Iezuitii la Roma - "Syllabus" (Programa)

Iezuitii la Roma - "Syllabus" (Programa)

Intr-o carte a abatelui Brugerette, in capitolul "Clerul sub al doilea Imperiu", se poate citi urmatorul pasaj: "Devotamentul individual, nou sau vechi, a fost onorat din ce in ce mai mult in timpul cand romantismul exalta spiritul in detrimentul ratiunii austere. Venerarea sfintilor si a relicvelor, restransa timp indelungat de suflarea rece a rationalismului, a luat un nou avant. Venerarea Sfintei Fecioare, multumita aparitiilor din La Salette si Lourdes, a dobandit o extraordinara popularitate. S-au inmultit pelerinajele la aceste locuri privilegiate de miracolele ce avusesera loc acolo".

"Episcopatul Frantei a inlesnit noi devotiuni. El a intampinat calduros si plin de recunostinta scrisoarea enciclica a papei Pius IX din 1856, care proclama dogma «Conceptiei imaculate». Tot episcopatul, adunat la Paris in 1856 pentru botezul Printului Imperial, l-a rugat pe papa Pius IX ca sarbatoarea "Inimii sfinte" (Sacre Coeur) sa fie trans­formata intr-o sarbatoare a bisericii universale".

Aceste cateva induri arata clar influenta preponderenta exercitata de iezuiti in Franta in timpul celui de al doilea Imperiu, influenta la fel de mare ca cea avuta asupra Sfantului Scaun. Asa cum am vazut, iezuitii au fost si au ramas marii propagandisti ai acestor "devotiuni individuale, noi sau vechi", aceasta "palpabila" si aproape senzuala pieta­te care a facut masele excesiv de scrupuloase in chestiuni de religie, mai ales pe femei. In acest aspect trebuie sa recunoastem ca au fost realisti. Epoca in care publicul ca entitate, invatati sau ignoranti, manifesta un interes adanc in probleme teologice, trecuse deja din timpul lui Napoleon III. Din punct de vedere intelectual, catolicismul isi in­cheiase cariera.

De aceea, mai mult din necesitate decat din propriile conceptii, fiii lui Loyola s-au straduit de-a lungul sec. XIX si XX sa trezeasca religiozitatea superstitioasa, in special in randul femeilor care formau ce mai mare parte a "turmei". Aceasta a fost contragreutatea rationalismului.

Pentru invatamantul secundar al fetelor, Ordinul a promovat fonda­rea catorva congregatii de femei. "Cea mai faimoasa si activa a fost «Congregatia doamnelor de la Sacre Coeur»; in 1830 cuprindea 105 case cu 4.700 de profesori, iar influenta ei asupra claselor sociale de sus a fost foarte importanta" (H. Boehmer).

In ceea ce priveste venerarea Mariei, care era totdeauna asa de draga iezuitilor, aceasta a fost foarte mult ajutata - sub al doilea Imperiu - de "aparitiile" foarte oportune ale Fecioarei unor ciobanite din Lourdes; aceasta s-a petrecut doi ani dupa ce papa Pius a promulgat, la instigarea iezuitilor, dogma "Conceptiei imaculate", in 1854. Princi­palele acte ale pontificatului lui Pius IX au fost toate victorii ale iezuitilor, a caror influenta atotputernica asupra conducerii bisericii se afirma din ce in ce mai mult.

In 1864, Pius IX a publicat scrisoarea enciclica, "Quanta Quria", insotita de "Syllabus" (Programa) care anatemiza (blestema) cele mai bune principii politice ale societatii contemporane: "Blestem tot ce este drag Frantei moderne! Franta moderna vrea independenta statului; «Programa» ne invata ca puterea ecleziastica trebuie sa-si exercite autoritatea fara asentimentul sau permisiunea puterii civile. Franta moderna doreste libertatea constiintei si a inchinarii; «Programa» arata ca biserica romana are dreptul sa-si foloseasca forta si sa reinstaleze inchizitia. Franta moderna recunoaste existenta mai multor feluri de inchinare; «Programa» declara ca religia catolica trebuie considerata singura religie in stat si ca toate celelalte sint excluse. Franta moderna proclama poporul suveran; «Programa» condamna votul universal. Franta moderna proclama egalitatea poporului in fata legii; «Programa» afirma ca clerul este scutit de a fi judecat in tribunale civile sau criminale".

