Geneza si Evolutia Crestinismului - istoria culturii si civilizatiei crestine - marea Schisma din 217-222

Universitatea Crestina "Dimitie Cantemir"

Facultatea de stiinte juridice si administrative

Specializare: Drept

Geneza si Evolutia Crestinismului

Istoria culturii si civilizatiei crestine

Antecedentele crestinismului

Crestinismul a aparut, acum 2000 de ani, conventional in anul nasterii lui Iisus Hristos, adica in anul 0 al erei noastre, dar cultura crestina s-a construit treptat, vreme de mai multe secole, pe obaza de idei si forme preexistente, elaborate vreme de milenii si cumulate in bazinul de rasarit al Mediteranei. Acestei idei si forme - intre care cele mai importante sunt filosofia greaca si credintele soterice din Orientul mijlociu si Egipt - la randul lor, sunt rezultatul unui proces de continua diversificare, de combinare si de imbogatire a catorva structuri fundamentale, carora specialisti le spun arhetipuri. ¹

Cu alte cuvinte, cultura crestina formata initial in aria estica a Mediteranei si apoi cuprinzand, in scurt timp, intreg bazinul mediteraneean este mostenitoarea unei serii de culturi succesive care s-au dezvoltat anterior in aceasta zona, incepand cu culturile preistorice, atat de bogate, din Orient si Balcani, continuand cu culturile Orientului Antic - Mesopotamia si Egiptul - si zonele conexe acestora - cum ar fi, pe de o parte, Iranul, Anatolia, pe de alta parte, Siria, Palestina si Nubia - si cu, in sfarsit, culturile antichitatii clasice: greaca si, mai ales, cultura romana care, unificand intreg bazinul mediteraneean, a oferit o baza de pornire complexa si diversificata dezvoltarii culturii crestine. ²

Crestinismul si sensul pedepsei dincolo de moarte

Dupa cum stim in Vechiul Testament, dupa ce Dumnezeu ii da lui Moise tablele cu Cele 10 Porunci, ii trimite pe evrei in tara Cananitilor:

" 29. Si cand Domnul, Dumnezeul tau, te va duce in tara pe care o vei lua in stapanire, sa rostesti binecuvantarea pe muntele Garizim, si blestemul pe muntele Ebal. ³

30. Muntii acestia sint dincolo de Iordan, inapoia drumului care merge spre apus, in tara Cananitilor cari locuiesc in campie, fata in fata cu Ghilgal, langa stejarii More." ⁴

Dumnezeu le cere evreilor sa urmeze calea poruncilor Lui si nu a poporului Cananitilor, caci El ura obiceiurile lor: " 31. Tu sa nu faci asa fata de Domnul, Dumnezeul tau; caci ele slujeau dumnezeilor lor, facand toate uraciunile pe cari le uraste Domnul, si ele chiar isi ardeau in foc fiii si fiicele lor in cinstea dumnezeilor lor." ⁵

Asadar la crestini e interzisa aducerea de jertfe omenesti, precum se faceau la alte popoare, care considerau ca daca erai ales pentru a fi jertfa zeilor, era o onoare. Lor nu le era frica de moarte, ci se bucurau ca se vor duce la zei.

Pentru cei ce indemnau pe oameni la slujirea altor zei, Dumnezeu poruncea ca ei sa fie pedepsiti cu moartea: " 5. Proorocul sau visatorul acela de vise sa fie pedepsit cu moartea, caci a vorbit de rasvratire impotriva Domnului, Dumnezeului vostru, care v'a scos din tara Egiptului si v'a izbavit din casa robiei, si a voit sa te abata dela calea in care ti-a poruncit Domnul, Dumnezeul tau, sa umbli. Sa scoti astfel raul din mijlocul tau." ⁶

" 9. Ci sa-l omori; intai mana ta sa se ridice asupra lui ca sa-l omoare, si apoi mana intregului popor;

10. sa-l ucizi cu pietre, si sa moara, pentruca a cautat sa te abata dela Domnul, Dumnezeul tau, care te-a scos din tara Egiptului, din casa robiei." ⁷

Crestinismul si etnogeneza romanilor

Prin tripticul: un Dumnezeu, un popor, un suveran, Imperiul tarziu promoveaza ideea unitatii funciare a omenirii si a nevoii unei unificari politice si implicit culturale.

