Cauzele care au declansat razboiul rece

CAUZELE CARE AU DECLANSAT RAZBOIUL RECE

Corespunzator caracterului antagonic al relatiei est-vest, documentele referitoare la razboiul rece poarta pecetea a doua conceptii de baza contradictorii: teza "traditionala" a expresionismului sovietic drept cauza a conflictelor si teza "revizionista" a imperialismului economic al SUA.

Teza traditionala

A fost formulata pregnant inca din 1946 de catre consilierul ambasadei americane George F. Kennan pornind de la ideologia marxista in interpretarea sovietica, revendicand revolutia mondiala drept rezultat al unei lupte de clasa universale; experientele istorice ale conducerii sovietice datorate ostilitatii lumii inconjuratoare, hotarata sa inlature regimul sovietic in anii 1918-1921, precum si efortul oligarhiei sovietice de a-si mentine puterea printr-o dictatura crancena. Aceasta teza i-a atribuit conducerii sovietice o problematica principial ostila fata de statele capitaliste. In acelasi timp erau catate posibilitatile de a slabi puterile necomuniste si de a extinde spatiul de dominare a ideologiei comuniste de la Moscova. La declansarea celui de al doilea razboi mondial Stalin a pariat pe propriul carnagiu al tarilor capitaliste; insa datorita atacului german a fost obligat sa treaca de partea puterilor vestice, iar apoi a incercat, prin impartirea celor doua sfere de interese ale Europei de Est, lucru oferit lui chiar de catre Hitler, prin actiunea concertata a cadrelor comuniste si a Armatei Rosii sa infaptuiasca transformarea tuturor statelor Europei Centrale si de Est, chiar a intregii Germanii, in state "de democratie populara", aferente structural URSS ca putere hegemonica. In continuare, prin promovarea unor miscari sociale in Europa de Vest, in spatiu mediteranean si in Asia, cu ajutorul partidelor comuniste si in Asia, cu ajutorul partidelor comuniste dirijate de la Moscova sperau sa-si extinda sferele de influenta pe o perioada nelimitata.

Forta conducatoare a lumii vestice, reprezentata de presedintele Roosevelt si ministrul sau de externe Hull, apoi, dupa 1945, de catre presedintele Truman si ministrul sau de externe Byrnes, a recunoscut caracterul ambivalent si potentialul expansiv al politicii sovietice. Un amestec de sperante idealiste in posibila democratizare a sistemului sovietic si de temeri resemnate ca un angajament american pe termen lung in Europa nu va putea fi impus in politica interna, i-au determinat sa recunoasca in dorinta lui Stalin de a avea statele vecine prietene, interese de securitate nationala legitima. Sperau totodata ca Uniunea Sovietica sa poata fi integrata unei lumi liberal-democratice. Fara a avea o viziune limpede asupra ordinii statale in perioada postbelica si avand o tendinta nefasta de a separa strict necesitatile militare de consecintele politice (lucru zadarnic aratat de catre partenerul britani), au incercat o cooperare atractiva pentru Stalin si in favoarea lui prin oferte marinimoase, admitand inaintarea trupelor sovietice pana in centrul Europei, dand posibilitatea conducerii sovietice sa-si spuna cuvantul in legatura cu viitorul Germaniei si nu s-au opus, desi trebuiau si chiar aveau posibilitatea aceasta, sovietizarii Europei de Est. La sfarsitul lui mai 1945 au recunoscut Guvernul Provizoriu Polonez impus de catre Moscova si din care au facut parte doar cativa polonezi din exil. La conferinta de la Posdam din august 1945 au aprobat de facto extinderea Poloniei spre vest si constituirea zonei sovietice de ocupatie din Germania, fiind putere de ocupatie. In cadrul Conferintei ministrilor de externe de la Moscova de la sfarsitul lui decembrie 1945 au admis orientarea comunista a Romaniei si a Bulgariei si, in sfarsit, acceptand incheierea armistitiilor de pace de la sfarsitul lui 1946 cu Romania, Bulgaria, Ungaria si Finlanda, au renuntat la orice posibilitate de influenta in zona est-europeana.

In ciuda nemultumirii crescande fata de impenetrabilitatea "cortinei de fier" si a intransigentei sovietice din cadrul ONU, administratia Truman a ramas dispusa pentru o colaborare cu Uniunea Sovietica: i-a oferit prin planul Barush, in iunie 1946, un control comun asupra productiei armelor atomice, a incercat sa realizeze preluarea responsabilitatilor asupra intregii Germanii, lucru decis la Posdam, de catre cele patru mari puteri si s-a declarat in iulie 1946 gata sa incheie un pact comun impotriva unei eventuale noi agresiuni germane. In iunie 1947 a invitat URSS-ul sa se alature partenerilor de coalitie est-europeni la un program comun de reconstructie cu sprijin american - Planul Marshall.

