Dacii de la capatul lumii - urme 'romanesti' in Marea Britanie

Dacii de la capatul lumii

Urme 'romanesti' in Marea Britanie

P  

Zidul lui Hadrian bariera in fata barbarilor

In Northumbria ai senzatia c-ai ajuns la capatul lumii. Un zid urias, de peste100 de kilometri, taie insula Marii Britanii in doua, despartind Scotia de Anglia. Construit la marginea de nord a Imperiului roman, pavaza impotriva barbarilor, zidul lui Hadrian trebuie sa fie aproape. Ii presimti puterea si maiestatea. Parca intreg relieful se schimba inainte de intalnirea cu Marele Zid. Asezarile omenesti devin tot mai putine, mai mici. Ici-colo cate un satuc scotian, cateva ferme zgribulite, adunate in jurul unei piatete cu doua-trei pravalii, apoi iarasi pamanturi nesfarsite, inconjurate de ziduri din piatra milenara. Piatra si pasuni verzi - asta e tot ce vezi in aceste locuri, in apropierea celei mai grandioase frontiere construite vreodata pe pamanturile Europei si oi. Mii. Zeci de mii de oi pascand la intamplare, pana in departarile cu nori albastri-plumburii. Sfarsitul sfarsitului. Si-apoi, dintr-o data, zidul lui Hadrian! Un perete enorm, de 120 de kilometri, serpuind peste dealuri si vai, inaltat de imparatul roman pentru a-si desparti imperiul de barbarii din nord. O poveste de necrezut spune ca de-a lungul lui, undeva, exista o cetate care a fost locuita de daci: Banna, fabuloasa asezare antica, unde niste stramosi de-ai romanilor au facut istorie, lasand amintiri de nesters. Banna - cel mai mare si mai vechi fort din cele saisprezece insirate de-a lungul zidului, cel mai bine pastrat, cu cele mai multe vestigii, singurul locuit, si dupa destramarea imperiului roman, mult dupa aceea, de catre urmasii acelor soldati veniti din indepartata Dacie. Banna! Birdoswald, cum l-au botezat englezii Il rostesc intruna, in gand, privind curios in jur, prin fereastra deschisa a masinii, scormonind orizontul, spre ramasitele de fundatii ce se intrevad printre ierburi, trag adanc in piept aerul rece al Scotiei sau al Angliei, cine stie, caci suntem la hotar, mereu la hotarul imperial, inaltat, in urma cu peste doua milenii, intre cele doua tinuturi ale Marii Britanii. Aici, langa zid, toate asezarile poarta numele strabunelor forturi. Vindolanda, Carvoran (cu un templu inchinat zeului Mithra), Rudchester, Halton Chester, Ebchester, Great Chester, Rochester, Chester Mereu acest Chester, inscris pe toate tablitele acelea cafenii, avand in paranteza denumirea veche: Deva. (Tocmai orasul nostru din tinutul Hunedoarei si-al Sarmizegetusei), nume provenind din dacicul dava, cu semnificatie de 'cetate'. Deva, Chester Simpla coincidenta? si totusi, sunt prea multe Chester aici, la fel cum sunt o multime de 'dave' la noi, in celalalt capat al continentului: Singidava, Piroboridava, Ramidava, Petrodava, Buridava, Sargidava, Pelendava Toate nume de cetati pur dacice.

Casa construita pe temelia vechiului fort Fosta asezare a luptatorilor daci

Mergem mai departe. Drumul e ingust ca un fir, incadrat de ziduri din piatra veche, luata tot din ancestralele fortificatii. Ploua incet, cu soare si curcubeu, trecem prin cateva cranguri blande, in fata masinii se zbenguie soareci grasani de camp, o multime de vulpi roscovane, iepuroi Trebuie sa oprim mereu ca sa-i lasam sa treaca. E frumos aici, ploaia, salbaticiunile, curcubeul, oile si vacile plimbandu-se printre zidurile aurite de soarele palid, mirosul de iarba amestecat cu cel de ruine vechi Deodata, ajungem. Prin parbrizul udat de ploaie, vad clar numele pe care il visasem saptamani intregi. Cobor sa imi fac o fotografie langa sageata de tabla: 'Hadrian's Wall. Birdoswald' (Zidul lui Hadrian, Birdoswald). Nu-mi amintesc sa fi vazut vreodata curcubeu care sa apara dimineata. Ma aflu in cea mai indepartata asezare dacica descoperita vreodata pe pamant.

BANNA, fortul dacilor de pe zidul lui Hadrian Dincolo de hotarul de piatra se vad temeliile unui intreg oras, cu strazi si zeci de cladiri uriase, inconjurat de alte ziduri impozante si turnuri de aparare, fundatiile adanci ale unei cetati fantastice, despre care se credea ca nu va putea pieri in veci, ca e nemuritoare

Banna este, fara indoiala, cea mai indelung locuita asezare dintre toate forturile Zidului. Chiar casa cea veche in care-i adapostit azi muzeul este o veche 'ferma de oi fortificata' din veacul 17, ridicata peste alta ferma de oi fortificata din veacul 14, si peste alta, si alta, si-n cele din urma, peste aceleasi temelii ale asezarii daco-romane. Inca din secolul 12, hrisoavele amintesc de un anume Radul, mare stapan de oi la Birdoswald, care facea daruri bogate unei manastiri din apropiere. Ferma peste ferma, veac peste veac, soldati rasplatiti cu pamanturi si ranguri mari, pastori la origine, in asezarile lor din Carpati, ramasi pe pasunile de pe dealurile Britaniei, impamanteniti acolo, oieri bogati pana azi. Cu totii pastrand langa casa, ca pe un insemn de noblete si o amintire de pret, fundatiile vechiului fort, ocrotindu-le ca pe ceva sfant, falindu-se cu ele, platind cu banii lor arheologi, sa vina si sa sape.

COHORS I DACORUM - cei mai buni luptatori de pe Marele Zid Ghizii nostri - 'curatorii', cum li se zice pe aici - sunt un barbat batran si o femeie maruntica, cu ochelari, amabila, dar parca mereu intrebatoare din priviri. Stam la niste mese de lemn din curtea vechii ferme-muzeu, iar cei doi nu stiu cam nimic. Se uita unul la altul, nedumeriti, cand ii intrebam despre daci. Batranul se duce pana inauntru, incet, ca sa aduca o carte. Apoi iarasi intrebam. Iarasi si iarasi. si, abia intr-un tarziu tresarim, cand batranul ne spune ca fortareata asta a fost ridicata si locuita de 1000 de soldati din Cohors I Dacorum, recrutati de Hadrian pe la 120-125, ca sa lupte impotriva scotilor, iutilor si pictilor de la miazanoapte. Ca dacii au fost cei mai numerosi si cei mai buni luptatori din toate natiile aduse aici, pe Marele Zid, ca sa-l apere. Ca au construit cetatea Banna cu niste tehnici 'ciudate', mai ingenioase decat la restul forturilor, si s-au bucurat de mari onoruri militare. Ca au continuat sa traiasca aici, fiindca s-au inteles bine cu localnicii celti, datorita unor asemanari de cultura, 'probabil'. si ca au lasat o multime de inscriptii in urma lor, dar pietrele acelea nu mai exista, pentru ca au fost duse la muzeele din Carlisle, din Newcastle, din Le multumesc celor doi curatori si ma duc sa vad fortul. Dezamagit de putinatatea stiintei lor, nu le mai explic ce inseamna Cohors Primae Aelia Dacorum, de unde au venit soldatii aici. N-are rost sa le spun nici despre acele 'probabil asemanari de cultura' dintre celti si daci, despre care s-a scris enorm, au curs rauri de cerneala, chiar si din condeiele multor istorici englezi, vorbindu-se chiar, uneori, de radacini comune spirituale si lingvistice.