Importanta patrunderii si recunoasterii crestinismului este capitala, pentru ca dupa caderea Occidentului crestinismul ramane singura legatura substantiala, nu numai a diferitelor segmente izolate ale fostului Imperiu intre ele si cu ceea ce mai ramasese in Rasarit, dar si intre aceasta parte si noii stapanitori barbari. ⁸

Inca din sec I d. Chr. Sunt semnalate comportamente neconformiste atribuite unor secte religioase, in Alexandria Egiptului. Noile credinte cunoscute ulterior drept crestinism si constituind, de fapt, o noua religie universala, monoteista si intemeiata pe iubire si nonviolenta, aveau sa stea la baza celui mai important proces istoric-cultural al antichitatii:crestinarea lumii vechi. Crestinismul s-a imbogatit preluand unele elaborari dogmatice si rituale de la celelalte religii soterice ce circulau, in primele secole d. Chr. prin Orientul Imperiului. ⁹

Cruciadele

Prima cruciada a inceput odata cu inchiderea conciliului de la Clermont, cand papa a lansat un apel catre intreaga Europa crestina, episcopilor revenindu-le obligatia sa transmita tuturor preotilor din parorhii dispozitiile adoptate de conciliu. Acestia, la randul lor, trebuiau sa le faca cunoscute poporului. Urban al II-lea insusi s-a facut propagatorul propiei sale idei si, in cursul iernii anului 1095 si in primavera anului urmator, a calatorit din loc in loc, indemnand credinciosiisa ia parte la expeditie. El s-a rezumat la sudul Frantei si nordul Italiei. Intentia lui Urban al II-lea era sa ridice o singura armata, din sudul Frantei, sub conducerea lui Ad mar de Puy.

Referat: Marile calde si marile reci Lucrare: Orasul Hirlau - istoric, asezare; vecini

Istoricul J. Prawer considera ca singura febra religioasa a dezlantuit multimea impotriva iudaismului. ¹⁰

In secolul XVI mentalitatea se schimbase, iar acum era nevoie de o confirmare, de o legitimare, aceasta fiind data de Reforma si de Umanism. Erasmus considera cruciada fiind un pretext, nu un ideal, demascat in toata goliciunea lui: " Ei, initiatorii cruciadelor, ravnesc, de fapt, bogatiile turcilor, pu insa in fata apararea religiei [] . Prost stau lucrurile, desigur, cu religia crestina daca siguranta ei depinde de astfel de intariri. Si nu este de asteptat ca din astfel de elemente sa se nasca buni crestini [] ; cautam sa justificam razboiul cu invataturile lui Cristos si, ca si cum ne-am teme ca nu cumva sa se potoleasca lacomia oamenilor de a strange averi, facem pe Cristos garantul unei astfel de porniri." ¹¹

Reforma si contrareforma

Intre 1517 - an in care la 31 octombrie, Martin Luther (1483-1546) lipeste pe usa bisericii din Wittemberg cele 95 de teze impotriva indulgentelor si pentru reformarea vietii bisericesti - si 26 mai 1521 - cand, prin edictul de la Worms, invatatura lui Luther este condamnata ca eretica - Reforma isi precizeaza principalele ei trasaturi: contestarea suprematiei Papei, pozitia centrala a constiintei credinciosului si a legaturii sale directe cu divinitatea, evangheliile - singurul izvor de cunoastere religioasa, in sfarsit, traducerea in limbile vernaculare, cum se numeau, a cartilor sfinte in asa fel incat sa devina accesibile tuturor.¹²

Reforma a castigat cu repeziciune sprijinul maselor dar si al unor structuri politice statale, determinand, pe de o parte, o stare conflictuala adesea acutizata in lupte violente, fie razboaie propiu-zise, fie rascoale si miscari sociale importante - cum a fost razboiul taranesc german - care au determinat pierderi insemnate de vieti omenesti si de bunuri si s-au incheiat dupa mai bine de un secol de conflicte prin pacea confesionala de la Augsburg in 25 septembrie 1555. S-a generat o miscare denumita Contrareforma, in centrul careia s-a aflat noul Ordin al Iezuitilor, caracterizat de devotamentul lui pentru catolicism si in acelasi timp de implicarea lui seculara, politica, foarte complexa.