"Acestea erau invataturi predate de iezuiti in colegiile lor. Ele sunt linia intai a frontului armatei contrarevolutionare Misiunea lor consta in a educa tineretul dat in grija lor in ura fata de principiile societatii franceze, principii enuntate cu asa de mare pret de generatiile anterioare. Prin invatatura lor, ei incercau sa divida lumea in doua si sa puna sub semnul intrebarii tot ce s-a facut dupa 1789. Noi dorim armonie, ei vor razboi; noi vrem o Franta libera ei vor s-o aiba sclava. Ei reprezinta societatea combativa care-si primeste ordinele de afara; ei ne ataca, lasati-ne sa ne aparam; ei ne ameninta, lasati-ne sa-i dezar­mam" (Adolphe Michel, "Iezuitii", pag.77).

Pretentia dintotdeauna a Sfantului Scaun de a domina societatea civila a fost atunci reconfirmata, asa cum a spus Renan deja in 1848, intr-un articol numit: "Liberalism clerical". "Aceasta inseamna ca suveranitatea poporului, libertatea constiintei si toate libertatile moderne au fost condamnate de biserica. Aceasta prezenta Inchizitia ca o "consecinta lo­gica a intregului sistem drept-credincios", ca o "esenta a spiritului bisericii". Se mai adauga: "Cand va fi in stare, biserica va readuce Inchizitia; daca nu o face acum, este pentru ca nu o poate face" (Abatele Brugerette).

Puterea iezuitilor asupra Vaticanului a fost aratata si mai clar cativa ani mai tarziu, dupa "Programa", cand a fost decretata dogma "Infailibilitatii papale". Abatele J. Brugerette a scris ca dogma a fost data "ca sa arunce peste anii dramatici 1870-1871 - care au imbracat Franta in doliu - stralucirea unei mari sperante crestine".

Acelasi autor adauga: "Se poate spune ca in prima jumatate a anului 1870, biserica Frantei nu mai era deloc in Franta; ea era la Roma, ocupata cu ardoare in Conciliul General pe care Pius IX tocmai il numise la Vatican. "Potrivit opiniei domnului Pie, acest cler francez isi aruncase propriile podoabe, maxime si libertati franceze sau galice Acest episcop de Poitiers adauga ca totul fusese facut ca un sacrificiu adus principiului autoritatii,  invataturii sanatoase si dreptului comun; totul a fost asezat la picioarele suveranului pontif, formand un tron pentru el si facand sa sune trompetele: "Papa este regele nostru; vointa lui ne conduce si dorintele lui sunt lege pentru noi" (J. Brugerette).

Predarea intregului cler 'national' in mainile conducerii bisericii romane este destul de clara si, datorita acesteia, este de inteles supunerea catolicilor francezi vointei unui suveran strain care, sub aparenta dogmei sau moralei, planuia sa le impuna directiile sale politice fara nici o opozitie. Catolicii liberali au protestat in zadar impotriva pretentiilor exagerate ale Sfantului Scaun de a le dicta legile in numele Duhului Sfant. Abatele Brugerette ne informeaza ca liderul lor, M. de Montalambert, a publicat in "Gazette de France" un articol in care protesta vehement impotriva acelora care sacrificau dreptatea si ade­varul, ratiunea si istoria, idolului instalat la Vatican".

