Childeric

Childeric

Numirea in functia de generalissim a lui Eparchius Avitus, reprezentantul unei mari familii senatoriale din Auvergne, a fost singurul eveniment memorabil din scurta domnie a lui Petronius Maximus (in 455). Avitus fusese prefect al pretoriului in Galii si in aceasta calitate incheiase in 439 o pace importanta cu vizigotii. Gratie relatiilor deosebite avute la curtea din Toulouse, tot el fusese cel ce pregarise si lupta comuna a lui Theodoric I si Aetius impotriva lui Attila. Ginerele sau Sidonius Apollinaris provenea dintr-o familie senatoriala din Lugdunensis.

Oameni cultivati si cu o atitudine dispretuitoare fata de simplii razboinici barbari - sesizau mirosul de unt ranced al unsorii folosite de ei pentru par - ei aveau un comportament total diferit fata de regele vizigotilor, personaj admirat si denumit "stalpul Imperiului Roman'. De asemenea, ei s-au ocupat de educatia fiului acestuia, au descris in detaliu curtea si modul in care regele isi petrecea timpul si au "mizat' pe forta vizigotilor pentru salvarea a ceea ce ramasese din Roma si din propria lor situatie sociala. Revolta taranimii si a sclavilor din Spania si din Galia a fost cu siguranta unul dintre motivele - si nu cel mai neinsemnat - ce au dus la instalarea vizigotilor ca federati si la alegerea optimatilor lor ca parteneri ai optimatilor romani in cadrul regimului "ospitalitatii': comunitatea de interese creata astfel a garantat o represiune eficace, putandu-se evita si o alianta periculoasa intre bagauzi si barbari.

Succedandu-i in 453 fratelui sau Thorismond, Theodoric al II-lea a restabilit foedus-ul si l-a trimis pe Frederic - un alt frate al sau - sa lupte impotriva bagauzilor din Spania. Afland de moartea imparatului Petronius Maximus, el l-a indemnat pe prietenul sau Avitus sa ia purpura, eveniment petrecut in iulie 455 la Arles. Avitus a pornit apoi catre Italia insotit de o trupa vizigota.

Problema epocii era de-a sti pe cine slujeste intr-adevar o anumita persoana. Putem presupune, deci, ca regele nu a fost strain de actiunea lui Avitus atunci cand Ricimer a fost numit al doilea general de la curte. Ricimer era fiul unui "print' suev si, prin mama sa, nepotul regelui vizigot Vallia. In acest context, poate fi oare o intamplare faptul ca exact in toamna lui 456, cand "imparatul galic' era victima unei lovituri de stat conduse de Ricimer, Theodoric a incheiat o alianta cu Gondioc, regele burgunzilor si a plecat cu cea mai mare parte a trupelor sale sa se lupte in Spania? Avitus a fost destituit din functie la Piacenza, iar Ricimer impreuna cu un ofiter roman, Maiorian, l-au facut episcop al orasului. Cand fostul imparat a incercat sa recastige Galia natala, a fost ucis.

La Constantinopol, in cadrul ultimei perioade de dominatie germanica, omul atotputernic era un alan germanizat, Aspar, un arian foarte legat de vizigotii ramasi in partea rasariteana a Imperiului. Aici Avitus nu a fost niciodata recunoscut, iar una dintre primele decizii ale noului imparat Leon I - sustinut de Aspar in obtinerea titlului imperial - a fost numirea (Feb 457) lui Ricimer ca "patriciu' si generalissim al Occidentului, Maiorian fiind secundul sau.

Bine instalat la Roma, Ricimer ducea o politica favorabila barbarilor si se sprijinea pe vizigotii si burgunzii cu care legase si unele aliante matrimoniale. Unii cercetatori moderni au fost inselati de faptul ca il eliminase pe Avitus, "imparatul vizigotilor', iar altii, fascinati de inteligenta si cultura gotilor, au facut din acesti "prieteni ai romanitatii' aparatorii unei simbioze romano-germanice, esuata in Galia din cauza victoriei salbaticilor barbari din nord, a francilor cei inculti. Se ignora insa faptul ca regii vizigoti se foloseau de romanii ajunsi in posturi inalte, dar recomandau o separatie stricta intre goti si romani, diferentierea fiind impusa de altfel si de puternicul lor arianism mandru si exclusivist. Tratand cu Constanrinopolul si cu complicitatea lui Ricimer, ei incercau sa isi asigure o pozitie dominanta in Occident. Astfel, ei au reusit sa se extinda in Spania si Galia, sa mareasca pretul serviciilor lor militare si chiar sa rupa relatiile cu Roma, asa cum a facut Euric in 466 cand l-a eliminat pe fratele sau Theodoric al II-lea.