Opinci romane          Scrieri romane pe lemn

Ma indrept catre fort, dar inainte de-a pleca am o presimtire ciudata si deschid cartea pe care mi-a daruit-o batranul ghid. Ma uit la cuprins si primele cuvinte pe care mi se opreste privirea sunt cat se poate de clare: 'cohors I Aelia Dacorum, the Dacians from modern Romania'. Femeia face ochii si mai mari decat ii are. 'Da, e extraordinar', murmura. Apoi, pe aceeasi pagina, mai gasesc inca o cohorta de la Banna: 'Cohors I Thracum'. Si apoi altele: 'Cohors VII Thracum, Cohors III Thracum, Cohors IV Thracum'. Cei doi curatori carora le citesc din cartea pe care mi-au dat-o in dar sunt pusi in locul asta ca sa vorbeasca unei lumi intregi. Sa le vorbeasca milioanelor de oameni care vin aici, pentru a vedea un sit dacic de Patrimoniu Mondial UNESCO, considerat azi una din cele mai mari Minuni ale Lumii.

Sunt in mijlocul cetatii, cocotat pe fundatia fostelor granare ale dacilor. Privesc in jur, peste capetele turistilor ce misuna curiosi printre pietrele milenare si ma simt putin mandru. Nu stiu de ce. Poate pentru ca, desi e inca dimineata, racoare, deja sunt atatia oameni pe pasunile verzi, abia scuturate de roua. Poate fiindca vad scris, pe una dintre placutele ce insotesc 'traseul' turistilor, numele Daciei, in cele mai vorbite limbi ale lumii, chiar si in chineza. E un peisaj atat de tihnit, acesta, cu puzderia de oi albe preumblandu-se molcom pe pajisti, cu legendarul rau Irthing, caruia ii simti curgerea straveche si molateca, cu toata istoria asta mare si vie, pe care o ai la indemana, care te copleseste Pasesc printre ruine si constat miracole. De pilda, ca dacii si-au ticluit hambarele de piatra cu un ingenios sistem de ventilatie pe sub podea, pentru ca granele sa nu mucegaiasca. Astfel, aceste granare au fost ridicate putin deasupra pamantului, suspendate pe piloni, iar dedesubtul lor au fost sapate niste intortocheate canale prin care sa ruleze aerul rece, pana la cateva gauri cu gratii din afara zidurilor. Se vad canalele acelea, poti intelege vazand. Acest 'aparat de racire' nu-l mai gasesti la nici unul din celelalte forturi romane. si-mi vin in minte vorbele unui renumit istoric englez, Derek Williams, cercetator atent al zidului lui Hadrian: 'Mai ales in ce priveste cresterea animalelor, romanii au fost mai degraba invataceii decat profesorii dacilor. Superioritatea tehnologica a romanilor a fost intotdeauna supraevaluata'.

Nu e insa, nici pe departe, singurul lucru 'ciudat' din fortareata asta. Chiar in fata fermei-muzeu sunt radacinile unei cladiri unice in tot Imperiul Roman. 'Basilica exercitatoria', 'biserica de exercitii militare' cum s-ar zice, o zidire cu fata spre rasarit, asemeni bisericilor de la inceputul crestinismului. Trebuie spus ca toate castrele romane aveau o structura standard, in toata lumea, indiferent de ce neamuri erau locuite. Acelasi fel de cladiri, dupa aceleasi reguli arhitectonice. Ei bine, fortul asta al dacilor este altfel. Niciunde in Imperiu nu gasesti aceasta biserica in care ostasii se antrenau sub protectie divina, pregatiti sa-si dea viata prin batalii, atat de departe de tara lor. Pentru ei, lupta era sfanta, la fel ca si moartea. In zidul sanctuarului s-a gasit incrustata una din cele mai importante inscriptii de la Banna, datand din anul 219. O dovada ineluctabila a trecerii dacilor prin aceste taramuri nordice. O relicva istorica de care noi, romanii, putem fi mandri. Nu pot sa vad decat o fotografie a inscriptiei. Ghizii iarasi nu stiu unde a fost dus originalul, la care muzeu. Inscriptia este dedicata marelui 'tribun dac' Menander, rang acordat rareori unui strain 'auxiliar'. Tribunul avea puterea sa adopte legile Romei. Avea drept de 'veto' in senatul roman. Ei bine, tribunul acesta dac a tinut sa-si decoreze piatra de mormant cu o 'sica', sabia curbata, o marca a Daciei, arma etnica a tuturor luptatorilor danubieni. A facut asta tocmai pentru a-si sublinia originea dacica, mandria de-a fi facut parte din neamul lui Decebal.

E, intr-adevar, uluitor: sica, falx-ul dacic, in Scotia! Cea mai temuta arma a antichitatii romane! E plina Columna de asemenea sabii. Insusi Traian, Imparatul, marturisea ca 'soldatii lui incercati nu se sinchiseau de loviturile de sageata ale dacilor, dupa grozavele rani care le-au fost pricinuite de sabiile incovoiate ale acestora'. Pe langa piatra tribunului Menander, la Banna au fost gasite inca aproape 20 de asemenea inscriptii, 'cu sica si frunza palmata', lasate de cohortele dacice. Nici una n-a mai ramas la Birdoswald, in acest sit de patrimoniu mondial. Nici una! Voi afla, de asemenea, ca nici una nu e expusa azi in vreun muzeu englez sau scotian, ci zac uitate prin beciuri de arhive. Pe aceste placi de piatra, dacii marturisesc zeilor ca 'si-au indeplinit cum se cuvine juramantul'. Juramantul lor sfant, de luptatori pentru o tara straina. Trei veacuri si-au dat sufletul pentru apararea Britaniei si a Romei. Ei, stramosii romanilor, care astazi au fost uitati. Inaintasii acelor romani care azi, in Britania si la Roma, sunt socotiti 'scursurile Europei'. Macar un capitolas de istorie li s-ar cuveni si lor.

