Aparitia principalului focar al razboiului mondial

Aparitia principalului focar al razboiului mondial.

Scopurile expansioniste externe ale imperialismului german si cauzele venirii fascismului la putere Politica «reviziunii pasnice» a tratatului de la Versailles, promovata prin metode liberale in anii 20, n-a dat rezultatele dorite. Cu toate ca strinsorile Versailles-ului au fost slabite, dar de le lichidat nu s-a izbutit, iar realizarea planurilor stabilirii dominatiei mondiale a imperialismului german prin metode vechi in genere parea imposibila. De aceea, cele mai reactionare cercuri ale capitalului financiar german, au inceput sa incline spre gindul despre necesitatea schimbarii metodelor si mijloacelor in vederea atingerii acestui scop, pentru ce trebuia de adus la putere cele mai desantate forte ale reactiei si revansului.

Toate acestea aveau loc pe fonul crizei economice mondiale, care extrem de mult a acutizat toate contradictiile capitalismului, precum in interiorul tarilor, atit si pe arena internationala. In deosebi de puternic s-a rasfrint criza asupra Germaniei penetrind-o pina la temelie. In anii crizei venitul ei national s-a micsorat mai mult de cit cu 40%, aproape jumatate din proletariatul industrial, 8 mln. de oameni, au ramas fara de lucru, rapid crestea avintul revolutionar. Luptele de clasa deveneau tot mai crincene, brusc crestea autoritatea partidului comunist, devenit de masa, si care ameninta sa stirpeasca capitalismul.

In aceste conditii monopolistii germani, adevarati stapini ai tarii, i-au adus la putere pe hitleristi, hotarind sa rezolve doua sarcini deodata: sa nimiceasca comunismul in Germania si sa rezolve problema revansei pentru infrinjerea in I razboi mondial, stabilind dominatia mondiala ale monopolurilor germane. Miza a fost facuta nu intimplator: partidul fascist in frunte cu A. Hitler, speculind pe injosirea demnitatii nationale a poporului german de catre Tratatul de pace de la Versailles, deschis se pronunta cu lozincile razboiului pentru dominatia mondiala a rasei germane; chema la represii crunte contra miscarii muncitoresti si democratice, pentru stabilirea celei mai crunte dictaturi teroriste in Germania. Trebuie de mentionat ca prelucrarea psiho-propagandistica pe parcurs de 14 ani dupa Versailles a populatiei tarii in spiritul luptei cu «nedreptatile Versailles-ului», a pregatit marea ei majoritate catre perceptia ca ceva absolut «natural» a actiunilor agresive infaptuite de nazisti pina la inceputul celui de-al doilea razboi mondial.

Cercul magnatilor financiari si industriali care au sustinut partidul fascist era foarte larg. La el apartineau in primul rind capul Trustului de fier F. Thyssen, «regele carbunelui»E. Kirdorf, magnatul financiar A. Hugenberg, prezidentul reihbancii I. Schacht, directorul celui mai mare concern chimic din lume si a celui mai mare in Europa «I.G. Farbenindustri» H. Schnitzler, regele electric Siemens, unul din cei mai mari industriasi, proprietarul celui mai mare concern privat din Europa F. Flik, «regele tunurilor» A. Krupp, multimilionarii A.F gler, Reinhartd, Rechling, Rosterg, Schr der. Un sprijin analog partidului fascist il acordau multi cnezi si baroni germani, mari latifundisti si deasemenea unii monopolisti straini, cum de exemplu magnatul petrolier englez H. Deterding, «regele automobilist» american H. Ford s.a.

Inca cu doi ani pina la venirea hitleristilor la putere atasatul ambasadei americane de la Berlin D. Gordon il informa pe secretarul de stat G. Stimson: «Fara nici o indoiala, ca Hitler a primit un ajutor financiar substantial de la unii mari industriasi Cercuri financiare insemnate infaptuiesc presing asupra cancelarului si altor membri ai cabinetului, pentru a infaptui o experienta cu participarea nazistilor in guvern»²¹.