O data cu refuzul sovietic a oricarei cooperari, impartirea Europei si formarea celor doua blocuri militare a devenit inevitabila. Pentru a se opune expansiunii puterii sovietice, conducerea americana s-a hotarat in timpul anului 1947 sa dea un ajutor economic generos statelor europene amenintate cu colapsul economic si sa sustina integrarea acestora, sa atraga cele trei zone germane vestice de ocupatie in procesul de refacere, recunoscand totodata impartirea provizorie a Germaniei. Conducerea sovietica a reactionat la decizia americana, opunandu-se definitiv izolationismului prin intensificarea sovietizarii brutale a zonei germane de ocupatie si a Europei de est. Acest lucru s-a actualizat in Cehoslovacia in februarie 1948 unde mai exista partial un guvern burghezo-democratic. Sovieticii au incercat sa saboteze procesul de consolidare al vestului, si anume prin miscari greviste conduse de comunisti in Europa de Vest incepand din noiembrie 1947, prin blocada tuturor iesirilor spre Berlinul de Vest din iunie 1948, ba chiar facand oferta unei renegocieri a unificarii Germaniei intr-un stat neutru in martie 1952. Statele europene ramase in afara zonei de influenta a puterii sovietice s-au vazut subordonate sustinerii si obladuirii americane de frica unei agresiuni sovietice. Aceasta a dus la crearea OECE in 1948, a NATO in 1949 si, dupa invazia socanta a Coreei, incepand cu iulie 1950, a inarmarii Republicii Federale aparuta intre timp pe teritoriul vest-german si intrarea acesteia in cadrul aliantelor de aparare vestice. Expansiunea sovietica a putut fi stavilita cel putin pe teritoriul european, dar dorinta sovieticilor de extindere, nu.

Teza revizionista

Aceasta teza a fost in permanenta divergenta cu interpretarea data de vestici si s-a amplificat mereu. Ea a fost legata de adversarii politicii externe a presedintelui Truman, din interiorul Americii, ca de exemplu vicepresedintele Henry A Wallace, ca si de adversarii europeni ai integrarii vestice in miscarea "neutra" de la sfarsitul anilor patruzeci. Aceasta teza a fost dezbatura in nenumaratele lucrari ale istoricului american William A. William incepand din 1959, pentru ca apoi sa domine discutiile publice datorita cercetarilor efectuate de catre elevul lui William, Gabriel Kolto, asupra "Noii Stangi", care protesta la sfarsitul anilor saptezeci impotriva razboiului din Vietnam. Uniunea Sovietica nu poate fi facuta raspunzatoare pentru inceperea Razboiului rece. In timpul celui de al doilea razboi mondial URSS scapase cu greu de o catastrofa militara si suferise pierderi imense in oameni si resurse, iar la sfarsitul razboiului ramasese vulnerabila fata de statele economic prospere si traditional antisovietice precum si in fata puterii mondiale a SUA, ce detineau acum monopolul armelor atomice. De la preluarea puterii de catre Stalin politica sovietica se preocupase de securitatea statului sovietic mai mult decat de indeplinirea dorintei de revolutie universala, de realizarea unui zid de protectie format din statele pro-sovietice, in special din spatiul est-european si mai ales de asigurarea definitiva impotriva unui nou atac  german. Aceste scopuri nu erau legate a priori de conceptul sovietizarii dirijate din afara. Pozitia fata de zona externa influentei nemijlocit sovietice era deosebit de conservatoare (pentru a nu-l provoca pe potentialul adversar american), incercand chiar sa stavileasca miscarea socialista ce incepuse imediat dupa sfarsitul razboiului in Europa de Vest si Sud si salvand astfel capitalismul european de la pieire mult inainte de aparitia Planului Marshall.

Motivele confruntarilor se pot gasi mai degraba in structurile sistemului economico-politic ale SUA. Pentru a evita crizele existentiale, societatea liberal-capitalista  americana s-a straduit sa cuprinda neincetat noi piete comerciale si de desfacere, depinzand indirect de o extindere politica a zonei de influenta. Acest lucru a condus, dupa incheierea "granitei deschise" din vestul american, la o politica cu destinderea universala, a "Portilor deschise", la cerintele unui tratament egal si a sanselor egale pe toate pietele straine, la desfiintarea tuturor sistemelor de impozitare vamala sau vamuire preferentiala, la ridicarea tuturor formelor de autarhie[1] comerciala, de bilateralism si regionalism, la lupta pentru acces nemijlocit la toate materiile prime, la libertate neingradita de investire si schimb de produse si servicii - o politica ce urma sa le confere SUA, celei mai mari puteri economice, sub paravanul egalitatii formale a sanselor, dominatie mondiala. "Lumea" propagandei de razboi nu era o utopie idealista, ci expresia unei politici de razboi realiste si hotarate a puterii conducatoare americane care intelesese perfect necesitatile sistemului lor social. Politica ei tintea spre "lumea" lui pax americana.