Dintre toate inscriptiile, cel mai mult m-a miscat o anumita piatra de mormant, inchinata memoriei a doi copii nascuti aici, in cetatea de la Banna. Piatra nu e intreaga, dar se poate citi. 'Spiritului celui plecat, Decebal () care a trait () zile si a fratelui sau Blaes, care a trait 10 ani ()'. Cine sa fi fost acesti copii daci? De ce au murit ei asa de mici? Ce sa se fi intamplat atunci, in cetate? Cine poate sti Privind fotografia inscriptiei, tocmai aici la Birdoswald, atat de departe de tara, n-ai cum sa nu te infiori. In urma cu doua milenii, un copil mort inainte de vreme a lasat, in schimb, o mostenire nepretuita: Decebal. Nume dacic, nume de rege, dovada istorica certa a prezentei dacilor in Britania.

Pelerinaj la hotarul magic Prima cohorta dacica sta acolo de doua secole', scria Andr Maurois despre Banna. 'Soldatul, prinzand radacini, devine colon. Putin cate putin, legiunile uita de legaturile lor cu Roma' Intr-adevar, exista o continuitate de locuire fantastica a dacilor acolo, in lumea celtica. O mana de soldati care au reusit sa sadeasca in Britania un sambure de istorie

Adio Banna. Ma despart de cetatea dacilor ca de un loc care ar mai avea inca multe sa imi spuna, dar nu poate. Sunt iarasi in fata zidului, la poarta cetatii. Plec spre alt fort, Vindolanda, acolo unde se afla Muzeul Armatei Romane, singurul loc in care am putea vedea cateva urme gasite prin forturile locuite de daci. La Vindolanda il voi intalni pe arheologul Robin Birley, conducatorul lucrarilor de la Marele Zid, cel care a facut descoperiri incredibile. E trecut de amiaza si constat ca numarul vizitatorilor s-a marit. Multi dintre ei merg de-a lungul intregului zid, 120 de kilometri pe jos! Un adevarat pelerinaj s-a nascut aici, la grandiosul hotar din piatra. Oamenii merg linistiti, privesc, iau aminte. Nu se grabesc, au timp. Am intalnit acolo, langa fortaretele lui Hadrian, in doua locuri diferite, doi barbati tineri care scriau ceva intr-un carnet. Isi lipisera caietele de piatra peretelui stravechi si scriau. Un fel de jurnal, poate. L-am intrebat pe unul din ei, un ins blond si inalt, de ce merge pe jos atata amar de drum. 'Ca sa ma regasesc pe mine insumi', mi-a raspuns, simplu. Doi oameni in varsta, sot si sotie, domnul si doamna Bowman, vin si ei pe jos, de la Marea Irlandei, de la primul fort numit Bownes. si vor merge, pe langa zid, amandoi, tocmai pana la Marea Nordului. Pana la cel din urma fort, numit South Shields. Vor innopta pe la ferme, pe la casele oamenilor care ii vor gazdui. Nu conteaza. Nu se gandesc la confort. Important este ca vor merge impreuna, ca vor vorbi amandoi si vor fi impreuna Imi spun ca cel mai 'bogat' dintre toate forturile vazute pana acum este Banna. Ar vrea sa stie mai multe despre daci. Pot eu, oare, sa le spun ceva? Ar vrea sa merg impreuna cu ei, pana la Vindolanda, sa marsaluim impreuna, sa le spun tot ce stiu despre neinfrantul rege Decebal, despre frumosii nostri munti din preajma marelui oras al Sarmizegetusei de odinioara. Le-as spune, dar nu mai am timp. Mai sunt vreo 25 de kilometri de parcurs si atunci va fi seara. Ne indepartam cu masina, incet, privind mereu inapoi

Document online: Test grila geografie Document online: Geografie pentru clasa a IV - curriculum-ul actual

N-ai ce spune, e frumos aici, la Vindolanda. Un fel de parc-muzeu in aer liber, cu gazon fin si mici lacuri peste care se arcuiesc podete elegante, cu turnuri si cladiri romane reconstruite dupa modelul celor antice, cu un muzeu modern, adapostit intr-un superb conac englezesc, la capatul aleilor umbrite de-o padurice atent ingrijita, odihnitoare Intr-adevar, aici s-au adunat cele mai multe vestigii romane, atatea cate n-au fost duse inca pe la alte muzee. Romane, numai romane, chiar daca unele dintre ele te fac sa exclami uluit. De pilda, o pereche de opinci veritabile, cu gurgui si nojite pentru infasuratul obielelor, dedesubtul carora scria cu litere de o schioapa: 'incaltaminte militara romana' Din nefericire, nici una din cele aproape 20 de inscriptii cu sica, descoperite la Banna, nu se gasesc aici. Absolut nimic din ceea ce-a fost gasit in fortul locuit de daci. Toate acele tezaure au fost coborate in depozite si lasate acolo. De cativa ani, Birdoswaldul a fost trecut, si el, in grija celor de la 'English Heritage', un organism guvernamental preocupat mai degraba de turism si protectia mediului, decat de cercetare, istorie si patrimoniu. Vestigiile autentice au fost inlocuite cu papusi imbracate in costume romane, care 'mimeaza' viata de altadata, siturile arheologice cu machete fistichii si trasee turistice aducatoare de bani. Practic, desi e muzeu, toate obiectele proprii ale sitului au fost instrainate. Au si englezii lipsurile lor, gandesc, dar gandul acesta nu ma consoleaza deloc.

'Au fost stralucitori: brilliant!' Stiu cine este, ce-a scris. E o onoare ca ne-a primit, fie si pentru 40 de minute, ca sa ne acorde un interviu. Unul dintre cei mai mari arheologi ai Marii Britanii si chiar ai lumii. Pentru toate cartile lui despre zidul lui Hadrian iti trebuie o biblioteca. De aproape 60 de ani face sapaturi aici, necontenit. Intr-o fotografie din muzeu apare el, copil de 8 ani, in pantaloni scurti, cu bretele, bucurandu-se la descoperirea unui vas de ceramica. La 14 ani, era deja profesionist in ale arheologiei. Tatal sau, Eric, a fost arheolog al zidului, fratele sau, Anthony, la fel. Fiii sai, Andrew si Patrick, sunt si ei arheologi aici. Conacul muzeului a fost cumparat din banii personali ai neamului Birley, doar pentru ca ei sa aiba unde arata lumii comorile descoperite. Fara familia asta ilustra nu s-ar fi stiut despre Zidul lui Hadrian, nici un sfert din cat se cunoaste astazi. Dar dintre toti, el, Robin, este neindoielnic cel mai important. El a descoperit aici cele mai vechi scrieri din Britania. Scrieri romane pe lemn! Gasite in adancul pamantului, aproape 1500 de documente scrise pe foite subtiri de lemn, cele mai timpurii documente romane din intreaga Europa. Documente militare, contabile, scrisori intre oameni obisnuiti, cu semnatura si destinatar, desfoliate foita cu foita din bucati de lemn ingropate la cativa metri sub pamant. O munca de vrajitor. De om innascut sa scormoneasca in adancuri. Pe baza descoperirilor sale, s-a putut reface viata de zi cu zi a locuitorilor acestor vechi forturi. O munca teribil de grea, de istovitoare. De aceea ma previne, dintru inceput, sa nu ma astept din partea lui la speculatii ori povesti. El nu poate vorbi decat despre ceea ce a gasit: dovezi, descoperiri clare, certitudini. Fapte. Doar fapte. Acum, la varsta lui, 'nu mai are dreptul' sa bata campii. Tocmai de aceea, atunci cand il intreb despre daci, imi raspunde prompt: 'Au fost stralucitori. Brilliant! Atat ca luptatori, ca loialitate, dar si ca civilizatie. Romanii se temeau de ei. S-au temut enorm inainte de a-i cuceri, dar s-au temut chiar si dupa, cand i-au chemat sa lupte in legiunile lor. Erau luptatori remarcabili. Se bateau fara teama de moarte si mureau razand, deoarece credeau ca sufletele lor sunt nemuritoare. Insusi titlul 'Aelia' era o mare onoare, caci deriva din numele intreg al imparatului Hadrian, denumire care putea fi castigata numai datorita unui serviciu militar sau cultural iesit din comun. La inceput au fost trimisi in fata Zidului, intr-un avanpost numit Bewcastle, ca sa se bata primii cu triburile barbare. Trimisi, oarecum, la sacrificiu. La un fort aflat intr-o zona deschisa, pustie, fara zid, fara paduri, fara nimic in jur. Asta, tocmai fiindca se cunosteau curajul si devotamentul lor in lupta. Se credea ca vor muri, insa ei n-au murit. Apoi au venit aici, la Banna, si aici au trait pana la sfarsit. Au primit pamanturi, drepturi, ranguri. Au ramas pentru vesnicie acolo, in cetatea lor. Da. Au fost, fara indoiala, dintre cei mai buni luptatori adusi sa lupte aici, la zidul lui Hadrian. Acestea sunt fapte, certitudini', imi spune arheologul Robin Birley. si nici nu ii cer sa imi spuna mai mult.