Cativa episcopi celebri ca parintele Hyacinte Loyson si parintele Gratry au adoptat aceeasi linie, ultimul avand chiar si umor. El spunea: "El a publicat succesiv patru scrisori catre M. Deschamps. In ele, nu discuta nici macar evenimentele istorice, cum ar fi condamnarea papei Honorius care, potrivit lui, s-a opus proclamarii infailibilitatii pa­pale; dar, intr-un mod incisiv si amar, el a denuntat de asemenea nesocotinta catolicilor in privinta adevarului si a integritatii stiintifice. Unul dintre ei, un candidat ecleziast pentru doctoratul in teologie, chiar a indraznit sa confirme decrete false inaintea facultatii din Paris, declarand ca "Nu este o frauda grosolana". Si Gratry adauga: "Chiar si astazi este sustinuta afirmatia ca, condamnarea lui Galileo a fost oportuna".

"Voi, oameni cu credinta mica si cu inimi mizerabile si suflete mur­dare! Trucurile voastre sunt scandaloase. In ziua in care marea stiinta a naturii a rasarit asupra lumii, voi ati condamnat-o". "Si nu fiti surprinsi daca oamenii, inainte de a va ierta, asteapta de la voi marturisirea pacatelor, pocainta, remuscare adanca si compensarea] greselilor voastre" (Parintele Gratry, citat de J. Brugerette).

Nu-i nevoie sa spunem ca iezuitii, inspiratorii agentilor lui Pius IX si atotputernici asupra Conciliului, nu se ingrijorau de martu­risire, pocainta, remuscare si repararea greselilor, intr-un timp cand ei aproape isi atinsesera telul stabilit de ei in Conciliul de la Trento, la mijlocul sec.16. Pe timpul acela Lainez deja sustinea ideea infailibili­tatii papale.

Aceasta insemna doar consacrarea unei dogme, a unei pretentii tot atat de vechi ca si papalitatea. Nici un alt Conciliu pana atunci nu do­rise s-o ratifice, dar parea ca se apropia timpul potrivit; pe langa aceasta, activitatea rabdatoare a iezuitilor pregatise clerul national pentru renuntarea la ultimele lor libertati; caderea iminenta a puterii papale - s-a intamplat inainte ca sa se voteze in Conciliu dogma - impunea o intarire a autoritatii ei spirituale, dupa cum cereau ultramonta­nistii. Argumentul si-a atins tinta si "dictatul papal" al lui Grigore V a facut ca principiile teocratiei medievale sa triumfe in plin mijloc a sec. XIX. Ceea ce prevedea dogma in mod special era omnipotenta Companiei lui Isus in biserica romana.

"Sub protectia iezuitilor, care se stabilisera la Vatican de cand puterile laice ii alungasera din toate tarile libere ca pe o asociatie de raufacatori, papalitatea aspira acum la noi ambitii. Acesti oameni rai care transformasera Evanghelia intr-un spectacol de lacrimi si sange si care ramaneau cel mai teribil dusman al democratiei si al libertatii de gandire, dominau conducerea bisericii romane; toate eforturile lor se concentrau asupra mentinerii in biserica a suprematiei lor vatamatoare si a invataturilor lor rusinoase".

"Dedicati cauzei centralizarii excesive, neimblanziti apostoli ai teocratiei, ei sunt stapanii recunoscuti ai catolicismului contemporan si isi pun pecetea lor asupra teologiei acestuia, pe evlavia fatarnica si politica lui tenebroasa".

"Adevarati ieniceri ai Vaticanului, ei anima totul, guverneaza to­tul, patrund oriunde, fac din 'informare' un sistem de guvernare, sunt credinciosi unei cazuistici a carei profunda imoralitate a fost relevata de istorie si care a inspirat paginile nemuritoare, de o sublima batjocura, ale lui Pascal. Prin «Programa» din 1864 pe care ei insisi au redactat-o, Pius IX a declarat razboi gandirii libere si a aprobat, cativa ani mai tarziu, dogma infailibilitatii, care este un adevarat anacronism istoric si de care stiintei moderne putin i-a pasat" (Louis Roguelin, "Biserica crestina primitiva si catolicismul", pag. 79-81).

