Tratatul de pace cu Germania

Atitudinea nemtilor fata de proiectul tratatului de pace. Proiectul tratatului de pace cu Germania a fost in sfirsit elaborat. Invingatorii se grabeau sa obtina cit mai repede semnarea lui de catre guvernul german: frica in fata miscarii revolutionare in crestere, din Europa si, mai ales in fata revolutiei din Germania, permanent persista la participantii conferintei de la Paris.

La 18 aprilie 1919 Germaniei i-au propus sa-si trimita catre 25 aprilie delegatia sa la Versailles. Clemenceau a rugat sa fie trimisa o delegatie investita cu imputerniciri de a discuta orice intrebare, legata de pace.

In Germania stiau despre contadictiile din tabara Antantei. Generalul Grener, actionind prin «oameni de paie», a incercat sa stabileasca contacte cu Anglia si America. Ludendorff prin intermediul agentilor sai i-a propus lui Clemenceau sa creeze o armata germana speciala pentru lupta cu Rusia sovietica. Erzberger deasemenea avea legaturi cu francezii, propunindu-le planul de restabilire a Belgiei si Frantei de Nord-Est cu miinile muncitorilor germani. Ministrul afacerilor externe al Germaniei Brokdorff-Rantzau a incercat sa obtina anumite cedari, facind legatura cu guvernele Angliei si SUA. Germania se straduia pe cit e posibil mai larg sa foloseasca neintelegerile din lagarul inamic.

In asteptarea invitatiei Germania a creat citeva comisii pentru pregatirea contraproiectului sau. Ele cu mare atentie urmareau dezbaterile de la conferinta de pace, facind cunostinta cu pozitiile statelor. Agentii germani iscodeau de la reprezentantii tarilor mici amanuntele tratativelor din Consiliul celor patru. Generalul Grener insista asupra pastrarii armatei. El se pronunta contra recunoasterii Germaniei ca vinovata de razboi, fiindca o astfel de recunoastere atragea dupa sine extradarea generalilor, iar cadrele de comanda a armatei trebuiau pastrate cu orice pret.

Adversarii Germaniei, la rindul sau, separat unul de altul, duceau tratative cu ea. In drum delegatia germana a fost vizitata de reprezentantul lui Wilson, care i-a recomandat lui Brokdorff-Rantzau sa semneze tratatul de pace. Ultimul a raspuns, ca nu va semna nimic ce nu se incadreaza in «14 puncte».

Nemtii au ajuns la Paris pe data de 30 aprilie si la 7 mai li s-a inminat textul tratatului, insa aliatii au declarat limpede ca nu poate fi nici vorba despre o careva discutie larga pe problema conditiilor proiectului, formulat pe 208 pagini. Clemenceau a deschis sedinta conferintei cu o scurta cuvintare: «Ora achitarii a venit, declara  el.

Voi ne-ati cerut pace. Noi suntem de acord sa v-o oferim. Noi va transmitem cartea pacii».⁴⁵ Tot atunci Clemenceau a subliniat, ca invingatorii au primit o hotarire solemna «de aplicat toate mijloacele ce stau la dispozitia noastra, pentru a obtine complet satisfacerea legitima a tot ce ni se cuvine». Delegatilor germani li s-a spus, ca nici un fel de discutii nu vor fi admise si ca obiectiile germane trebuie prezentate in scris. Nemtilor li s-a acordat termenul de 15 zile, pe parcursul carora ei puteau sa se adreseze dupa lamuriri. Dupa aceasta Consiliul suprem va hotari, in ce termen trebuie sa urmeze raspunsul definitiv al guvernului german.

In timpul traducerii cuvintarii lui Clemenceau, conditiile pacii au fost inminate lui Brokdorff-Rantzau, care a declarat: «De la noi cer recunoasterea, ca noi suntem singurii vinovati ai razboiului; o astfel de recunoastere din gura mea ar fi un neadevar Noi categoric protestam contra afirmatiei, ca Germania trebuie declarata unicul vinovat» ⁴⁶. Nu Germania de una singura a savirsit greseala, spunea Brokdorff. El a mentionat ca Germania primeste cele «14 puncte», adaugind ca ele sunt obligatorii pentru ambele parti - si invigatorilor, si invinsilor. Nemtii se obligau sa restabileasca Belgia si Franta de Nord, dar cereau a nu slei de puteri Germania cu reparatii enorme, ce ar duce dupa sine la haos in intreaga viata economica a Europei. Ei deasemenea au cerut admiterea Germaniei in Liga Natiilor.⁴⁷