Vointa de a pastra si extinde influenta americana in sistemul economic mondial a fost hotaratoare pentru intrarea in razboi impotriva Japoniei si a Germaniei, care erau pe cale de a-si construi in Asia, respectiv in Europa, imperii autarhice. Aceeasi vointa s-a ridicat apoi asupra celor doi asociati principali in lupta  impotriva coalitiei germano-japoneze, intai impotriva Marii Britanii, pentru ca era mult mai importanta din punct de vedere economic, apoi impotriva uniunii Sovietice, act decisiv pentru inceperea razboiului rece. Pe perioada intregului razboi problema destramarii blocului lirei sterline si a desfiintarii sistemului vamal preferential fata de Imperiul Britanic, legiferat in 1932 la Ottawa, au fost problemele cele mai stringente ale activitatii diplomatice americane. In cadrul negocierilor indelungate pentru promulgarea legii britanico-americane a arendei si a imprumuturilor, pentru infiintarea Bancii Mondiale si a Fondurilor valutare mondiale, care s-au finalizat in 1944 la Breton Woods si pentru imprumutul pe care guvernul american l-a inlesnit in noiembrie 1945 Marii Britanii, aceasta a fost nevoita sa cedeze pas cu pas influentei americane imperiului ei comercialo-politic. SUA s-a folosit totodata de slabiciunea Marii Britanii, consecinta a razboiului, si a preluat pietele britanice din America Latina, concurand puternic afacerile cu petrol britanice din Orientul Apropiat. Dupa 1945 au luat amploare divergentele cu Uniunea Sovietica in legatura cu viitorul Europei de Est. In ciuda faptului ca interesele comercialo-politice ale SUA in Europa de Est erau destul de mici comparativ cu altele, puterea conducatoare americana credea ca poate renunta si in aceasta zona la politica "portii deschise", lucru ce ar fi garantat pe termen lung ordinea liberal-capitalista precum si influenta americana.

Conducerea sovietica nu putea tolera o asemenea amenintare la adresa sigurantei ei elementare, mai ales ca politica "open-dor" din Europa de Est - la fel ca in Germania, Italia, Grecia, China, Coreea si Japonia - mergea mana in mana cu o putere capitalist-autoritara si in cele mai multe cazuri antisovietica. In momentul in care s-a opus acestei politici sprijinind miscarile social-revolutionare din zona de influenta a Armatei Rosii si incercand sa apere tinuturile eliberate de patrunderea capitalismului american prin contracte de asociere, administratia Truman a incercat totusi sa obtina pentru Europa de Est "Poarta deschisa" printr-o serie de presiuni. A folosit intai constrangeri economice, facand ca cererea de credit ceruta de sovietici in ianuarie 1945 sa treneze voit, apoi toate livrarile datorate legii arendei si imprumuturilor au fost stopate abrupt, o data cu incetarea razboiului din Europa. A refuzat la Posdam sa aprobe reconstructia Uniunii Sovietice cu ajutor din productia germana, iar in mai 1946 a stopat toate livrarile pentru reparatii din zona de ocupatie americana. In al doilea rand administratia Truman a incercat sa-si subordoneze conducerea sovietica folosindu-se de monopolul asupra armelor atomice, a amanat inceperea Conferintei de la Posdam pana cand bombele atomice impotriva Japoniei au fost in stare  de functionare, s-a straduit sa-si asigure prin planul Baruch monopolul armelor atomice pe zeci de ani inainte si sa tina sub control dezvoltarea industriala a Uniunii Sovietice. In al treilea rand a dezvoltat prin Planul Marshall, in iunie 1947, un program de liberalizare si investitii pentru intreaga Europa, care urma nu numai sa puna bazele economice pentru un "informal empire" (imperiu neoficial) american in Europa de Est, ci si datorita urmarilor sale politice, sa loveasca esenta dominatiei sovietice in propria ei tara.

Puterea Armatei Rosii dovedindu-se rezistenta la aceste incercari de presiune, conducerea americana s-a multumit in ultima instanta cu consolidarea lui pax americana in lumea necomunista; impartirea Germaniei si a Europei a fost luata constient in calcul si intreprinsa sistematic incepand cu 1946. Opozitia unor izolationisti ramasi inca in Congresul American ca si a unor forte national-capitaliste si socialiste din vestul Europei s-a destramat prin crearea si propagarea mitului expansionismului mondial sovietic: prin doctrina Truman s-a impus politic in 1947 Planul Marshall, in timpul blocadei Berlinului din 1948/1949 s-a putut crea alianta NATO, n razboiul cu Coreea incepand din 1950 poligonul fortelor din politica interna a SUA si a statelor aliate a putut fi indreptat in mod durabil spre dreapta. Abia ca reactie la incercarile de presiune americane si a formarii blocului vestic conducerea sovietica a inceput consolidarea "democratic-populara" a zonei ei de influenta si si-a asigurat dominatia puterii prin metode de stat politienesti. Acest lucru a dus cu siguranta la adancirea divergentelor est-vest, din necesitatea si cu speranta unei intelegeri cu puterile occidentale.

REFERATE:

Ialta - impartirea sferelor de influenta - februarie 1945

Conferinta de la Posdam - iulie -august 1945

Conferinta de la Paris - iulie 1946

Constituirea si organismele O.N.U. - San Francisco - 25 aprilie 1945