Imperiul Persan

Imperiul Persan

Triburile persilor, stabilite in sud-vestul Iranului (Persia), sunt unificate, potrivit traditiei, catre 700 i.e.n., de Ahaimene, intemeietorul dinastiei Ahemenizilor. Succesorul sau, Teispe, extinde posesiunile Persiei spre apus. Cyrus I recunoaste suzeranitatea Asiriei, iar Cambyses I (600-559 i.e.n.) pe a Mediei.

Cyrus al II-lea cel Mare (559-529 i.e.n.), una din cele mai stralucite personalitati ale antichitatii, transforma Persia, in numai trei decenii, dintr-o putere locala in cel mai vast si puternic imperiu al Orientului. Prin infrangerea lui Astiage (cca. 550 i.e.n.), Media devine provincie a statului persan. Cucerind apoi Lidia lui Cresus (546 i.e.n.), Persia include in hotarele sale Asia Mica pana la Marea Egee, cu toate coloniile grecesti ale Ioniei. In anii 545-539 i.e.n. sunt ocupate vaste regiuni din Asia Centrala - Dragniana, Arachosia, Gedrosia, Bactriana, Sogdiana, s.a. Profitand de slabirea Regatului Noului Babilon in urma unor conflicte interne, Cyrus ocupa in 539 i.e.n. Babilonul, anexand apoi toate posesiunile Regatului Caldeu din Siria, Fenicia, Tara Israel, pana la granitele Egiptului Faraonic.

Cambyses II (529-522 i.e.n.) , fiul lui Cyrus cel Mare, personalitate controversata in istoriografie datorita excentricitatii decizilor sale, transforma in 525 i.e.n. Egiptul intr-o satrapie a Imperiului Ahemenid.

Ruinele Persepolisului

Darius I cel Mare (522-486 i.e.n.), genial om de stat, reorganizeaza, dupa cucerirea Punjabului (519 i.e.n.), vastul imperiu, care acoperea acum cca. 5 milioane de kmē. El creeaza un sistem modern de drumuri, care sa asigure transmiterea rapida a informatiilor, a trupelor si marfurilor ("calea regala" Persepolis-Sardes masura 2400 km), imparte imperiul in cca. 20 de unitati administrative (satrapii), creeaza o moneda de aur etalon (dareicul), incepe zidirea unei noi resedinte regale la Persepolis. Campania din stepele nord-pontice intreprinsa impotriva scitilor (513 i.e.n.), cu care prilej Darius este infruntat de getii din Dobrogea, se incheie fara nici un rezultat. Cu un esec se termina si cele doua expeditii vizand cucerirea Greciei, din 492 si 490 i.e.n.

In final, concluzia virulenta si semnificativa: "Putem fi noi multumiti cu orice fel de destindere caci, in primul rand, nu poate fi nici un fel de liniste in omenire pana cand nu se respecta dreptul la libertatea constiintei si credintei si astfel fata lui Hristos este inca o data scuipata, incoronata cu spini si lovita? Putem noi oare intinde mana acelora care fac astfel de lucruri?"

Aceste adresari dramatice nu ne pot face sa uitam ca Vaticanul cu greu poate vorbi despre "respectul constiintei", caci l-a nesocotit fara rusine in tarile in care avea suprematia, cum a fost Spania lui Franco, unde protestantii au fost crunt persecutati. De fapt, este foarte impru­dent - in special din partea Secretariatului Sfantului Scaun - sa ceara altora sa aiba "un elementar respect" fata de ceea ce biserica romana nu avea deloc.

Scrisoarea enciclica 'Quanta cura' si 'Syllabus' sunt foarte explicite. "Anatema asupra celor ce spun: fiecare om este liber sa imbratiseze sau sa practice religia pe care o considera a fi corecta" (Syllabus).