Mai mult de doua zile au studiat nemtii conditile de pace. La Berlin a fost organizata o demonstratie de protest. Scheidemann striga: «Mai bine sa se usuce miinile inainte, cum vor semna un astfel de tratat de pace».⁴⁸ «S-a intimplat neverosimilul, a  declarat presedintele Adunarii nationale la Veimar. Inamicul ne inainteaza un tratat, ce intrece cele mai pesimiste pronosticuri. El inseamna nimicirea poporului german. De neinteles, ca omul, care a fagaduit lumii intregi o pace echitabila, a putut sa contribuie la alcatuirea proiectului dictat de ura»^.49 Si totusi, Brokdorff a primit ordin sa ramina la Paris, in speranta ca va reusi sa obtina revizuirea unor articole ale tratatului. Dar Clemenceau, nestramutat, raspundea cu refuz.

Cercurile diriguitoare ale Germaniei aplicau eforturi maxime pentru a gasi caile de inmuiere a conditiilor tratatului. Ele ii intimidau pe invingatori cu posibilitatea revolutiei. Majoritatea deputatilor Adunarii nationale si membrilor guvernului inclinau spre aceea, ca tratatul trebuie semnat, temindu-se ca in caz contrar Germania va fi ocupata de armatele Antantei. Insa, printre politicienii de la Veimar, nu erau putini si de acei, ce considerau ca, daca aliatii nu vor merge la cedari serioase, trebuie de dezis de la semnarea tratatului de pace. Anume de aceasta se temea si Ll. George.⁵⁰ Partas activ al acestui punct de vedere era si Brokdorff-Rantzau. El considera, ca daca Germania va izbuti sa taraganeze tratativele de pace pe inca citeva luni, apoi invingatorii, incurcindu-se in contradictiile sale si temindu-se de revolutie in Germania, inevitabil vor merge la slabirea conditiilor tratatului.

Iar temerile acestea permanent cresteau, mai ales dupa proclamarea republicii sovietice in Bavaria. Inca la 8 aprilie 1919, Consiliul celor patru a insarcinat consiliul militar in frunte cu Foch sa elaboreze planul ocupatiei armate a Germaniei in cazul: 1) daca «nu va fi cu cine de semnat tratatul», adica la putere va veni un guvern revolutionar; 2) daca guvernul de la Veimar va refuza sa semneze tratatul; 3) daca guvernul de la Veimar va semna tratatul dar guvernul Bavariei sau careiva alte parti a Germaniei vor refuza sa faca acesta.⁵¹ La 9 mai s-a discutat propunerea lui Clemenceau despre ocupatia Berlinului si Francfurtului-pe-Main «cu scopul presiunii asupra Germaniei». La 10 mai maresalul Foch a expus Consiliului celor patru planul ocupatiei Germaniei. La 19 mai el a informat sefii guvernelor, ca «pe parcurs de 8 ore dupa primirea ordinului respectiv toata armata poate sa inceapa miscarea in Germania»⁵². Insa Ll. George si W. Wilson erau ingrijorati ca nesemnind pacea, Germania poate stabili legaturi strinse cu Rusia sovietica.

Ll. George, fiind ingrijorat de urmarile ocupatiei Germaniei, a inceput sa incline spre restabilirea blocadei, cu scopul presiunii asupra ei. Acest punct de vedere a fost categoric respins de Wilson si Clemanceau. Prezidentul a declarat: «Prin blocada D-ra numai veti trezi bolsevismul»⁵³. A fost confirmata hotarirea ca in caz de necesitate de recurs la ocupatie militara.

La 20 mai Bronkdorff-Rantzu a rugat sa fie prelungit termenul de prezentare a raspunsului. El nu-si pierdea speranta sa faca partida pe contradictiile aliatilor. La 29 mai Bronkdorff i-a inminat presedintelui conferintei nota de raspuns.⁵⁴ Partea germana a protestat contra tuturor punctelor conditiilor de pace si a inaintat contrapropunerile sale. Nemtii nu erau de acord cu armata de 100 mii oameni, dar insistau asupra primirii Germaniei in Liga Natiilor; refuzau de Alsacia si Lorena in folosul Frantei, cerind insa ca acolo sa fie petrecut un pleibescit; exprimau gatinta sa le intoarca polonezilor o parte considerabila a regiuni Poznan si sa-i acorde Poloniei iesire la mare; acceptau transmiterea coloniilor sale Ligii Natiilor cu conditia recunoasterii si dupa Germania a dreptului de a capata mandat. In calitate de reparatii Germania era de acord sa plateasca pe parcurs a 60 de ani 100 mlrd. marci aur, din care 20 mlrd. pina la 1 mai 1926. Ea ceda o parte a flotei sale. In ce priveste vina in razboi, apoi Germania insista asupra crearii unei comisiei nepartinitoare, care ar fi examinat aceasta intrebare, si cerea dezarmarea generala.