Menander, tribunul dac   Placa tribunului Macheta fortului locuit de faci

Soarta Scotiei, decisa in Dacia Acelasi Robin Birley recunoaste, apoi, ca primele sale descoperiri importante le datoreaza, indirect tot dacilor! Nu celor de aici, ci celor 'de acolo, din tara lor, de pe actualul teritoriu al Romaniei'. si este, intr-adevar, fascinant sa asculti povestea asta, din gura acestui barbat de 74 de ani, inalt, masiv, cu parul alb, inca foarte puternic la trup si la spirit, care spune zambind despre sine ca 'mai are inca foarte multe de gasit pe sub pamanturile astea' pana ce va inchide ochii pentru totdeauna.

Merita sa-i auzi povestea, de la inceput la sfarsit, si sa iei aminte: 'Era in primavara anului 105, chiar inaintea celui de-al doilea razboi al lui Traian in Dacia. Dacii pusesera pe jar tot Imperiul, faima lor ajunsese tocmai pana aici, la ultimele hotare. In vremea aceea se afla la Vindolanda o super-garnizoana, cohorta a IX-a Bataviorum, toti luptatori profesionisti si nobili, recrutati din Belgia. Unul din regimentele 'de top' ale Zidului, supranumit si 'Regimentul Sageata'. Erau specialisti in asalturile pe apa, stiau sa lupte inotand in plina viteza, pe ape involburate, de aceea erau primii aruncati in razboaie atunci cand era vorba de trecerea unui mare fluviu. Acest regiment a fost cel dintai chemat in Dacia, Romania de azi, special pentru trecerea Dunarii, si cantonat apoi la Buridava, in actualul judet, numit Valcea. Exista acolo, in vechea Dacia, dovezi clare ale prezentei acestor soldati, placute de marmura in care se povesteste plecarea lor din Britania catre Dacia, inclusiv pe monumentul de la Adamclisi. Ei bine, acest regiment a fost nevoit sa paraseasca Zidul urgent, pentru a ajunge la Dunare. Intreg Imperiul era preocupat atunci numai de razboaiele dacice. De aceea, ei au ars in mare graba, chiar inainte de plecare, toate tablitele 'nedorite', mai ales pe cele din arhiva comandamentului, care contineau si informatii militare. Acesta a fost marele nostru noroc, al arheologilor: ca le-au ars! O ploaie torentiala a cazut peste fortul parasit, imediat dupa plecarea lor, asa cum se intampla atat de des aici, in Northumbria. Ploaia aceasta a inabusit focul, 'calind' tablitele de lemn, acoperindu-le cu o crusta de carbon si oferindu-le astfel conditii anaerobe de pastrare, fara ca bacteriile sa le poata ataca, pana astazi. Mi se par niste documente importante chiar pentru istoria Daciei, care ar trebui, poate, sa fie bagate in seama si de arheologii romani. Noi am deschis aceste bucati de lemn ingropate, le-am desfacut strat cu strat, 'foaie cu foaie'

 O munca intr-adevar foarte grea, migaloasa, pentru ca nu stii unde sa cauti, la ce adancime, sau le gasesti sparte, iar daca nu descoperi acolo macar cateva litere dintr-un nume - de oameni, de forturi, macar ceva! -, atunci ele nu mai au nici o valoare, raman doar cateva fragmente de scrisori despre lucruri banale. Apoi, cand le scoti, risti ca scrisul sa se risipeasca imediat la atingerea cu aerul si bacteriile, de aceea le aducem imediat la laboratorul nostru de aici, le cufundam 6 saptamani intr-o anumita substanta de prezervare si abia apoi le fotografiem in infrarosu, pentru a putea fi citite. E dificil, dar poate fi si fascinant totodata. Asa am putut descoperi un adevarat 'secret militar', o scrisoare neobisnuita adresata prefectului Flavius Cerialis, comandantul acelui regiment batav din Vindolanda, semnata in comun de catre doi buni prieteni de-ai sai, tot nobili, prefecti si ei la forturile vecine. Acest secret era tocmai plecarea grabnica a batavilor in Dacia, spre luptele de la Dunare. Cei doi ii scriu lui Cerialis: 'Ne rugam, frate, ca ceea ce este pe cale sa faci sa fie incununat de succes. Si, asa va fi, pentru ca este deopotriva in acord cu dorintele noastre, ale amandurora, sa faci asta, dar si in interesul tau, caci tu esti cel mai demn de respect. Il vei intalni cu siguranta pe Guvernatorul nostru cat de curand'. si semneaza. Era ca un fel de scrisoare de ramas bun. Pentru ca, intr-adevar, la putin timp dupa scrisoarea asta, in primavara lui 105, guvernatorul Britaniei chiar a venit la Vindolanda, pentru o discutie cu Cerialis. Rezultatul: abandonarea fortului si plecarea in goana catre Dacia. Se pare ca n-a fost singurul regiment de la Zid plecat sa lupte acolo, in Romania de azi. Razboaiele dacice au absorbit energii mari, zguduind Imperiul pana la ultimele hotare ale sale. Va dati seama, daca au fost trimise cele mai bune legiuni tocmai de aici, de la 2500 de kilometri departare! Dacii acestia au reusit, de fapt, sa schimbe istoria. Daca ne gandim numai la cate puteri erau atunci adunate aici, langa Zid

 Zau, nu stiu ce s-ar fi ales de scotii, pictii si restul triburilor din Caledonia, daca aceste super-regimente de belgieni nu ar fi fost nevoite sa plece' In timp ce profesorul Birley isi urmeaza pledoaria, imi vin in minte vorbele altui istoric britanic, Derek Williams, din recenta sa carte 'Romans and Barbarians' (Romani si Barbari). Acesta spune si mai raspicat: 'Soarta a ceea ce noi stim ca e Scotia a fost decisa in tara numita astazi Romania'. Se referea tocmai la abadonarea Scotiei de catre armatele plecate spre razboaiele dacice. si se pare ca a avut dreptate.

