trebui exclusa nici ipoteza ca Egiptul a ajuns prea devreme la civilizatie sau mai exact mai repede la civilizatie.

III Formle sociale si politice

Societatea vechiului Egipt

Neindoielnic, sclavajul era practicat in vechiul Egipt. Fara indoiala izvorul cel mai sigur al sclaviei erau strainii care primeau nume egiptene. Nu este sigur daca egiptenii puteau sa ajunga sclavi. Este incert statul copiilor nascuti din femeile sclave. Sclavii erau monopol de stat, ca urmare ai se aflau in numar redus in societatea egiptena, intrucat clasele de jos, spre deosebire se societatea greco-romana, nu aveau sclavi in proprietate, intrucat faptul acesta atragea banuiala de jefuire a mormintelor, ocupatie aspru pedepsita. Prin urmare, se poate spune ca, sclavii nu constituiau in vechiul Egipt un tip social distinct.

Familia si rolul femeii

Si aceasta problema consttuie, potrivit lui A. Aymard, 'o zona de obscuritate'. Este controversata si problema existentei unei casatorii consanguine, asa cum am fi indemnati sa credem din exemplul mitic al casatoriei dintre fratii Osiris si Isis. Ea, daca s-a practicat, a avut o aplicare restransa si in familia regala. Se pare ca rolul femeii era egal cu al barbatului, si lucrul acesta implica faptul ca ascendenta materna era egala in importanta cu ascendenta patena. Din texte, se poate vorbi de existenta afectiunii si a tandretii dintre sot si sotie, ele continand termenii de: 'iubita mea', 'iubitul meu' sau 'sora mea', 'fratele meu'. Vechii egipteni practicau poligamia, in masura in care le-o permitea standardul economic. In orice caz, inrandurile aristoctatiei acest lucru este sigur. Se stie, astfel, ca Ramses al II -lea a avut 160 de copii.

Casatoria se incheia printr-un contract, care proteja drepturile femeii. Faptul ca femeia nu era considerata o fiinta inferioara, ca in alte civilizatii, s-ar putea explica datorita imprejurarii ca egipteanul era prea ocupat de afacerile militare.

Unul dintre aspectele interesante ale societatii vechiul Egipt este statutul copilului si implicit problema demografica. In primul rand, egipteanul avea nevoie de un fiu pentru nevoile cultului. Cand grecii au luat contact cu civilizatia egipteana, ei au constatat cu uimire ca egiptenii nu-si 'expun' copiii, asa cum era practica curenta.

Reprezentarile artistice documenteaza afectiunea si tandretea vechilor egipteni fata de copii. De altfel, in vechiul Egipt orice nastere trebia declarata, pentru a putea coordona in acest fel masurile de crestere a suprafetelor agricole si pentru a asigura resursele.

Castele ereditare

Este de presupus ca o administratie centralizata a fost ideea unei ierarhizari pe caste ereditare, asa cum se va intampla ulterior in Imperiul Roman, cand, pentru a asigura functionarea fiscalitatii, Docletian si Constantin au fixat pentru fiecare profesie exercitata, cu obligatia de a o transmit si fiului, interzicand, totodata, si parasirea locului de origine.

Tipurile sociale

Felahul constituia imensa majoritate a populatiei. In timpul Vechiului Imperiu, statutul sau juridic era echivalent cu acela al sclavului. Ulterior, el devine - din punct de vedere juridic - un om liber, dar, practic, el ramane un sclav. De fapt, nimic nu este mai strain Egiptului decat idealul de om liber.

Cu acest statut, felahul munceste pe campurile palatului sau templelor fara a se preocupa de idee de libertate.