"Este o nebunie sa gandesti ca libertatea de constiinta si religioasa sunt simple drepturi ale fiecarui om" (Enciclica 'Quanta cura'). Judecand dupa modul in care-i trateaza pe eretici, nu este de mira­re ca Vaticanul condamna in mod sistematic toate incercarile de a se ca­dea la invoiala intre tarile "crestine" si cele care erau numite in mod oficial "ateiste". "Nu exista pace pentru cei rai".

Si parintele iezuit Cavelli, ca multi altii inaintea lui, declara ca aceasta intransigenta este "legea cea mai imperativa" a bisericii ro­mane.

Ca un corespondent al acestei explozii de furie din partea cardina­lului, vom cita un alt articol care a aparut in acelasi numar al ziarului 'Le Monde' din 9 ianuarie 1960: "Umanitatea se apropie de situatia in ca­re distrugerea reciproca devine posibila. In lumea de azi nu exista un alt eveniment care sa poata fi comparat cu acesta De aceea, noi trebu­ie sa luptam fara incetare in vederea realizarii unei paci juste". Astfel a vorbit presedintele Eisenhower ieri, marti, inaintea Congresului Statelor Unite, in acelasi timp cand la Roma, cardinalul Ottaviani condamna coexistenta ca fiind partasie cu crima lui Cain.

Contrastul dintre cele doua moduri de gandire nu poate fi mai izbi­tor: cel uman si cel teocratic, la fel si primejdia de moarte ce pluteste deasupra lumii datorita acelui nucleu de fanatici orbi - am numit astfel Vaticanul.

'Sfantul' lor egoism este deasupra unei asemenea imprejurari si nu tine cont de urgenta si necesitatea unui acord international, cu scopul evitarii unei exterminari totale care ameninta lumea.

Secretariatul Sfantului Scaun - tribunalul suprem, al carui trecut este bine cunoscut -  nu tine cont de aceste aspecte minore. Participa ru­sii la liturghie? Acesta este lucrul important si daca presedintele Eisenhower nu-l intelege, aceasta este din cauza ca "s-a prostit de fri­ca", pentru a folosi termenii vajnicului predicator.

Frenezia deliranta a cuvantarii cardinalului Ottaviani ne face sa zambim si in acelasi timp ne socheaza. Si multi se gandesc ca acest instigator cu greu ar putea convinge pe "crestini" ca bomba atomica trebuie acceptata cu recunostinta. Dar noi trebuie sa fim atenti! In spatele acestui purtator de cuvant al Sfantului Scaun sta intreaga organizatie pontificala - si in special aceasta armata secreta a iezuitilor, formata nu din simpli soldati. Toti membrii acestei faimoase Companii lucreaza pe cori­doarele puterii si actiunile lor, fara a face mare zarva, pot fi foarte eficiente, asta insemnand ca pot face mult rau.

S-a raspandit zvonul ca atacul brutal al cardinalului Ottaviani nu reflecta cu exactitate conceptia Sfantului Scaun, ci numai pe cea a gru­parii asa-numite integriste . Presa catoli

Xerxes I (486-465 i.e.n.), fiul si succesorul lui Darius, incearca in 480, cu forte impresionante, sa transforme Elada in provincie persana. Eroismul cetatilor grecesti, in fruntea carora se aflau Atena si Sparta, face ca lumea elena sa respinga cu succes aceasta ofensiva.

Incepand cu domnia lui Artaxerxes I (465-425 i.e.n.), Imperiul Ahemenid aluneca pe panta declinului. In anul 334 i.e.n. tanarul rege al Macedoniei, Alexandru cel Mare, traverseaza, in fruntea unei modeste armate, Hellespontul. In pofida uriaselor resurse ale imperiului, Darius III (336-330 i.e.n.), ultimul suveran ahemenid, se dovedeste incapabil sa faca fata impetuozitatii lui Alexandru, pierzand bataliile decisive de la Issos (333 i.e.n.) si Gaugamela (331 i.e.n.). Intregul Imperiu Persan este cucerit de Alexandru cel Mare, devenind o parte a lumii elenistice.