Reforma cu spiritul ei rational si individualist a stimulat dezvoltarea stiintei iar stilul baroc, de exemplu, pe de o parte cu bogatia lui ornamentala si pe de alta cu metalimbajul lui specific, tinzad spre ample efecte emotionale, este strans legat de Contrareforma. ¹³

Iluminismul

Iluminismul, cunoscut si ca "Epoca luminilor", este o miscare ideologica si culturala manifestata in secolul al XVIII- lea in mai multe tari europene, care pune accentul pe ideea "luminarii" maselor. Aparut ca urmare a crizei feudalismului, iluminismul a evoluat mai intai in tarile in care s-a dezvoltat mai rapid noua clasa dinamica, burghezia (Anglia si Franta) si mai tarziu in sud-estul Europei. Lupta de emancipare a acestei clase aflate in ascensiune a avut caracter antifeudal, antidespotic si antidogmatic prin cultul vietii intelectuale, al ratiunii, stiintei si umanismului. Punctul de plecare al iluminismului poate fi considerat "Declaratia drepturilor omului" (1688) primul act legislativ care consfinteste suveranitatea poporului si, implicit, libertatea de gandire si actiune a omului, contribuind decisiv la "intemeierea unei noi ordini sociale si spirituale".¹⁴

Principalele directii ale iluminismului european:

• Combate irationalitatea gandirii si oranduirea feudala;
• Militeaza pentru gandirea rationala si egalitatea naturala a oamenilor;
• Actioneaza pentru luminarea maselor prin cultura;
• Contribuie la dezvoltarea gandirii critice;
• Lupta impotriva prejudecatilor si a superstitiilor;
• Sustine afirmarea libertatii individului;
• Pledeaza pentru increderea in stiinta, progres si educatie;
• Sprijina ideea ca forma ideala de organizare statala este Republica.¹⁵

Marea Schisma 1054

Episcopii de Roma Calixtus (217-222 d.C) si Stefanus (254-257 d.C) au fost cei dintai reprezentanti ai autoritatilor clericale care au emis pretentia primatului episcopilor de Roma, fata de restul bisericilor crestine din lume. Dupa parerea lor, episcopii de Roma ar trebui sa fie recunoscuti de intreaga lume crestina drept urmasi de jure ai apostolului Petru, decedat la Roma. Ambiguitatea textului a constituit unul din motivele pentru care bisericile ortodocse si reformate nu au recunoscut niciodata primatul papei de la Roma. Marii teologi ai sec.2-3 au acceptat, ce-i drept, rolul deosebit al apostolului Petru la Roma, dar au pledat pentru idea egalitatii in drepturi a tuturor episcopilor din vest si a patriarhilor din est. La Conciliul ecumenic de la Niceea (325 d.C.) s-a recunoscut egalitatea celor patru episcopate si patriarhate din lumea crestina: Roma (Italia), Alexandria (Egipt), Ierusalim (Palestina) si Antiochia (Turcia). In anul 375 d.C. episcopul de Roma Damasus I (366-384 d.C.) s-a pronuntat din nou pentru primatul episcopului de Roma, pe baza aceluiasi argument ambiguu din Evanghelia lui Matei (16,18), ridicand de la sine putere episcopatul din Roma la rangul de Scaun Apostolic. In anul 383 d.C. s-a produs dezmembrarea Imperiului Roman in 2 parti: partea de vest (cu capitala Roma) si partea de est (cu capitala Constantinopol). Titulatura Scaun Apostolic pentru episcopul de Roma a fost recunoscuta imediat de imparatul partii de vest a imperiului (Theodosius, 383-395 d.C). Episcopul de Roma (Siricius, 384-399 d.C.) a emis in consecinta Decretalia constituta, prin care a fundamentat primatul episcopilor de Roma. Episcopul Leo I (440-461 d.C) a fost primul Papa. Imparatul partii de vest a imperiului (Valentinians III, 425-455) a confirmat oficial printr-un edict in anul 445 asa-zisul Primat al episcopilor de Roma, dar numai pentru tarile vestice (Italia, Spania, Franta de sud, Africa de nord). In anul 451, Papa Leo I a protestat contra hotaririi Conciliului ecumenic de la Calcedon, in care episcopii de Roma si de Constantinopol au fost egal indreptatiti in chestiunile religioase. Dupa aceasta data, a inceput lupta pentru putere si pentru impartirea sferelor de influenta si intaietate in lumea crestina intre cei 2 sefi ai bisericilor de vest (Roma) si de est (Constantinopol), lupta continuata pana in zilele de azi.