Pozitia statelor mici la conferinta pe problema inarmarilor . Nu mult timp inainte de aceasta, expertii militari au determinat numarul armatelor natiunilor mici in proportie fata de armata, lasata Germaniei. Aceasta insemna, ca Austria trebuia sa aiba o armata de 15 mii de oameni, Ungaria - 18 mii, Bulgaria - 10 mii, Cehoslovacia - 22 mii, Iugoslavia - 20 mii, Romania - 28 mii, Polonia - 44 mii, Grecia - 12 mii. ⁵⁵

Aliatii Germaniei n-au fost reprezentati la conferinta si nu puteau deschis sa-si exprime protestul, dar celelalte state nici sa auda nu doreau despre o astfel de componenta a armatelor. Generalul american Bliss, care a prezentat raportul respectiv, considera ca trebuie de marit armata Germaniei si respectiv numarul ostilor natiilor mici. Clemanceau s-a pronuntat contra. La 5 iunie reprezentantii Poloniei, Cehoslovaciei, Romaniei, Iugoslaviei si Greciei au fost invitati la sedinta consiliului in apartamentul lui Wilson. Inca la consfatuirea prealabila ei au hotarit sa nu accepte reducerea armatelor. Sedinta la presedintele SUA a trecut intr-o atmosfera extrem de incordata. Delegatii tarilor invitate insistau categoric asupra pastrarii armatelor sale. Inzadar ii convingeau Wilson si Ll. George. Clemanceau tacea. Delegatii simteau spriginul lui tacit. Intelegerea asa si n-a fost obtinuta.

Referat: Marile calde si marile reci Lucrare: Orasul Hirlau - istoric, asezare; vecini

Contadictiile intre aliati si continuarea tratativelor cu germanii. Neintalegerile intre aliati s-au aprins din nou din cauza tratatului cu Germania: «Lloyd George din toate puterile se stradui sa usureze revendicarile, inaintate Germaniei. Francezii erau furiosi din cauza lui, nu semana ca Wilson sa le fi acordat chiar cea mai mica sustinere. El doreste sa schimbe: 1) hotarul de rasarit, 2) reparatiile, 3) ocupatia militara 4) sa admita Germania in Liga Natiilor Capitolul despre reparatii si despagubiri - e o adevarata crima, el e amoral si lipsit de sens Pentru ele (adica aceste revendicari - S.N.) se pronunta numai sovinistii batrini».⁵⁶

Germania spera sa foloseasca divergentele aliatilor si sa obtina cedari. Dar asteptarile ei nu s-au adeverit. La 16 iunie lui Brokdorff i-au inminat un nou exemplar al tratatului de pace, in care au fost introduse unele schimbari. In particular, Franta s-a dezis de la planurile dominatiei sale politice in regiunea Saar in folosul Ligii Natiilor. Pentru cirmuirea acestei regiuni erau numiti cinci comisari. In Silezia Superioara se presupunea de petrecut un pleibescit. In nota insotitoare Clemanceau a mentionat ca tratatul trebuie acceptat sau respins in forma in care este expus acum. ⁵⁷ Pentru raspuns se acordau cinci zile. In caz ca raspunsul nu va fi primit, «puterile vor anunta ca armistitiul s-a terminat si vor lua acele masuri pe care le vor considera necesare . pentru a promova si a realiza aceste conditii cu forta».⁵⁸ Unica cedare a constat in faptul, ca nemtilor, datorita rugamintii lor insistente, le-au adaugat 48 ore la cele cinci zile. Delegatia germana a plecat la Berlin.