Ii arat lui Robin Birley 'inscriptia cu sica' a tribunului dac Menander. 'Da, intr-adevar', murmura arheologul, zambind parca a amaraciune. Imi face semn cu mana sa astept. Dupa cateva minute, se intoarce cu o carte neagra, veche, groasa. Un fel de 'biblie' a arheologilor britanici romanisti. Insa, de data aceasta, se aseaza chiar langa mine. Scaun langa scaun, umar langa umar, de aceeasi parte a mesei. Amandoi cu cartea cea mare in fata, pe care vad alte si alte asemenea inscriptii, una sub alta. 'Uite, toate sunt dacice', zice, dand fila dupa fila, incet. 'Uite, inca un falx, o sica Da Uite, inca una si inca una' Ma simt bine langa omul acesta. Ma simt, nu stiu cum ocrotit. 'Oh, iata inca una!', exclama dupa cateva pagini. si radem amandoi, ca intre prieteni vechi, ca intre tata si fiu, de parca am descoperi toate comorile astea chiar acum, pentru a doua oara, in pamanturile mangaiate de ploi de la capatul lumii

Pe urmele dacilor, in Scotia si Anglia

De la Stonehenge la Sarmizegetusa Intre monumentele megalitice din Marea Britanie si Romania exista asemanari impresionante

 

Scotia: Insulele Orkney          Casa datand din neolitic (insulele Orkney)

La nord-est de coastele Scotiei, acolo unde incepe oceanul nesfarsit, se afla insulele Orkney, numite Orcades de catre autorii latini: insulele orcilor, adica ale focilor. Oamenii neoliticului au lasat aici urmele unei culturi megalitice impresionante, apoi s-au retras, incet, spre sud, pe masura ce clima s-a racit. In epoca fierului, insulele erau locuite de picti, care locuiau in bordeie sapate sub pamant. Regele orcadienilor s-a supus imparatului Claudius al romanilor la inceputul erei crestine, iar in secolele VIII-IX, insulele Orkney au fost colonizate de vikingii norvegieni. Acestia le-au stapanit timp de sase secole, apoi au fost oferite, in 1468, lui Iacob al III-lea al Scotiei, ca dota a Margaretei de Danemarca. Si astazi, prezenta nordicilor se simte puternic in insule, caci Oslo este mai aproape decat Londra. Aceasta ar fi, pe scurt, istoria unui arhipelag scotian, unde UNESCO si-a asezat sigla pe un grup de monumente neolitice de mare insemnatate, care au luat nastere datorita unor avansate cunostinte de matematica si astronomie. Gandul, intarit de povestile unor martori care au fost si-au vazut, ca oamenii neoliticului scotian ar putea avea, in comun cu dacii, seturi de cunostinte sau de traditii, ori chiar o felie nestiuta de istorie, m-a imboldit sa fac un drum in aceste insule.

Satul dezgropat de furtuna Pe geamul zgariat al micului avion care ma duce de la Edinburgh la Kirkwall se zaresc insulele orcadiene, ca niste foite de hartie colorata, imprastiate pe apa. Aici se intalneste Marea Nordului cu Oceanul Atlantic. Intreg peisajul e plat, fara dealuri, fara munti, fara paduri. De fapt, e un tinut fara umbre. Doar campuri verzi si lanuri galbene. Stromness e localitatea cea mai apropiata de 'inima neolitica a Orkney-ului', tinut ce strange laolalta o multime de vestigii stravechi uimitoare. Am ajuns aici intr-o zi calda, de septembrie, cu iz de primavara nelalocul ei. O vreme buimaca, cu un cer incredibil de coborat, ce te atinge pe crestet la fiecare pas. Ciudat loc, unde nu poti ghici anotimpul si, de multe ori, nici ora din zi, caci vara zilele se intind pana dupa miezul noptii. Ghidul meu, Alistar Aitkins, un scotian vorbaret si zgarcit, ma duce la cele mai importante situri din zona: mai intai intr-un sat neolitic, apoi la un mormant stravechi, ce domina campia, si in final, la un sanctuar urias de piatra.
Pe tarmul sudic al golfului Skaill, se afla un sat neolitic, cel mai bine conservat din intreaga Europa: Skara Brae. Nisipul alb al plajei margineste un manunchi de movile, zece la numar, sub care se gasesc tot atatea case din piatra, cu tot inventarul lor de acum 5000 de ani: paturi, dulapuri de piatra, vetre, unelte. Nu s-a gasit nici o arma si nici un zid de aparare: aici domneau pacea si bunastarea. Satul a fost parasit, unii spun ca dintr-o data, in fata unui cataclism natural, altii sustin ca treptat. Peste el s-a asternut nisipul marii si intunericul, au trecut miile de ani, iar intr-o zi furtunoasa de iarna, a vazut din nou lumina. Rafale teribile de vant au smuls brazdele de iarba, iar valurile uriase ale marii au spalat miezul crud de pamant jupuit. Dupa ce furtuna s-a potolit, a iesit la iveala un sat intreg, cu casute ordonate, ce emana si acum pacea si linistea locuitorilor din trecut. Aici erau celebrate lumina si viata, iar intunericul, ce stapanea suprem in noaptea cea mai lunga din an, cea a solstitiului de iarna, cand ziua nu avea mai mult de o ora, era alungat prin diferite practici si ritualuri si prin rugaciuni catre zeul luminii. Umbrele celor ce candva au locuit in casutele de piatra par sa tremure ici si colo, deranjate de putinii vizitatori. Satul pare viu, parca oamenii au plecat cu totii la secerat sau te miri unde, urmand sa se intoarca curand si sa-si reaprinda focurile in vetre. Skara Brae, pe care l-am vizitat in lumina puternica a amiezii, mi s-a parut un loc al vietii si al luminii.

Cercurile cu uriasi Dupa-amiaza ajung la Maes Howe, un tumul urias de pamant, cu o camera funerara in interior, datand din aceleasi vremuri. In intunecimea mormantului simt ca am trecut din viata in moarte, asa cum trece copacul din toamna in iarna. Aici, la asfintitul zilei de 21 decembrie, cand este cea mai scurta zi din an, lumina patrunde prin poarta de piatra a tumulului si se proiecteaza in interior. Probabil, in conceptia celor de atunci, viata, moartea si invierea se succedau ritmic, in deplina armonie cu natura, cu o credinta ce inlatura frica de moarte si celebra transformarea.