Papa Symmachus (498-514) a decretat prin ordonanta Constitutum silvestri ca detinatorii Scaunului Apostolic din Roma nu pot fi judecati si condamnati de catre oamenii obisnuiti. Papa Gregor I (590-604) a extins influenta episcopatului de Roma si in sfera treburilor politice, la inceput in Italia, apoi in intreaga lume, aprofundand si mai mult discrepanta si neintelegerile dintre bisericile de vest si de est. La Sinodul local din Whitby (Anglia, 664) Roma a repetat din nou pretentia suprematiei sale fata de Constantinopol. La Conciliul ecumenic de la Constantinopol din anul 680 s-a combatut pretentia primatului papal, o mare parte din participanti declarandu-se pentru egalitatea tuturor episcopilor si patriarhilor. Papa Stefan II (752-757) a intemeiat primul stat religios din lume (Patrimonium Petri) cu sediul la Roma, indepartandu-se prin aceasta si mai mult de bisericile de est. Un dezacord grav intre cele 2 biserici concurente (vest si est) s-a produs in anul 863, in timpul procesului intentat de biserica catolica vestica patriarhului estic ortodox Photius. In sec.10-11 a avut loc increstinarea majoritatii populatiei ruse. Biserica rusa s-a subordonat imediat Patriarhatului ortodox de la Constantinopol. Papa Leo IX (1049-1054) si patriarhul de Constantinopol Michael Cerularius (1004-1058) au determinat ruptura definitiva dintre cele 2 biserici in anul 1054, in urma unor dezacorduri ireconciliabile (lupta pentru suprematie in lumea crestina, divergente teologice etc). Aceasta ruptura a ramas cunoscuta in istorie sub numele de Marea Schisma. Bisericile de est ortodocse s-au declarat biserici autocefale dupa Marea Schisma, patriarhul de Constantinopol fiind considerat de aici incolo de catre bisericile estice drept sef al bisericii ortodoxe. In anul 1589, insa, patriarhul bisericii ortodoxe ruse din Moscova a pretins, la randul sau, preluarea rolului conducator al bisericilor ortodocse din intreaga lume, ceace a dus la noi complicatii. Biserica ortodoxa recunoaste numai primele 7 Concilii ecumenice crestine, respinge primatul si institutia papala, are o liturghie proprie si cultul icoanelor. Aceasta biserica sustine ca e singura care ar fi pastrat neschimbate dealungul secolelor dogmele, traditia, cultul si organizarea bisericii crestine, asa cum au fost in primele 8 secole dupa Isus. Denumirea Ortodoxie s-a impus definitiv dupa Marea Schisma din 1054. Bisericile ortodocse se conduc dupa principiul ierarhic sinodal, alcatuind biserici regionale, autocefale si autonome. Biserica ortodoxa romana s-a declarat autocefala in 1864 (in anul 1925 a devenit Patriarhie).

Bibliografie

A.    Izvoare

B.     Lucrari generale si speciale

C.     Alte surse

A.    Izvoare

Biblia, Vechiul Testament, ed. Societatea Biblica, f.a., f.l.

B.     Lucrari generale si speciale

Badea Mariana, Limba si literatura romana, ed. Badea&Professional Consulting, Bucuresti, 2006

Cazan Florentina, Cruciadele, ed. Academiei Romane, Bucuresti, 1990

Florescu Radu, Istoria civilizatiei crestine, editia 3, ed. Oscar Print, Bucuresti, 2002

C.     Alte surse

www.crestinul.ro