In aceeasi zi, pe 16 iunie, Foch a prezentat Consiliului celor patru un nou raport. Acum el a declarat, ca pentru ocuparea Germaniei nu ajung forte. Daca in ziua armistitiului de la Compein aliatii dispuneau de 198 divizii pe Rein, acum ei au ramas numai cu 39. Cu asa forte e imposibil de trecut cu lupte 480 km de la Rein la Berlin.⁵⁹

Aceasta declaratie a cauzat in Consiliul celor patru o confuzie extrema. De la Foch au cerut sa-si expuna gindurile in scris, pentru a examina punctul lui de vedere cu participarea reprezentantilor supremi ale armatelor aliate. La 20 iunie, la sedinta de seara a Consiliului, asa o discutie a avut loc. Rezultat al ei a fost hotarirea despre aceea ca, daca pina la ora 19, pe data 23 iunie 1919, Germania nu va da consimtamintul de a semna tratatul, armatele Frantei, Angliei, SUA si Belgiei, cu ajutorul activ al flotei engleze si, deasemenea, al armatelor poloneza si cehoslovaca vor trece la ofensiva in adincul Germaniei.

Semnarea tratatului de la Versailles. In acelasii timp in Germania mergeau discutii aprige. Unii, inclusiv si Brokdorff-Rantzau, propuneau sa nu fie semnat tratatul de pace. Altii insistau asupra semnarii lui din teama complicatiilor interne. Dar si unii si altii se pronuntau deschis contra indeplinirii conditiilor lui. S-a cerut parerea lui Hindenburg. El a raspuns ca armata e incapabila sa opuna rezistenta si va fi distrusa; e necesar cu orice pret de pastrat armata si comandamentul ei. Punctul de vedere al lui Brokdorff-Rantzau n-a fost primit si el si-a dat demisia.

La 22 iunie Adunarea nationala a Germaniei cu majoritatea voturilor (237 - «pro», 138 - «contra» si 5 sau abtinut) ⁶⁰ si-a dat acordul la semnarea tratatului de pace cu exceptia articolului, unde se vorbea despre responsabilitatea Germaniei pentru inceputul razboiului. Insa aliatii, in persoana lui Clemanceau, au declarat ca nu vor merge nici la un fel de schimbari a conditiilor tratatului si cer sau semnarea pacii, sau refuz de la incheierea ei. Pe 23 iunie Adunarea nationala a Germaniei la Veimar a primit hotarirea de a semna pacea fara rezerve, despre ce prezidentul Ebert i-a informat pe aliati. Noul ministru al afacerilor externe al Germaniei social-democratul Miller si ministrul justitiei Bell au sosit la Paris.

La 28 iunie 1919, in a cincea aniversare a atentatului de la Saraevo, tratatul de pace cu Germania a fost semnat. Ceremonia semnarii a avut loc in sala de oglinzi a Palatului mare de la Versailles, unde in 1871, dupa victoria asupra Frantei, Bismarck a proclamat formarea imperiului German. Formal, sub primul razboi mondial a fost trasa linia.

Germania a fost infranta de o coalitie mai puternica de state. Dar militarismul german n-a fost sfarimat. Infringerea sa el o considera numai un insucces provizoriu in calea spre realizarea unor planuri agresive de perspectiva. Fiind silite sa mearga la semnarea tratatului de pace greu si umilitor, cercurile imperialiste ale Germaniei cu greu isi ascundeau intentia de a-l desconsidera. Polemizind cu adversarii semnarii tratatului de pace, Erzberger ii linistea cu aceea, ca aceasta va fi doar o formalitate inevitabila.

Continutul tratatului. Tratatul cu Germania continea 440 de articole si se diviza in 15 compartimente.⁶¹ Partea I (Statutul Ligii Natiilor )si partea a XIII (Organizatia mondiala a muncii) fara schimbari au intrat apoi in toate celelate tratate elaborate de conferinta de pace de la Paris.

Hotaririle teritoriale ale tratatului de la Versailles determinau hotarele Germaniei cu Franta, Belgia, Luxemburg, Elvetia, Austria, Cehoslovacia, Polonia, Danemarca. Teritoriul Germaniei s-a micsorat in comparatie cu anul 1914 cu 1/8, iar populatia - cu 1/10.

Germania ii intorcea Frantei Alsacia si Lorena in hotarele anului 1870 (14,6 km² si circa 1,5 mln. oameni), se dezicea in favoarea Belgiei de la raioanele Eipen, Malmedi si Morene (1 mie km², 62 mii populatie).