Istoria deceniilor urmatoare ar trebui privita ca urmare din aceasta perspectiva: in Italia exista o opozitie a celor care nu doreau sa accepte o conducere "germanizata', iar in Galia un refuz al preponderentei - transformata chiar intr-o dominatie directa - vizigotilor arieni. Indata ce influenta gotilor a inceput sa se diminueze, au inceput sa existe incercari de alianta cu Constantinopolul. Totusi, de fiecare data cand un imparat sprijinit sau trimis direct din Orient incerca sa restabileasca puterea "factiunii romane', eforturile sale erau in mod perfid ruinate de "partidul lui Ricimer'.

Prima opozitie intampinata de hegemonia subterana a vizigotilor in Occident a venit din partea lui Maiorian. Spre deosebire de Ricimer, el a vazut in Avitus reprezentantul vizigotilor impotriva carora luptase deja la Tours, in 446, pe cand era in subordinea lui Aetius. Atunci cand Ricimer a fost numit patriciu si a devenit astfel superiorul lui Maiorian, armata celui din urma a raspuns, iar pe 1 Apr 457, la Ravenna, si-a proclamat conducatorul Augustus. Intr-un final, cei doi au ajuns la o intelegere si s-au recunoscut reciproc, Maiorian ca imparat, iar Ricimer ca generalissim, acord aprobat si de Senat. Noul Augustus a mai fost proclamat o data, de aceasta data insa de toate trupele din Italia.

De acum inainte trebuie sa distingem intre imparatii fara armata, simple marionete in mana "patricilor' si cei care, asemeni lui Maiorian  - nepot al unui general din timpul lui Theodosiu I si "ultima figura din istoria Occidentului roman cu o reala maretie' (Ernest Stein) - se sprijineau pe o armata devotata si indrazneau sa aiba o politica proprie. Impresionate de moartea imparatului "lor'- ce intruchipa si speranta obtinerii unor avantaje sau demnitati - o parte a notabilitatilor din Galia au refuzat sa ii recunoasca pe "asasinii lui Avitus' si au pus la cale o conjuratie putin cunoscuta al carei candidat a fost Marcellinus, un comes inca pagan care cu ajutorul propriei sale armate isi crease o pozitie independenta in Dalmatia. Altii, cum a fost cazul lui Sidonius Apollinaris, au inteles jocul, admiratorul regelui din Toulouse fiind un slujitor devotat cauzei lui Maiorian. Cat despre Theodoric al II-lea, nu si-a facut nici o problema din cauza imparatului "sau', dar a inteles ca Ricimer, trimis de Maiorian sa lupte cu vandalii, intampina unele greutati in Italia. Ca urmare, el a parasit Spania si a invadat Narbonensis pentru a bloca accesul in Galia al trupelor lui Maiorian.

Egidius, din clanul senatorial al Syagri-lor, cu vaste proprietati in Lugdunensis, a trecut imediat de partea lui Maiorian, tovarasul sau de arme in timpul lui Aetius. El si-a asigurat sprijinul francilor salieni, fapt ce i-a permis in 458 sa ii indeparteze pe burgunzi din fata Lyon-ului. Profitand de alianta cu vizigotii, de complicitatea puterii romane reprezentata prin generalul Agrippinus si de sprijinul unor senatori din Lugdunensis, ei ocupasera intreaga zona cuprinsa intre Geneva, locul de unde plecasera, si Lyon. Acolo ei au respectat regulile "ospitalitatii', dar intr-o forma mai dura, noii veniti fiind beneficiarii a doua treimi. Egidius, numit de Maiorian magister militum per Gallias in detrimentul lui Agrippinus, a incercat sa se impuna si in partea sudica, dar a fost respins de vizigotii care l-au asediat in Arles. In primavara anului 459, Maiorian l-a eliberat personal, venind cu o armata din Italia. El si-a facut apoi o intrare triumfala in Lyon-ul depresurat de franci si de burgunzi si a autorizat in mod oficial stabilirea burgunzilor, absolvindu-i astfel de obligatiile avute fata de aliatii vizigoti. Asa s-a nascut "regatul burgund'. Agrippinus a fost in schimb judecat si trimis la Roma, fiind acuzat ca a lasat Narbonna sa fie ocupata de vizigoti.