Aproape de Maes Howe se afla doua cercuri de piatra, Stenness si Brodgar, care impreuna cu un al treilea, numit Bookan, reproduc pe pamant dispunerea celor trei stele luminoase din centura constelatiei Orion. Aceeasi reprezentare a lui Orion o au cele trei cercuri de pamant de la Thornborough, in Anglia. Dar si Orion este un semn al mortii si invierii, caci se ridica cel mai sus deasupra orizontului, tocmai la mijlocul iernii. Egiptenii considerau ca Osiris, zeul mortii si al invierii, isi avea salasul in constelatia Orion, iar piramidele de pe platoul de la Gizeh sunt dispuse ca o oglindire a acestei constelatii. Aici, in Orkney, unde lemnul lipseste cu desavarsire, unii sustin ca pietrele au fost cioplite dupa chipul stramosilor trecuti in lumea cealalta si asezate in cerc. E ca un sfat al batranilor. Asa au luat nastere cercurile de piatra. Cel de la Stenness avea 12 megaliti, socotiti cei mai mari din Marea Britanie, mai mari si decat cei de la Stonehenge. Iar cel al lui Brodgar avea 60 de megaliti, formand un cerc imens, cu diametrul de 104 metri. La ce foloseau aceste alcatuiri uriase de pietre? De ce ne este atat de greu sa le dezlegam misterul?

Soarele e aproape de asfintit. Cercul lui Brodgar domina peisajul de departe, ca o pata intunecata pe verdele campiei. Inauntrul cercului este doar iarba neagra, celebra iarba neagra scotiana, care alcatuieste mare parte din vegetatia acestei tari. Umbrele a doi turisti se zaresc intre menhire, in lumina mieroasa a asfintitului. Pietrele ramase in picioare, stirbite de timp, capata umbre inselatoare. Legendele locului spun ca odata, tare demult, intr-o noapte plina de stele, aici au venit niste uriasi fiorosi si au inceput sa danseze. Unul dintre ei a scos o scripca si a inceput sa cante o invartita. Pamantul se cutremura sub pasii lor tot mai apasati si mai iuti. Atat de prinsi erau de hora lor, incat nu au zarit ca se face ziua. Iar prima raza de soare care le-a atins pielea i-a transformat in piatra. Si asa au ramas, pana astazi

Arheologii nu au sapat in interiorul cercului niciodata. Uriasii de piatra, stramosi sau zei coborati pe pamant, par sa ne spuna ca viata e asemenea anotimpului frumos, ce incepe cu incoltirea samantei si se sfarseste iarna, cand pamantul ingheata, pentru ca apoi sa inceapa iar, si iar, intr-un ciclu fara capat, asemenea unui cerc fara inceput si fara sfarsit.

 

Povesti despre celti si daci Peter si Katlyn Leith locuiesc in Stenness, la doi pasi de megaliti. Sunt doi tarani scotieni care au copilarit in umbra uriasilor de piatra. Casa lor este izolata in camp, si multi turisti le trec pragul, cand vin sa vada megalitii. Peter tine chiar un caiet de oaspeti, foarte gros, a carui prima pagina dateaza din 1974. De atunci au trecut pe acolo japonezi, neo-zeelandezi, canadieni, greci, neamuri de tot felul Dar nici un roman. La ora inserarii, la o ceasca de ceai, Peter imi povesteste despre pietrele lor si imi arata un album cu fotografii vechi ale monumentelor. Katlyn tricoteaza la gura sobei, iar alaturi toarce o pisica. Ea este mai povestoasa. Accentul scotian, care face ca sfarsitul cuvintelor sa fie cantate, imi aminteste de graiul ardelenesc. Tinerii casatoriti din zona inca se duc la pietre, pentru ca le aduc noroc, imi povesteste Katlyn, fara sa se opreasca din tricotat. Iar in noaptea de anul nou, acolo se reinnoiesc juramintele. Unele obiceiuri au mai razbatut prin negura timpului. Dar orcadienii nu prea mai au sarbatori sau traditii. Sunt oameni inchisi, suspiciosi, care prefera sa-si petreaca in familie sarbatorile, nu in comunitate. Asa se face ca nu s-a pastrat mai nimic din vechile traditii: nici o sarbatoare agrara, nici un ritual de nunta sau inmormantare, nimic Ma gandesc ca la noi, pe teritoriile locuite odinioara de daci, radacinile sunt teribil de adanci, cata vreme inca avem obiceiuri ce trimit inapoi, in timp, spre solarul neolitic: de la paparude la calusari, de la ziua Ursului la zilele Cricovilor, zeci si sute de crampeie de viata de acum multe milenii s-au perpetuat ca un fir rosu, pana azi.

Lumea neoliticului este inca un mister pentru noi, dar ea se manifesta in esenta la fel pe teritorii intinse, fie ca e vorba de stramosii celtilor, fie ca e vorba de cei ai dacilor. Acesta e paradoxul care m-a adus in Scotia. Cu siguranta si unii, si altii aveau cunostinte astronomice avansate, care s-au transmis prin timp.

Asa se face ca in constructiile de cult ale dacilor, desi mult mai tarzii decat cultura megalitica din nord-vestul Europei, regasim aceleasi constructii circulare inchinate soarelui si aceeasi celebrare a victoriei luminii si a nemuririi. Poate ca este vorba de un fond comun, poate ca unii i-au influentat pe altii sau au invatat unii de la altii. Ceea ce le deosebeste este felul in care fiecare a pus in practica un nucleu de cunostinte, prin prisma proprie. Dacii aveau paduri si foloseau si lemnul, iar constructiile lor sacre erau plasate adesea in munti, in locuri greu accesibile. Ei nu cautau sa exprime esenta invataturii prin grandoare, ci aveau o spiritualitate ezoterica, practicata in comunitati mai restranse. Oamenii neoliticului britanic au construit cu predilectie in zonele de ses, foloseau piatra, cautau sa-si faca monumentele sacre cat mai impresionante prin dimensiuni si le plasau in locuri de unde sa poata fi zarite pana departe. Aceste monumente erau frecventate de multimi uriase de oameni. Asa se face ca civilizatia megalitilor s-a intins doar in nord-vestul Europei, in zone joase, incercand parca sa inlocuiasca absenta muntilor, in vreme ce pe teritoriul tarii noastre muntii insisi au fost sanctuare, locuri sfinte in care omul se intalnea cu Dumnezeu.

Anglia: Stonehenge Vazusem o multime de fotografii si filmari cu complexul megalitic de la Stonehenge. Stiam unde e situat si cum arata, ii stiam istoria si interpretarile, dar, cu toate acestea, nu aveam cum sa banuiesc ce ma asteapta. De la Londra nu e foarte mult de mers cu masina pana in campia Salisbury, unde e situat Stonehenge.