Pe malul sting al Rinului si in fisia de 50 km pe malul lui drept, a fost creata zona Renana demilitarizata, unde Germania nu avea dreptul sa construiasca fortificatii, sa aiba forte armate, sa infaptuiasca manevre si sa pastreze careva «mijloace materiale pentru mobilizare». In cazul incalcarii de catre Germania a statutului stabilit al zonei Renane demilitarizate, ea ar fi fost privita de parca «ar comite un act dusmanos fata de puterile semnatare a Tratatului dat si ca tara ce tinde sa submineze pacea generala». Teritoriile germane la apus de Rin, la un loc cu fortificatiile de linga poduri, erau ocupate de armatele invingatorilor. Au fost stabilite trei zone de ocupatie si determinati termenii retragerii armatelor aliatilor din ele - de la 5 pina la 15 ani.

In calitate de compensatie pentru distrugerea minelor din nordul Frantei, in fondul viitoarelor reparatii, Germania ii transmite Frantei «in proprietate deplina si nemarginita» minele de carbune asezate in bazinul Saar. Se conditiona ca Germania putea sa rascumpere de la Franta aceste mine, cu acordul acesteia, si, deasemenea, in cazul daca Liga Natiilor «va hotari sa alipeasca la Germania tot sau o parte a teritoriului bazinului Saar». Cirmuirea teritoriului bazinului Saar pentru 15 ani se transmitea Ligii Natiilor, dupa ce intrebarea despre apartenenta statala a acestui teritoriu trebuia rezolvata prin pleibescitul populatiei acestei regiuni.

Germania recunostea independenta Poloniei si-i restituia o parte din teritoriile stravechi poloneze din Silezia Superioara. Mai mult de 100 mii km² de pamint polonez, cotropit de nemti in secolele precedente, ramineau in Germania.

La 28 iunie 1919 intre Polonia si cinci mari puteri a fost incheiat tratatul «Despre apararea drepturilor minoritatilor nationale» («micul tratat de la Versailles»), care a obligat guvernul polonez sa respecte drepturile a mai mult de 1 mln de nemti, minoritate nationala in Polonia, fara sa impuna obligatii analoge guvernului german in privinta a 2 mln. de oameni, reprezentanti ai minoritatii poloneze in Germania .⁶² Cercurile revansiste ale Germaniei au capatat un motiv juridic pentru amestecul permanent in viata Poloniei. Aceasta dovedeste ca autorii pacii de la Versailles erau preocupati nu de interesele nationale ale poporului polonez, nu de pacea si securitatea in Europa, dar tindeau spre transformarea Poloniei in contrabalanta Germaniei, iar principalul, intr-o bariera antisovietica. Lenin spunea despre aceasta: «Din Polonia tratatul de la Versailles a creat un stat-bufer, care trebuie sa ingradeasca Germania de la ciocnirea cu comunismul sovietic si pe care Antanta il priveste ca pe o arma contra bolsevicilor» ⁶³.

Orasul Dantig, cu teritoriul din jur, se transforma in «oras liber» sub obladuirea Ligii Natiunilor si se includea in cadrul hotarelor vamale ale Poloniei. Afacerile externe ale orasului liber si apararea drepturilor cetatenilor lui peste hotare trebuiau infaptuite de Polonia. Cirmuirea orasului trebuia sa fie indeplinita de Polonia in comun cu Liga Natiilor.

La Danemarca a trecut partea de Nord a Slezvigului. Germania s-a dezis in folosul marilor puteri aliate de la toate drepturile asupra teritoriului or. Memel (Klaipeda), care in anul 1923 s-a reunit cu Lituania.

Art. 80 obliga Germania «sa respecte strict independenta Austriei» (adica se interzicea ansliusul).

Germania recunostea independenta Cehoslovaciei si-i transmitea o parte a Sileziei Superioare, ce obiectiv cauza in viitor inrautatirea relatiilor polono-cehoslovace.

Deasemenea se dezicea Germania de la posesiunile sale coloniale, care de facto au fost impartite intre invingatori. Toate drepturile si privilegiile asupra Sanidunului erau transmise Japoniei. Aceasta incalcare flagranta a drepturilor si suveranitatii Chinei a trezit o indignare puternica a poporului chinez si a adus la aceea ca China a refuzat sa semneze tratatul de la Versailles.