Dupa o reorganizare a administratiei, care a evidentiat neregulile si privilegiile exorbitante ale "celor puternici', Maiorian a plecat spre Spania. In perspectiva unui atac decisiv asupra vandalilor din Africa, el a echipat o flota cu ajutorul careia dorea sa controleze din nou granarul Romei si sa elimine pericolul pirateriei vandale. Tradat de ai sai, imparatul si-a vazut flota complet distrusa de vandali si a fost apoi nevoit sa inceapa cu ei tratative pentru cedarea Balearelor. Intors in Italia, Maiorian a fost prins si executat de Ricimer, el asteptand de mai mult timp o ocazie favorabila.

Evenimentul a avul loc in 461 si a provocat o ruptura in istoria Galiei. Pus in fata numirii ca magister militum per Gallias a tradatorului Agrippinus - cel ce in 462 cedase vizigotilor Septimania si capitala sa Narbonna - Egidius a refuzat sa recunoasca noua guvernare romana din Italia, aceasta dorind de altfel si sa il destituie. El s-a considerat in continuare in slujba romanilor, investit cu puterea militara suprema in Galia, atitudinea sa fiind sprijinita de Galia septentrionala si de regele federat al francilor de la Tournai, Childeric, caruia ii incredintase o parte a puterii militare si civile din "Belgica secunda'. De atunci, Egidius a fost stapanul unei Galii secesioniste; privita insa din perspectiva proprie, atitudinea sa era o dovada de fidelitate, Galia meridionala fiind controlata de vizigoti si de Ricimer. Cand Frederic, fratele regelui vizigotilor si magister militum, a atacat in 463 Romania din nordul Galiei, el a fost invins si a murit in lupta in apropiere de Orléans, fiind infruntat de fortele reunite ale lui Egidius si Childeric.

Populatia din Lugdunensis, aristocratia galo-romana si episcopii au intrevazut atunci posibilkatea de a-si pastra independenta fata de vizigoti - pana atunci de atatea ori invingatori. Spre deosebire de cei ce traiau impreuna cu vandalii sau, intr-o mai mica masura, chiar cu vizigotii, ei aveau sansa de a nu fi impiedicati sa ramana in continuare catolici. Atitudinea pasnica a lui Childeric apare si mai limpede dupa moartea lui Egidius in 464, cand rezistenta galo-franca nu s-a dizolvat asa cum ar fi putut spera adversarii sai. Dimpotriva, Childeric a fost din nou invingator, de asta data alaturi de Paul, un comes roman.

Childeric nu a fost un conducator dispus sa isi schimbe atitudinea dupa cum bate vantul; capetenie franca, el avea si rangul de general roman - functie ale carei insigne au fost regasite in mormantul sau - si era un adversar declarat al vizigotilor care amenintau securitatea si independenta populatiei de la N de Loara. Gratie sprijinului sau, Syagrius, fiul lui Egidius, a putut sa isi urmeze tatal la conducerea acestei Romanii. In izvoarele de mai tarziu, Syagrius a fost pomenit cu titlul de rex Romanorum, ceea ce exprima in sine o situatie de fapt: autonomia unei regiuni a Imperiului, abandonata de puterea "romana' din Italia, putere aliata cu cel mai puternic dusman al sau, vizigotii.

Mort in 481 sau 482, Childeric a avut o pozitie aparte in Galia septentrionala. Dupa cum putem afla de pe inelul sigilar descoperit in sec. al XVII-lea in mormantul sau din apropierea resedintei de la Tournai, el nu a purtat titlul de "rege al francilor'. Inscriptia este CHILDIRICI REGIS, el fiind ca urmare una dintre capeteniile recunoscute de romani ca rex federat. Primul document autentic pe care il avem de la fiul si succesorul sau, Clovis, foloseste expresia romana oficiala, exercitus Francorum, pentru a numi o armata federata si recunoscuta, denumirea celei vizigote fiind exercitus Gothorum. In acelasi document adresat episcopilor din Galia, Clovis este denumit, asemeni tatalui sau, cu titlul de Chlodoveus rex, in timp ce succesorii sai s-au intitulat rex Francorum.

