Dacia Traiana dupa retragerea stapanirii romane

Dacia Traiana dupa retragerea stapanirii romane

Din multe puncte de vedere, cazul Daciei10 este similar celor evocate mai sus. Provincia a cunoscut vreme de cinci generatii (cea 100-275 d.Hr.) un masiv si intens proces de romanizare, in urma caruia autohtonii daco-geti, ramura de nord a tracilor, au devenit latinofoni, aidoma colonistilor veniti in provincie. imparatul Aurelianus (270-275), "vazand ca lllyricum e devastat si Moesia ruinata, a parasit provincia transdanubiana intemeiata de Traian'11 si, pentru a nu se spune ca Imperiul Roman a pierdut Dacia, a intemeiat o noua provincie cu acest nume, la sud de Dunare, intre cele doua Moesii. fn noua provincie, impartita nu peste mult timp in doua -Dacia Ripensis si Dacia Mediterranea-, au fost stramutate armata, administratia, inaltii demnitari si aristocrati, precum si o parte a populatiei latinofone din Dacia nord-dunareana. Evident, propaganda oficiala romana, prin scriitorii pusi in slujba imparatilor, a sustinut, in general, ca intreaga populatie a Daciei Traiane a fost retrasa la sud de fluviu, numai ca acest lucru era imposibil din punct de vedere practic. Pe de alta parte, atitudinea oficialitatilor este normala: ele nu puteau recunoaste ca un mare numar de cetateni romani au ramas fara protectie, in afara granitelor imperiului.

Populatia Daciei la finele secolului III d.Hr. era de cea 800.000 de locuitori12. Niciodata in decursul istoriei, nici macar in perioada contemporana, nu se cunoaste o stramutare de populatie de o asemenea amploare. Este evident ca nici romanilor, oameni practici prin excelenta, nu Ie-a trecut prin cap ca ar putea realiza asa ceva. De altfel, exista o marturie indirecta in acest sens: cu mai bine de 150 de ani inainte de Aurelian, la moartea lui Traianus (117), se spune ca noul imparat Hadrianus, avand de gand sa abandoneze Dacia, a fost sfatuit de prieteni sa n-o faca pentru ca "sa nu cada in mana barbarilor atatia cetateni romani'13. Este clar, deci, ca la 271-275 au ramas la nord de Dunare un mare numar de provinciali ai fostei Dacii. Nici macar noua provincie sud-dunareana - un teritoriu restrans, cu propria retea demografica - nu avea cum sa absoarba o populatie atat de numeroasa.

Pe de alta parte, cercetarile ultimilor 70 de ani au adus argumente solide, de natura arheologica, epigrafica, numismatica si lingvistica, in favoarea continuitatii, a prezentei populatiei latinofone daco-romane si protoromanesti la nord de Dunare, dupa retragerea aureliana14. in acest sens, stau marturie zecile de asezari si cimitire de dupa secolul III, apartinand daco­romanilor, multimea de monede si tezaure postaureliene (cu precadere, circulatia monedelor marunte de bronz este semnificativa), inscriptiile in limba latina, prezenta grupurilor de populatie crestina latinofona, evolutia limbii romane, hidronimia de origine daco-romana perpetuata pana astazi etc. Continuitatea de locuire in regiunile din sudul Banatului, Olteniei, din Dobrogea si chiar din sudul Munteniei, adica de pe Valea Dunarii pe ambele sale maluri, nu poate fi pusa la indoiala si datorita faptului ca in aceste zone stapanirea romana si apoi romano-bizantina a continuat pana spre 602 d.Hr., consolidandu-se sub imparati precum Constantin cel Mare (306-337) si lustinian (527-565). Dar, in Dacia nord-dunareana, regiunea cu cea mai densa locuire, unde s-au pastrat cele mai numeroase marturii ale prezentei daco-romane dupa 275, este Podisul Transilvaniei. Faptul nu are de ce sa mire pe nimeni, deoarece Transilvania a fost o zona careia autoritatile romane i-au acordat o atentie speciala. De altfel, ratiunea economica principala pentru care Dacia a devenit parte a Imperiului Roman au fost resursele Tran­silvaniei: aurul, argintul, alte minereuri, sarea. Aceste resurse trebuiau exploatate in conditii optime, fara incidente, opozitii sau chiar razvratiri. Aceste incidente riscau sa apara - iar romanii stiau acest lucru - deoarece tocmai in Transilvania fusese nucleul statului dac liber, capitala religioasa si politica a daco-getilor, precum si centrul rezistentei antiromane. De aceea, in Transilvania a fost plasata capitala noii provincii - Ulpia Traiana Sarmizegetusa, aici au rezidat cele mai multe legiuni si trupe auxiliare (legiunile a XIII-a Gemina si a V-a Macedonica, singurele care au stationat cvasipermanent in Dacia, si-au avut garnizoanele la Apulum si, respectiv, la Potaissa), aici au functionat, raportat la teritoriu, cele mai multe colonii si municipii, cu cea mai numeroasa populatie, faptul atestand existenta in zona intracarpatica a celei mai active vieti urbane din provincie. in Transilvania s-a facut cea mai intensa colonizare cu populatie latinofona ex toto Orbe Romano (Eutropius), pentru extragerea eficienta a minereurilor, prelucrarea lor, cultivarea ogoarelor etc.