Partea V a tratatului de la Versailles fixa restrictiile militare impuse Germaniei. In introducerea speciala a acestei parti se indica, ca aceste restrictii au ca tel «a face posibila pregatirea limitarii generale a inarmarilor tuturor natiilor». In viitor aceasta formula a fost folosita de Hitler pentru sabotarea si anularea deciziilor militare ale tratatului de pace de la Versailles sub motivul, ca puterile invingatoare n-au realizat «limitarea generala a inarmarilor tuturor natiilor».

Articolele militare ale tratatului se reduceau la urmatoarele:

Catre 31 martie 1920 armata germana nu trebuia sa depaseasca 100 mii de oameni (nu mai mult de 7 divizii de infanterie si 3 de cavalerie), inclusiv soldatii, unter-ofiterii, ofiterii, cursantii scolilor militare si serviciile auxiliare ale armatei. Ea trebuia sa numere nu mai mult de 4 mii ofiteri. Cartierul general german se lichida si restabilirea lui se interzicea. Fortele armate ale Germaniei se pastrau numai cu scopul de a mentine «ordinea» in tara si a pazi hotarele. Se anula serviciul militar obligatoriu. Armata germana putea fi completata numai pe baza principiului binevol. Pentru a nu admite crearea rezervelor pregatite se stabilea un termen indelungat al serviciului militar: soldatii si unter-ofiterii trebuiau sa slujeasca 12 ani, ofiterii - 25.

Germaniei i se interzicea petrecerea careiva pregatiri militare in institutiile de invatamint, organizatiile sportive, turistice, de puscasi s.a. Ea era lipsita de dreptul de acreditare in alte tari a misiunilor sale militare, iar cetatenilor germani li se interzicea sa treaca serviciul militar si sa primeasca pregatire militara in armatele altor state. Exceptie prezenta dreptul nemtilor de a face serviciul militar in Legiunea straina franceza.

Germaniei categoric i se interzicea sa aiba artilerie grea, tancuri, submarine, dirijabluri, aviatie de razboi si substante chimice otravitoare. Pe viitor i se permitea sa aiba FMM in componenta a 5 cuirasate, 6 crucisatoare usoare, 12 torpiloare si 12 contra-torpiloare. Numarul personalului FMM nu trebuia sa depaseasca 15 mii oameni. Ei deasemenea i se indica sa nimiceasca toate fortificatiile apararii litoralului de dupa limita lui si deasemenea fortificatiile de la hotarul de vest.

Controlul pentru indeplinirea hotaririlor militare ale Tratatului de la Versailles se incredinta unor comisii speciale interaliate: militara, maritima, aeriana. Germania se elibera de ocupatie.

Insa, in mersul discutarii la Conferinta de la Paris a articolelor ce-i impuneau Germaniei restrictii militare, in mare masura s-a manifestat nazuinta SUA si Marii Britanii de a vedea Germania in calitate de «contrabalanta bolsevismului». Argumentind necesitatea de ai pastra Germaniei o armata de 200 mii oameni, Wilson afirma, ca ea e necesara pentru lupta contra «pericolului din afara, din partea bolsevicilor cu care nemtilor, posibil, le va veni sa se confrunte la hotarele de rasarit» ⁶⁴. Insa pacea de la Brest-Litovsc si Bucuresti se anulau.

Tratatul de la Versailles prevedea pastrarea trupelor germane in Pribaltica pina la acel timp, cind «guvernele Principalelor State Aliate si Aliniate vor considera momentul cuvenit, tinind seama de situatia interna a acestor teritorii» ⁶⁵.

Delegatia americana, contrar rezistentei franceze, depunea eforturi de a pastra in Germania aviatia de razboi, fortificatiile de pe litoral si bazele maritime militare cu tot armamentul existent acolo. SUA categoric se pronuntau contra stabilirii controlului Antantei asupra industriei militare germane. Asa deja in anul 1919 se stabilea temelia politicii americane de renastere a potentialului militaro-industrial al imperialismului german.

Intrebarea despre reparatii si-a gasit reflectie in 17 articole ale tratatului de la Versailles. In calitate de intemeiere juridica pentru perceperea reparatiilor de la Germania, se stabilea vinovatia ei in declansarea razboiului si dreptul invingatorilor la despagubirea daunelor pentru distrugeri si pagubelor materiale, ce le-au suferit cetatenii tarilor, cu care Germania a dus razboi.

Suma totala a reparatiilor n-a fost fixata de tratatul de la Versailles. Ea trebuia stabilita de comisia reparationala interaliata, creata peste doua saptamini dupa intrarea in vigoare a tratatului de la Versailles. Primul ei presedinte a fost Poincaré. A inceput o lupta indelungata in jurul problemei reparatiilor.