Dar nu trebuie de inteles cele spuse mai sus simplist, fiindca relatiile monopolistilor cu hitleristii nu se limitau la acordarea ajutorului financiar, iar liderii fascismului german nu erau niste executori fara vointa a capitalistilor. Aici avea loc un fenomen mult mai complicat. El consta in aceea ca partidul hitlerist indeplinea vointa capitalului monopolist in ansamblu si obiectiv era arma lui de incredere. Regimul stabilit de fascisti servea intereselor monopolistilor si avea o predestinatie sigura de clasa, care putea si sa nu coincida in toate cu telurile unor monopolisti aparte. Hitleristii posedau o independenta colosala (cu toate ca si ea era relativa) si manifestau initiativa in cautarea unor astfel de decizii care mai pe deplin corespundeau intereselor reprezentantilor principali ai oligarhiei financiare. In perioada fascista a avut loc o concentrare a puterii in minile aparatului de stat, a virfurilor lui, nemaivazuta pina atunci, si aceasta crea iluzia independentei lui de societate. Cu toate ca de societate, in intelesul democratic al cuvintului, aparatul de stat fascist era independent. Dar in acelasii timp, direct sau indirect, prin mii de fire s-a intarit dependenta, desigur mai des tenebra, a acestui aparat de lumea de afaceri. Asa ca daca sa apreciem caracterul dictaturii fasciste, putem spune astfel: aceasta era dictatura monopolurilor, pentru monopoluri dar dupa forma infaptuita din numele partidului fascist si capeteniei lui.

E natural ca venirea fascistilor la putere e legata nu numai de sprijinul marelui capital. Datorita demagogiei sociale, psihopropagandei desfrinate, jocului pe sentimentele injosite ale poporului, fascistii au fost in stare sa-si asigure o larga sustinere sociala, in primul rind in mediul mic-burghez, dispus anticomunist. Ei au stiut sa joace pe sentimentele natiunii si sa-i trezeasca instinctele josnice, animalice. Dar factor decesiv, ce a facut partidul hitlerist de guvernamint, a fost amestecul direct in soarta lui al elitei business-ului german.

La 19 noiembrie 1932 un grup din cei mai de vaza monopolisti s-a adresat catre prezidentul Hindenburg cu un memorandum, in care se continea rugamintea (care suna ca ordin) de al chema pe Hitler la putere. El a fost semnat de stapinii metalurgiei germane, industriei carbonifere, chimice, constructoare de masini si vase, magnatii financiari - de reprezentantii a peste 160 din cele mai mari companii²².

N-a ramas in laturi nici clica militarista. Cirdasia comandamentului reihsverului cu hitleristii a fost una din premisele extrem de importante a stabilirii regimului fascist. «Domnilor generali, domnilor ofiteri, a declarat Hitler la congresul partidului in anul 1933, faptului, ca eu stau acum aici, va datorez voua»²³. La 28 ianuarie 1933, parasind postul de reihcancelar, generalul Schleicher l-a sfatuit pe Hindenburg, care singur era un mare militar, sa-i incredinteze crearea noului guvern partidului national-socialist, privind la un astfel de pas ca la «cea mai prielnica posibilitate» pentru Germania²⁴. Prezidentul, un vechi aristrocrat, infruntind o colosala ostilitate personala fata de «parvenitul» Hitler, n-a fost in stare sa nu asculte de stapinii reali ai Germaniei si in aceeasi zi l-a insarcinat sa creeze un nou guvern. Astfel, la 30 ianuarie partidul fascist a pus mina pe puterea de stat. In una din cele mai civilizate tari ale lumii s-a stabilit dictatura terorista a celor mai reactionare, soviniste, agresive cercuri ale capitalului financiar.

Transformarea Germaniei in «masina de razboi». E necesar sa mentionam, ca dupa venirea lui Hitler la putere torentul sustinerii financiare in folosul lui s-a marit. In iunie 1933 a fost intemeiat «Fondul lui Adolf Hitler din sacrificiile economiei germane». Toti industriasii de vaza ai Germaniei sistematic transferau mijloace pe contul curent al acestui fond, presedinte al consiliului de tutela al caruia a devenit Krupp, care personal a turnat in casa fascistilor 12 mln marci in anii de pina la razboi²⁵. De tot in perioada dictaturii fasciste prin fondul lui Hitler partidul nazist a primit circa 700 mln. marci²⁶.