Romanitatea romanilor, prioritar lingvistica si spirituala, s-a manifestat insa in varii domenii, cum ar fi tehnicile de munca sau structurile social-politice. Astfel, dupa 275, se perpetueaza la nord de Dunare vechile artefacte romane, continua prelucrarea metalelor ca si activitatea miniera, extragerea sarii si constructiile din piatra15. Contrar unor supozitii, orasele au continuat sa fie locuite si dupa retragerea aureliana, iar gradul de civilizatie, inclusiv urbana, era net superior in raport cu barbarii. De asemenea, in Dacia s-au pastrat diferentierile sociale, mai exact distinctia dintre honestiores si hum/ffores16. Tezaurele in valoare de mii de sesterti, personajele care daruiesc candelabre bisericilor sau care poarta fibule cu inscriptii ca insemne ale puterii derivate din arsenalul functionarilor imperiali in secolul IV sunt suficiente marturii in acest sens. Marea majoritate a acestor marturii sunt concentrate in interiorul arcului carpatic, adica in Transilvania.

Cu alte cuvinte, Transilvania a fost un nucleu al romanitatii orientale inainte de retragerea aureliana si a ramas un asemenea nucleu si ulterior. in aceste conditii, era firesc ca Transilvania sa fie centrul de formare a poporului neolatin, mostenitor a! acestei romanitati, anume poporul roman,

Pana la formarea deplina a acestui popor, insa, peste populatia daco-romana, ramasa la nord de Dunare fara scutul statului roman, s-au abatut o serie de grave dificultati. inca inainte de retragerea oficiala a autoritatilor imperiale, in timpul crizei de sub Gailienus (253-268), carpii - un trib de daci liberi -patrund in Transitvania si se adauga vechilor comunitati daco-romane. Dupa 275, asezarea carpilor si a altor daci liberi veniti din Moldova, Crisana, Muntenia continua in fosta provincie. in Banat, au intrat atunci grupuri de sarmati iazigi de la apus de Tisa17.

Contrar opiniei curente, gotii au patruns mult mai tarziu, in secolul IV, dupa 350, pe teritoriul provinciei. Descoperirile apartinand lor, mai precis vizigotilor, sunt mai numeroase la sud si est de Carpati, ceea ce demonstreaza ca masa lor era situata in afara fostei provincii romane Dacia. Aici, unii dintre vizigoti se vor crestina si vor trece in imperiu, la sud de Dunare. Ceilalti, in 376, in regiunile est-carpatice, vor fi infranti de navalitorii huni si vor trece si ei, in mare masura, la sud de fluviu sau, cei putini ramasi, se vor topi treptat in masa populatiei bastinase. Ostrogotii au trecut mai tarziu peste teritoriile nord-dunarene, in drumul lor spre Apus (secolul V).