Umilitoare, dar de facto putin impovaratoare pentru Germania, au fost articolele ce interziceau orice limitare a importului marfurilor in Germania din tarile invingatoare. Aviatia acestor tari a capatat o libertate nelimitata a zborurilor si aterizarilor pe teritoriul Germaniei. Riurile Rin, Elba, Oder, Neman si Dunarea de pe teritoriul Germaniei se declarau deschise pentru navele statelor straine; se stabilea libertatea trecerii prin canalul Kil pentru navele comerciale si militare ale tuturor natiilor, ce traiau in pace cu Germania. Asupra finantelor tarii se stabilea controlul tarilor-invingatoare.

Germania se obliga sa recunoasca tratatele de pace si conventiile suplimentare, care vor fi incheiate de statele invingatoare cu fostii ei aliati.

Ratificarea tratatului de pace. In timpul ratificarii tratatului de Adunarea nationala a Germaniei (209 voturi «pro» si 116 «contra») s-au manifestat dispozitiile revansiste ale claselor dominante germane: se exprima protestul contra intoarcerii Poloniei a unei parti a paminturilor ei apusene, «smulgerii» de la Germania a Slezvigului de Nord, Eipenului si Malmedi; presedintele Adunarii nationale Ferenbach a declarat «protest hotarit» contra «rapirii violente a Alsaciei si Lorenei» ⁶⁶.

La 10 ianuarie 1920 dupa ratificarea de catre «puterile aliate si aliniate», Tratatul de la Versailles a intrat in vigoare. Asa cum senatul SUA a refuzat sa ratifice tratatul, Statele Unite au semnat o pace separata cu Germania la 25 august 1921.

Caracterul Tratatului de pace de la Versailles. Acest tratat a fost pus la baza sistemului de tratate Versailles-Washington si dupa caracterul sau a fost un tratat de pace imperialist. Cel mai concis, dupa parerea noastra, esenta lui a fost determinata de Lenin: «Noi avem primul caz in istoria universala de fixare de jure a jafului, robiei, dependentei, mizeriei si foametei pentru un miliard si un sfert de oameni» ⁶⁷. «Aceasta e o pace nemaipomenita, de jaf, care zeci de milioane de oameni, si in acelasi rind din cei mai civilizati, ii pune in situatie de robi. Aceasta nu e pace, ci niste conditii dictate de tilharii cu cutitul in miina victimei lipsite de aparare».⁶⁸

Unul din cei mai cunoscuti diplomati din perioada interbelica G. Nicolson, membru al delegatiei engleze la conferinta de la Paris, compara totalurile conferintei cu un esec. El a caracterizat atmosfera ce domina la conferinta de pace ca nesanatoasa, mentionind ca participantii ei spre sfirsit s-au innamolit intr-o mlastina din care n-au mai putut iesi.⁶⁹ El scria, ca «conferinta de pace de la Paris a infasurat pacea imperialista in vesmintele wilsonismului si rar cind in istoria omenirii razbunarea era mascata cu o sofistica atit de mieroasa» ⁷⁰. Acest cunoscut istoric al diplomatiei a apreciat tratatele de la Paris ca strasnic fatarnice.⁷¹ El mentiona: «Noi am plecat cu constiinta, ca tratatele, pe care le-am impus dusmanilor nostri erau inechitabile si irationale» ⁷².

Consilierul lui Wilson, colonelul House spunea despre procedura semnarii tratatului cu Germania: «Toate acestea foarte mult aminteau de obiceiurile timpurilor trecute, cind invingatorul tira invinsul legat in urma carului sau de lupta. Dupa parerea mea, aceasta nu e in spiritul erei noi, pe care ne-am jurat s-o cream Toata afacerea a fost minutios inscenata si in special maximal umilitor pentru inamic» ⁷³. Apreciind insasi tratatul House scria: «Eu sint predespus de a fi de acord cu cei ce considera ca tratatul s-a primit ticalos si el nu trebuia semnat, caci in timpul realizarii lui in viata el va antrena Europa intr-o situatie extrem de grea» ⁷⁴.

House, dupa toate celea nu-si inchipuea nici aproximativ, despre toate urmarile grave ale tratatului de pace cu Germania. El nu presupunea, ca tratatul dat va deveni cauza urmatorului razboi mondial.