De-a lungul domniei sale, Clovis a reunit toti francii sub o singura regalitate. Pentru Childeric si pentru inceputul domniei lui Clovis nu exista nici o problema: situatia lor speciala si privilegiata se aplica doar francilor din Tournai si doar acestei dinastii. Ea este la originea Galiei france, si nu "francii', a caror politica in sec. al V-lea a fost in mare parte diferita. Rolul jucat de Childeric in cadrul administratiei romane este precizat de o scrisoare adresata de Sfantul Remi, episcop la Reims, tanarului Clovis: "Catre regele Clovis cel desemnat de Dumnezeu si de meritele sale marete, de la episcopul Remi. A ajuns pana la noi vestea ca tocmai ati preluat conducerea in Belgica Secunda. N-ar fi ceva surprinzator daca va veti comporta asemeni parintelui vostru'. Este surprinzator faptul ca scrisoarea, inscrisa cu siguranta intr-un anumit "tipic', ofera si unele sfaturi parintesti in privinta suitei lui Clovis, el trebuind, pe cat posibil, sa prefere compania barbatilor in varsta si buni crestini. Cum am putea incadra aceasta corespondenta dintre un episcop sfant si un rege barbar si pagan? Nu trebuie sa uitam insa ca, asemeni tatalui sau, Clovis nu era un invadator, ci un protector al teritoriilor populate de crestinii indrumati de metropolitanul din Reims, capitala provinciei Belgica Secunda. Mai ales, nu se pot ignora responsabilitatile firesti avute in sec. al V-lea de cel ce detinea puterea militara si civila: indiferent ca era catolic, eretic sau pagan, puterile "generalului' cuprindeau in mod oficial si sfera ecleziastica.

Situatia era determinata de un motiv foarte intemeiat: episcopii erau considerati reprezentanti ai statului, pozitia lor fiind asemanatoare celei a inaltilor functionari cu care isi imparteau obligatiile si privilegiile in cadrul Imperiului roman crestin. Cel tarziu dupa 342 magistri militum se ocupau si de problemele ecleziastice. In 412, Constantius a organizat in noua capitala a Galiilor, Arles, alegerile episcopale. Putin mai tarziu, Cassius, magister militum per Gallias, a ftcut ca Sfantul Hilarius sa fie ridicat la rangul de episcop, fara ca nimeni sa il conteste. Succesori ai generalilor romani, regii franci care procedau in mod asemanator nu au adus nici o inovatie, iar comportamentul lor nu are nici o legatura cu o presupusa "germanizare' a bisericii.

In 445, Aetius l-a determinat pe Valentinian al III-lea sa publice un edict ce sublinia suprematia avuta de pontiful roman in supravegherea alegerilor episcopale; masura era indreptata impotriva pretentiilor de independenta ale lui Hilarius din Arles. Generalissimii aveau de fapt interese asemanatoare cu cele ale bisericii de la Roma, ea fiind asemeni Senatului un aliat important. Ii vedem pe papi adresand scrisori "fiilor lor', in 462 lui Frederic (vizigot), magister militum si in 463 lui Gondioc (burgund), tot magister militum. Desi in ambele cazuri era vorba de arieni si de printi ai unor regate barbare, ei erau rugati sa acorde asistenta in cazurile alegerilor episcopale lirigioase. In sec. al V-lea a avut loc, deci, o evolutie ce a definitivat procesul de barbarizare a generalilor romani - inconjurati de acum inainte de o suita bazata pe fidelitatea fata de persoana conducatorului si nu pe cea fata de stat - si de romanizare a generalilor, printilor si regilor barbari - inconjurati de acum inainte de birouri, de scribi si de consilieri romani capabili sa isi indeplineasca in mod normal toate sarcinile civile si ecleziastice ale functiei lor. Trecerea fireasca de la biserica Imperiului Roman Tarziu la cea a regatului franc isi gaseste aici explicatia: nu au avut loc nici cuceriri si nici persecutii, conducerea militara existenta a preluat "doar' indatoririle celei civile. Nepotul lui Childeric, Clotar I va vorbi despre imunitatile concedate bisericilor de bunicul si tatal sau.

Faptul ca Childeric, luptator victorios impotriva vizigotilor, avea in problemele religioase o atitudine toleranta a usurat si mai mult evolutia. Scrisoarea Sfantului Remi descrie o curte franca in care consilierii catolici isi aveau deja locul lor. Crestinismul atinsese si familia lui Childeric, fapt demonstrat de convertirea ulterioara a surorii lui Clovis, Lanthilde, de la arianism la catolicism. Childeric - si asemeni lui si Clovis in prima parte a domniei - a ramas pagan din motive politice, paganismul asigurandu-i lui si dinastiei sale prestigiul unei origini aproape divine.

Suntem intr-un moment cand la Roma situatia se degrada din ce in ce mai tare, iar existenta unui imparat in Occident a devenit in cele din urma inutila; cel din Orient a fost considerat suficient pentru intregul Imperiu. Pentru a putea intelege rolul avut in acest context de un mic rege din Tournai impreuna cu armata sa pusa in slujba romanilor din Galia de nord, trebuie sa revedem situatia politica din Galia in sec. al V-lea.