Hunii, populatie nomada de neam turanic, venita din Asia, provoaca o perturbare generala printre germanicii din regiunea Dunarii de Jos. Dupa victoria lor din 376, hunii nu patrund in vechea Dacie, ci trec prin pasurile Carpatilor Padurosi (Nordici) in Campia Pannonica. De aici, mai ales sub "regele' lor Attila, vor organiza numeroase expeditii de jaf, unele si asupra daco­romanilor din Banat, Oltenia si Transilvania. "Imperiul' hunilor dispare in 454, cand ei sunt invinsi de germanicii gepizi la Nedao.

Gepizii, stapani formali asupra Daciei timp de peste un secol, sunt prezentati ca o populatie linistita {quieta gens), traitoare mai ales in partile vestice, in Crisana si pe valea Muresului. Ei au convietuit cu autohtonii, fn 566, ei sunt zdrobiti de catre longobarzi si avari. Cei din urma, de neam turanic ca si hunii, vor profita de victoria asupra gepizilor si vor prelua dominatia asupra unor regiuni din Europa Centrala, avandu-si centrul ("ringurile avare') in Campia Pannonica. Linele descoperiri arheologice le atesta prezenta modesta in Transilvania, in secolele VII-VIII. Dupa expeditii de prada in peninsulele Balcanica, Italica si in Germania, avarii sunt infranti in 796 de catre franci si bulgari, dupa  care viitorul imparat Carol cel Mare le desfiinteaza khaganatul' (statul).

Populatiile barbare enumerate pana in prezent - goti, huni, gepizi, avari -, desi au provocat mari bulversari pe teritoriul nord-dunarean prin jafurile si distrugerile comise, nu au putut schimba in mod hotarator soarta populatiei daco-romane din Dacia. Exista marturii clare ca aceasta populatie, ramasa in vechile asezari sau retrasa din calea navalitorilor in locuri mai ferite din zona colinara si de munte, pe vaile superioare ale raurilor, s-a adaptat situatiei create si a supravietuit. Pe de alta parte, populatiile migratoare si-au avut centrele vremelnicelor lor stapaniri in afara Daciei, de obicei in Pannonia, si de acolo si-au organizat expeditiile de prada spre est. Lungi perioade de timp, insa, raporturile au fost pasnice, in sensul ca sefii migratorilor percepeau o cota-parte sub forma de tribut din roadele muncii autohtonilor. Uneori, grupuri de migratori s-au stabilit printre daco-romani, au convietuit cu acestia si au sfarsit prin a fi asimilati18.

in raport cu toti ceilalti navalitori, situatia slavilor prezinta o serie de particularitati. Ei au jucat in tinuturile romanice dunarene rolul pe care l-au avut populatiile germanice in apusul Europei.

Izvoarele literare si arheologice atesta prezenta slavilor pe teritoriul de azi ai Romaniei, in anumite zone extracarpatice, in a doua jumatate a secolului VI. O buna parte a lor trec prin Moldova si Muntenia spre Peninsula Balcanica, unde inainteaza pana in Grecia si spre tarmul Adriaticei. Si la sud, ca si ia nord de Dunare, slavii au gasit o populatie romanizata, peste care si-au impus propria dominatie, lordanes si Procopius din Caesarea scriu despre atacurile slavilor impotriva Imperiului Bizantin. Pe teritoriul Romaniei, cei mai multi slavi au patruns in secolul VII. Ei se ocupau cu cresterea animalelor, vanatul, pescuitul si cu agricultura, cultivand mai ales mei si ovaz. La nord de Dunare, desi destul de numerosi in comparatie cu alti migratori, slavii au sfarsit prin a fi asimilati de daco-romani, protoromani si romani, Pana prin secolul XII,  Ei au exercitat insa asupra romanilor anumite influente in domeniul vietii materiale, al organizarii social-politice si al limbii19.