  Stonehenge - centrul universului Casa pasarilor

Drumul coboara, iar in partea stanga, in mijlocul unui camp verde si rotund se zaresc pietrele. In jurul lor, intr-un cerc larg, pasc oi. Mai aproape, intr-un cerc multicolor ce se invarte lent, sute de oameni dau ocol, in tacere, monumentului. Iar deasupra, zeci de pasari negre se rotesc cu tot cu cer. Cercuri concentrice, alunecand spre un centru al lumii care pare ca atrage totul in jurul sau, ca un sorb. Imaginea e halucinanta. Acolo, in acel peisaj ireal, megalitii de la Stonehenge se dezvaluie a fi cu totul altceva decat in fotografii. Incerc sa inteleg pentru ce au fost ridicati acolo, privesc pietrele si ascult explicatiile ghidului audio, dar, destul de repede, 'sorbul' ma atrage vrajitoreste si ma trezesc invartindu-ma hipnotic in jurul monumentului, la fel ca toata lumea, cu gandul gol, dar cu o liniste de nedescris in suflet, si incapabila sa imi mai pun intrebari.
Este o liniste foarte stranie. Copiii veniti in excursie nu striga, cei mari vorbesc in soapta. Si, desi suntem multi, siruri-siruri de curiosi, veniti sa vada minunea, linistea este aproape materiala. Doar tipetele pasarilor se mai aud din cand in cand. Sunt pasari multe, negre, cuibarite in piatra, la subsuoara trilitonilor uriasi, ori aliniate pe lespezi ca niste gardieni, pasari mute ce se scalda in ochiurile de apa din pietrele culcate la pamant, ori pasari gurese ce falfaie ametitor in jurul monumentului. Toate par sa apartina pietrei si se invart in acelasi loc, ca si cum din piatra s-ar fi desprins bucati cu aripi ce au prins sa zboare. Cerul de la Stonehenge este coborat pana in creasta pietrei, cu nori grosi si soare ireal intre ei. Locul acesta a fost ales cu anume stiinta, caci el insusi este magnific, dumnezeiesc, chiar daca nu s-ar fi construit deasupra lui cercurile de piatra. Poate energii misterioase din adancuri, pe care stramosii britanicilor le simteau, il fac sa fie asa. Poate de aceea in aceasta zona sunt cele mai frecvente aparitii de cercuri in lanuri de grau. Si poate nu e o intamplare nici faptul ca meridianul zero trece nu departe de aici, la Greenwich.

Craciun stravechi romanesc Teoriile cu privire la scopul pentru care a fost construit complexul de la Stonehenge sunt foarte numeroase: calendar, sanctuar, loc de ingropaciune, centru de vindecare a bolnavilor, loc de contact cu divinitatea si de celebrare a stramosilor, observator astronomic si multe altele. S-a spus multa vreme ca aici se celebra solstitiul de vara, insa ultimele cercetari arata ca, din contra, nu sunt semne ale unor activitati pe timp de vara, ci pe timp de iarna. S-au gasit cantitati impresionante de oase de porc, ce provin de la ospete ritualice, iar analizele au aratat ca acestia au fost sacrificati in luna decembrie. Deci, un ospat in decembrie, la solstitiul de iarna, cand ziua este cea mai scurta din an, iar intunericul pare ca se lupta cu lumina, pentru a pune stapanire asupra ei. In acest moment se sarbatorea victoria luminii, cand soarele castiga batalia, iar ziua incepe sa creasca. Sacrificiile de animale erau facute pentru a indupleca intunericul si a ajuta lumina sa invinga. Acest scenariu seamana foarte mult cu un Craciun stravechi romanesc. Noi am uitat demult ca de Craciun se sarbatorea victoria luminii, iar ziua nasterii lui Hristos a venit sa reconfirme ca lumina credintei invinge intunericul, insa am pastrat viu spiritul acestei sarbatori.

Hiperboreea Complexul de la Stonehenge a fost construit pe etape, de-a lungul timpului, acum 4500-5000 de ani. Ca si Skara Brae, a fost abandonat la un moment dat, din motive nestiute. Romanii nu il pomenesc niciodata, iar despre celti nu stim daca l-au utilizat in ritualurile lor. In forma sa finala, este alcatuit dintr-un cerc de 30 de megaliti din sarsen (un tip de gresie), in interiorul caruia se afla o potcoava formata din cinci trilitoni (grupuri de trei pietre, din care doua in picioare si o lespede culcata peste cele doua), din acelasi material. Ambele formatiuni sunt dublate de cate un cerc alcatuit din pietre albastre, de mici dimensiuni, aduse de la o departare de peste 250 km, dintr-un loc cu ape vindecatoare, ce izvorau chiar din aceste pietre. S-au gasit multe schelete umane ce prezinta urme de boli sau infirmitati, de aceea s-a presupus ca Stonehenge putea fi si un loc de tamaduire. Legendele grecesti spun ca Apollo, zeul luminii si al vindecarii, se retragea in lunile de iarna in Hiperborea. Poate cobora la Stonehenge, in carul sau solar, pentru a-i vindeca pe cei bolnavi. In acest mit al hiperboreenilor, Dacia se intalneste cu Marea Britanie. Unii invatati socotesc ca hiperboreenii erau o populatie mitica din insulele britanice. Dar cum unele legende sustin ca hiperboreenii locuiau la nord de Dunare, si Dacia a fost socotita patrie a lor.

Tot ansamblul este inconjurat de un sant ce are exact acelasi diametru cu cercul lui Brodgar din insulele scotiene: 104 metri. Ce e cu adevarat straniu este ca sanctuarul mare circular de la Sarmizegetusa are acelasi diametru cu Stonehenge, diferenta fiind doar de 0,01m: 29,57 m la Sarmizegetusa, respectiv 29,56 la Stonehenge. Cercul exterior de la Sarmizegetusa este alcatuit din 104 pietre, acelasi numar obsedant divizibil cu 13, pe care il intalnim si in Orkney, si la Stonehenge. Cercul urmator este alcatuit din 30 de grupuri de 6+1 pietre, pe cand la Stonehenge sunt 30 de megaliti. Iar in interior, sanctuarul de la Sarmizegetusa are tot o potcoava, ca si Stonehenge. Nu e deloc surprinzator ca sanctuarul de la Sarmizegetusa este orientat solstitial, la fel cu multe alte sanctuare dacice circulare de mai mici dimensiuni, care celebrau acelasi moment din an: solstitiul de iarna. Sanctuarele de mai mici dimensiuni, construite pe varfuri de munte, precum Rudele, Meleia, Pustiosul, prezinta acelasi plan ca si Sarmizegetusa si Stonehenge: un cerc in interiorul caruia se afla o absida (potcoava), orientate toate spre solstitiul de iarna. De ce au ales aceasta forma si cum se explica aceasta coincidenta? Inca nu avem raspunsuri. Unii specialisti care au facut calcule complexe afirma ca la noi, datorita pozitionarii pe paralela 45, calculele astronomice facute de daci sunt mult mai precise decat cele ale constructorilor de la Stonehenge.