Aceasta situatie a felahului si, in general a producatorului in Vechiul Orient, dar si in alte civilizatii, s-a incercat a se explica prin diferenta formelor de proprietate si a relatiilor sociale cunoscute de aceste cu cele din Hellada sau italo-romane. Acestea din urma sunt explicate si denumite ca fiind relatii intemeiate pe existenta muncii servile. In schimb, cele din Vechiul Orient n-au putut fi denumite in mod satisfacator, desi s-au propus mai multe serii de terminologii.

Cei mai multi istorici din secolele XIX si XX au definit aceste relatii ca fiind de tip feudal iar istoricii marxisti sub influenta lui Stalin, luand drept "turnesol" ponderea muncii servile in raporturile socio-economice, au propus denumirea de sclavagism incepator. Denumirea este cel putin nefireasca, pentru ca la nivel institutional societatile Vechiului Orient nu sunt niste societati aflate la inceputul statale, cum ar presupune incadrarea lor in sclavagismul incepator. Recitindu-l pe Marx, filosofii, istoricii si economistii marxisti occidentali au descoperit mai multe lucrari din tinerete ale acestuia. Aici Marx nu ajunsese la formularea celebrei lui scheme a succesiunii formatiunilor social-economice, fiecare cu propriul mod de productie: sclavagiste, feudale, capitaliste, aflandu-se in dubiu in definirea specificului lumii orientale.

Cum aceasta, la nivelul cunostintelor de atunci si al instrumentului stiintific, nu aratau a fi nici societati primitive, dar nici de tipul Atena si Roma, atunci Marx propune denumirea de mod de productie asiatic. Aceasta a fost reluata in formula mod de productie tributar. In cateva cuvinte, prin mod de productie tributar se intelege o societate intemeiata pe un gen de relatii, care nu cunosteau proprietatea privata, ci numai proprietatea colectiva a obstii, respectiv a staului, in stapanirea moanarhului. Nu exista sistemul exploatarii individului, ci numai a comunitatii, exprimat printr-un tribut varsat autoritatii centrale. In chipul acesta, membrii comunitatii s-au aflat, dupa expresia lui Marx, intr-o 'allgemeine Sklaverei'[30]

In ce priveste mestesugarul, despre care aflam cate ceva din Satira meseriilor, stim ca practica meseriile cele mai diverse si ca statutul sau este aproape comparabil cu cel al felahilor. Foarte rar intalnim in operele de arta numele autorilor acestora. Doar faraonul Amenophis al IV -lea favoriza promotia sociala a sculptorului.

Soldatul are o origine sociala umila, ceea ce ii interzicea ascensiunea in grad. El primea un lot de pamant. De la Herodot se stie ca in perioada saita existau 310.000 de soldati, care aveau fiecare loturile de pamant - eretitare - de cate trei hectare. Un sfert dintre aceste loturi se aflau in Delta. Cei care serveau in garda regala primeau un supliment de solda.

Evident, ofiterul provine din randul aristocratiei, avand un alt tratament si alte drepturi decat soldatul de rand.

Preotul ocupa un loc eminent in societatea Vechiului Egipt. Cel mai important era marele preot al zeului Ammon. Preotii erau organizati intr-o complicata ierarhie cu mai multe functii, intr-un serviciu complex destinat cultului.

Scribul era un personaj esential pentru buna functionare a administratiei ti birocratiei Vechiului Egipt, pozitia sa fiind elocvent reliefata intr-un text: 'scribul este cel care comanda'. Scribul constituia, astfel, coloana vertebrala a administratiei, el fiind el fiind cel care tine socotela finantelor statului, ale nomei si pana la cele ale palatului.

In ansamblul ei, societatea egipteana si-a ppastrat structurile de baza si o vom vedea functionand, cu mici modificari, si sub stapanii persani, macedo-helleni si romano-bizantini. Este poate impropriu sa vorbim de o imobilitate siciala si la nivelul mentalitatilor, dar despre o continuitate se poate vorbi in mod incontestabil, de vreme ce egipteanul vedea in regii persani, in cei hellenici sau in imparatii romani pe urmasii vechilor faraoni.