Pentru acei carora cele spuse anterior le par a fi exagerate, dam mai jos confirmarea acestor fapte, asa cum reiese ea din pana drept-credincioasa a lui Daniel Rops. Aceasta confirmare cantareste mult mai greu prin faptul ca a fost publicata in 1959, sub titlul "Restabilirea Com­paniei lui Isus", in chiar publicatia iezuita "Etudes" (Studii). Acolo putem citi o adevarata pledoarie de aparare: "Din multe cauze, aceasta reorganizare a Companiei lui Isus a avut o importanta istorica conside­rabila. Sfantul Scaun a redescoperit acest grup credincios, complet devotat cauzei sale si care urma sa fie atat de necesar curand dupa aceea. Multi preoti iezuiti au exercitat de atunci si pana acum o discreta dar adanca influenta asupra hotararilor importante luate de Vatican; un fel de proverb circula la Roma: ,Condeiul papei sunt iezitii'. Influenta lor era certa in ceea ce priveste dezvoltarea venerarii "Inimii sfinte" (Sacre Coeur), ca si in proclamarea dogmei conceptiei imaculate, in edi­tarea «Programei», in definirea infailibilitatii papale. Organizatia "Civilta Catolica", fondata de iezuitul napolitan Carlo Curci, reflecta gandurile papei in timpul pontificatului lui Pius IX" (Daniel Rops).

Aceasta marturisire este destul de clara.

Nu este nevoie s-o mai spunem, dar iezuitii, atotputernici in Roma mai mult datorita spiritului lor decat organizatiei, au angajat papali­tatea din ce in ce mai mult in politica internationala, asa cum scria M. Louis Roguelin: "De cand si-a pierdut puterea temporala, biserica Romei a profitat de orice ocazie pentru a recastiga toate terenurile pe care fusese constransa sa le abandoneze prin recrudescenta activitatilor diplomatice; cum schema ei abila este de a divide pentru a stapani, a incercat sa intoarca orice conflict in favoarea ei".

Potrivit planului supusilor lui Loyola, dogma infailibilitatii pa­pale a favorizat din plin aceasta actiune a Sfantului Scaun, a carui importanta poate fi masurata pornind de la faptul ca multe state au un reprezentant diplomatic acreditat la Vatican. Sub acoperirea dogmei si a moralei - aspecte care in principiu limiteaza cuvantul "infailibil" - papa astazi dispune de o autoritate nelimitata asupra constiintei cre­dinciosilor.

Astfel, de-a lungul sec. XX, vedem Vaticanul angajat activ in poli­tica interna si externa a tarilor si chiar guvernandu-le datorita par­tidelor catolice. Mai mult, il vom vedea sustinand oameni "providentiali" ca Mussolini si Hitler care, datorita ajutorului Vaticanului, au dezlantuit cele mai teribile catastrofe.

Inlocuitorul lui Hristos a recunoscut din abundenta serviciile pe care i le-a adus aceasta faimoasa societate, care a muncit din greu si bine in favoarea lui. Acesti "fii ai lui Satan", asa cum au fost numiti de cativa ecleziasti curajosi, sunt toti defaimati, dar ei pot in schimb sa se mandreasca cu dovada augusta a meritelor lor, acordata de catre defunctul papa Pius XII, al carui confesor, o stim, era un iezuit german.

In acest text, publicat de "La Croix" (Crucea) in august 1955, putem citi: "Biserica nu doreste alte ajutoare de alt tip decat cele de tipul acestei Companii a lui Isus fie ca fiii lui Loyola sa se straduiasca sa mearga pe urmele inaintasilor lor"

Astazi, ca si ieri, ei fac chiar acest lucru spre marea nenorocire a natiunilor. (Oare de unde atata ura in fosta Iugoslavie? n. t.).