Colaborarea strinsa a hitleristilor cu monopolurile s-a manifestat si in faptul ca posturile importante de stat, mai ales in domeniul economic, au fost acordate conducatorilor celor mai mari concerne. In august 1934 seful reihbancii Schacht a ocupat postul ministrului economiei, transformindu-se de fapt intr-un dictator financiar-economic al Germaniei. Thyssen si Reinhardt au devenit consilieri financiari in Prusia si conduceau cu regiunele unde se aflau intreprinderile lor.

Guvernul hitlerist a creat un sistem intreg de supunere monopolistilor a intregii economii a tarii. La 15 iulie 1933 a fost fondat consiliul general al gospodariei, in care dadeau tonul Krupp, Thyssen, F gler, Siemens, Schr der, Reinhardt si altii. Acest organ cu tot temeiul poate fi numit guvern real al Germaniei.

In asa fel reprezentantii concernelor principale au pus stapinirea pe intregul aparat economic si financiar-politic al Germaniei fasciste, subordonindu-si intreaga viata social- economica a tarii.

Data de 30 ianuarie 1933 se poate sigur de numit ca cea mai «neagra» zi din istoria marelui popor german si a tarii lui.

Din aceasta zi a inceput transformarea rapida a Germaniei intr-un stat de razboi. Dictatura fascista in cel mai scurt termen si maximum efectiv a asigurat restabilirea pe picior de razboi     al potentialului militaro-industrial al tarii, a pregatit marele popor german de razboi nu numai material, dar si moral, trezind instinctele lui josnice, pe care civilizatia le-a nivelat pe parcursul mileniilor, a indobitocit zeci de milioane de oameni, transformindu-i in ucigasi. Cea mai inalta concentrare si centralizare a productiei si capitalului, agresivitatea exceptionala a burgheziei germane, ce s-a fermentat pe solul traditiilor de cotropire ale militarismului prusac si pe inginfarea nationala nemarginita, pe vechea himera de a-si asigura «locul sub soare», in sfirsit, adusa pina la nivelul isteriei, setea de revansa - toate acestea au nascut planurile nemaivazute-i pina atunci in istorie agresiuni.

Programul politic extern. Fascistii germani au venit la putere, avind un program gata din domeniul politicii externe, expus in cartea lui Hitler «Lupta mea». Apoi el a fost dezvoltat intr-o serie de cuvintari ale lui Hitler si altor lideri militaro-politici ai reihului. Intii de toate ei presupuneau sa alipeasca la Germania Austria, regiunile de vest ale Cehoslovaciei si Poloniei si sa creeze in asa fel nucleul viitorului imperiu. Apoi trebuiau fi cucerite Europa, Orientul Apropiat si Mijlociu pina la India. Coloniile statelor vest-europene trebuiau sa treaca la Germania. Etapa finala in calea spre dominatie mondiala trebuia sa devina campania comuna cu japonezii contra Americii.

In calitate de intemeiere ideologica a acestui program tilharesc, hitleristii au inaintat geopolitica si «teoria rasiala» despre necesitatea largirii «spatiului vital» pentru «rasa germana de stapini» din contul raselor inferioare²⁷. Propagind «teoria rasiala» antiumana, capeteniile reihului fascist le insuflau nemtilor idei de caverna, precum ca ei au dreptul sa nimiceasca si sa inrobeasca sute de milioane de oameni de alte natii, le cultivau tendinta spre violenta si jaf, sporind psihoza militara. Sub masca specularii despre «pericolul bolsevismului», fascismul german a inceput pregatirea razboiului revansist. Insa un anumit obstacol in calea cresterii rapide a inarmarii Germaniei erau restrictiile militare de la Versailles. Sarcina primordiala a diplomatiei germane a devenit lichidarea hotaririlor militare ale Tratatului de la Versailles. Pentru a-si usura aceasta sarcina conducerea fascista a hotarit sa iasa din Liga Natiilor, care, dupa parerea ei, impiedica procesul de reinarmare a Germaniei²⁸. Aceasta insemna prima faza a complotului fascist contra pacii generale. E semnificativ ca hitleristii nu intotdeauna actionau fara sa tina seama de piedici si pentru a-si atinge scopurile si a-l duce pe inamic in eroare, erau gata sa foloseasca orice metode, inclusiv si cele diplomatce. In mai 1933, intr-un cerc ingust, Hitler a declarat: «Eu voi face orice cedari pentru a avea miini libere pentru continuarea politicii mele. Eu voi garanta orice hotare, eu voi incheia orice pacte de neagresiune si prietenie, care le vor cere de la mine. Ar fi din partea mea o copilarie sa nu ma folosesc de aceste mijloace numai din motivul ca cindva eu voi fi nevoit sa incalc obligatiile proprii, chiar si cele mai solemne»²⁹ Aceste cuvinte nu necesita comentarii.