Daca e sa acceptam o abordare para-stiintifica, poate a existat o vreme cand initiatilor li s-a revelat simultan, in mai multe locuri, o cantitate mare de informatii matematice si astronomice, asa cum se presupune ca a existat o vreme cand vracilor li s-a dat de catre zei sa cunoasca toate plantele de leac si utilizarile lor, si cum a existat o vreme a marilor profeti-reformatori, care i-au invatat pe oameni cum sa comunice cu zeii. In istoria civilizatiei au existat perioade de varf, cand transformarile au venit in valuri, fara explicatii logice. In acest caz, informatiile au ajuns independent in mai multe parti. Din punct de vedere stiintific, e posibil sa fi existat un contact direct intre cele doua zone, ori o deplasare de populatie neolitica dinspre zona dunareana spre cea britanica, dar aceste supozitii nu pot fi demonstrate deocamdata.

In Marea Britanie exista peste o mie de cercuri de piatra, toate datand din neolitic si demonstrand o extraordinara efervescenta religioasa. In preajma anului 2500 i.Hr. vremea s-a racit si s-a trecut de la clima atlantica, umeda si calda, la cea sub-boreala, mai rece si mai uscata. In aceasta perioada, majoritatea siturilor neolitice au fost abandonate, populatia s-a retras spre sud si s-a produs o ruptura, o lipsa de continuitate. O noua inflorire a civilizatiei se produce dupa inca doua mii de ani, cand ii gasim pe celti, care insa nu pot fi asociati cu aceste constructii, decat in sensul ca poate le-au folosit si ei la unele ritualuri. Britanicii au foarte putine elemente care ar putea aminti de traditii vechi de milenii.

                   

Momaie pe varful Godeanu Lumea dacilor de acasa

La noi, clima a fost intotdeauna mai blanda decat in nord, si in vremea cand Marea Britanie era sub calota glaciara, aici comunitatile de agricultori erau in crestere. Au fost mereu conditii pentru continuitate de locuire si, in ciuda teoriei oficiale, nimic nu poate demonstra o ruptura intre lumea neoliticului si ce a urmat dupa ea. Mai tarziu, dacii pun in practica cunostinte transmise din generatie in generatie, de mii de ani, tocmai din acele vremuri de bunastare ale mileniilor IV-III inainte de Hristos. Ei sunt pastratorii unei traditii cu radacini incredibil de adanci. Asa se explica asemanarile uluitoare, adesea, dintre monumentele megalitice din Marea Britanie si Sarmizegetusa. Iar numeroasele asemanari dintre lumea dacilor si cea a celtilor s-ar putea sa aiba la temelie si acest stravechi strat neolitic comun. Urmasii dacilor, in ciuda valurilor de neamuri care au trecut peste ei, au pastrat pana astazi o parte din acest bagaj, chiar daca in mare masura fara sa ii mai constientizeze semnificatiile. Englezii nu mai sacrifica porci la solstitiul de iarna, asa cum au facut-o stramosii lor din neolitic, pentru a indupleca fortele intunericului si a ajuta ca lumina sa triumfe. Nici egiptenii nu o mai fac, desi o faceau in vremuri indepartate, in cinstea lui Osiris, tot la solstitiul de iarna. De fapt, din marea civilizatie a Egiptului nu s-a transmis aproape nimic pana la egiptenii de azi. In schimb, romanii inca mai practica sacrificiul porcului inainte de Craciun, fara sa mai stie de ce o fac. Este un mister adanc, o taina de nedezlegat, cum de aici, mai mult decat in orice parte a Europei si poate chiar in afara ei, exista o continuitate de-a lungul miilor de ani, un fluviu subpamantean de ancestralitate ce curge pe sub pojghita inselatoare a istoriei oficiale.

Dacia: Sarmizegetusa La Sarmizegetusa e o toamna de vis frumos. Pietrele dacilor tac, asa cum tac si pietrele vechilor britanici. Dar dincolo de tacerea lor, se aud loviturile de tarnacop care au doborat la pamant constructiile sacre ale dacilor. Locurile acestea nu au fost parasite de buna voie, asa cum s-a intamplat la Skara Brae sau la Stonehenge.

Aici a avut loc un macel. Aici pietrele tac de durere, nu din nestiinta. E octombrie, si florile s-au trecut, dar cineva a sadit pansele galbene in mijlocul sanctuarului mare, rotund. De jur imprejur sunt iconite. O carticica cu 'Drumul Golgotei' este asezata cu grija la exteriorul ultimului cerc, iar pe ea sunt asezate patru cruciulite. Oamenii vin aici si se roaga, stiind ca e un loc sacru, simtind ca, dincolo de timp, Dumnezeu este acelasi. Acelasi si in invocarile dacilor, acelasi si in rugaciunea crestinului. Supusi zeului banului si traitori intre betoane, departe de lumina binefacatoare a soarelui, si luminati, adesea, doar de ecranul televizorului ori al computerului, azi nu mai intelegem cat de importanta este legatura cu natura. Atat de importanta, incat pierzand-o, am pierdut si legatura cu Dumnezeu si ne-am pierdut pe noi insine. Am pierdut sentimentul unitatii creatiei si am invatat singuratatea si frica de moarte. Am uitat ca nu suntem nici singuri, nici izolati, ci suntem una cu tot ce exista si, prin urmare, nemuritori. Dacii stiau acest lucru, de aceea mergeau la lupta desculti si fara armura. Si tot de aceea celebrau in egala masura viata si moartea, ca fatete ale aceleiasi monede. Dar noua, romanilor, ne-au ramas traditiile, ca un ecou si un semn de aducere aminte care sa ne readuca pe drumul cel bun, inapoi la natura si la Dumnezeu.

Daca iti imaginezi incinta sacra ca pe un ceas, undeva in dreptul orei 11 se face o carare printre fagi. Dupa un urcus abrupt de mai mult de doua ore, se deschide plaiul Muncelului. Varful Godeanu, socotit de multi drept muntele sfant al dacilor, rasare in apropiere ca un sanctuar de piatra. El este cel mai inalt varf din zona cetatilor dacice, iar sanctuarele din incinta sacra de la Sarmizegetusa sunt orientate catre el. Cat cuprinzi cu ochii, e singurul loc in care vezi piatra - in rest, doar pasuni. Aici se incheie calatoria mea, deasupra muntilor, cu un orizont mai deschis si mai curat decat cel al campiilor britanice. De la Stonehenge sau de la Brodgar nu poti vedea departe, prin ceturile si ploile eterne ale Scotiei si ale Angliei. Nici nu ai cum, din campie, din locuri atat de joase. De pe Godeanu, in zilele reci, cand cerul e senin, vezi pana departe, pe vai, pana la Alba Iulia si pana in Apuseni. Iar in zilele calde, cand ai inima senina, poti vedea si mai adanc, pana acum cateva mii de ani, cand aici oamenii se intalneau cu Dumnezeu si celebrau viata, moartea si invierea.

 

Sarmizegetusa Regia              Identitati tulburatoare