Unul din primii pasi in calea realizarii programului hitlerist a fost alipirea la Germania a regiunii Saar in rezultatul plebescitului, prevazut de Tratatul de la Versailles, si petrecut la 13 ianuarie 1935. Aceasta a intarit brusc forta economica a Germaniei, fiindca cota industriei extractive si metalutgice a Saarului constituia peste 10% din productia atotgermana³⁰.

Inceputul procesului de reinarmare a Germaniei Dupa cum am mentionat mai sus, dupa venirea partidului nazist la putere s-a desfasurat o pregatire grabita pentru razboi, care a devenit continutul principal al activitatii statului fascist. Teroarea nemiloasa contra antifascistilor, centralizarea extrema a puterii in minile celor mai reactionare si aventuriere forte ale imperilalismului german, gata la orice in numele realizarii planurilor de cotropire, au creat cele mai importante premise politico-juridice pentru pregatirea si ducerea razboiului total pentru dominatie mondiala. Element principal al acestei pregatiri a devenit goana turbata a inarmarilor si militarizarea economiei. S-a inceput constituirea armatei de masa.

Pasul hotaritor in calea desfasurarii fortelor armate a fost facut la 16 martie 1935, cind in Germania a fost adoptata legea despre crearea vermahtului si introdus serviciul militar obligatoriu. Fortele armate se imparteau in trei genuri: armata terestra, FMM si aviatie³¹. In legatura cu introducerea serviciului militar obligatoriu guvernul hitlerist oficial a declarat ca nu se considera legat de limitarile privind problema inarmarilor, impuse de Tratatul de la Versailles³². Statele occidentale au reactionat la aceasta doar prin niste note formale de protest. O astfel de comportare a Angliei, Frantei si Italiei, scria ambasadorul francez la Berlin A. Fran ios Pons , il convingea pe Hitler ca «el poate sa-si permita si pe viitor sa dicteze legile Europei».³³

In 1935 numarul fortelor terestre a atins 300 mii oameni. La un loc cu flota maritima-militara si cea aeriana, plus toate trupele auxiliare, numarul militarilor a atins 900 mii.³⁴ Daca la aceasta sa adaugam si detasamentele paramilitare SA si SS atunci numarul total al oamenilor inarmati va fi mult mai mare.

Cu tempuri si mai inalte se dezvolta aviatia. FMA se creau cu o astfel de destinatie, ca nu numai sa interactioneze cu alte genuri ale fortelor armate, dar si sa duca de sine statator razboi aerian. Atentia principala era acordata fortelor de ofensiva - aviatiei de bombardament. Deja pina la introducerea serviciului militar obligatoriu Germania avea 2500 avioane, din care 800 de lupta.³⁵

Cu venirea la putere, fascistii au desfasurat un mare program de inarmari maritime si deja catre mijlocul anului 1935 au fost date in exploatare citeva vase mari de razboi, printre care «bastimentul de buzunar» «Amiralul Scheer» cu un tonaj de 12,1 mii tone. In afara de aceasta se aflau in cala trei vase de linie, doua dintre care cu un tonaj de 31,8 mii tone, un crucisator greu, contratorpiloare, alte nave.³⁶

Un nou impuls pentru intensificarea goanei inarmarilor maritimo-militare i-a dat intelegerea maritima anglo-germana, incheiata la 18 iunie 1935. Germania a capatat dreptul de a avea flota, ce va alcatui 35%, iar submarine 45% din cea engleza.³⁷ Germania capata posibilitatea sa creeze o flota de 420 mii tone, ceea ce insemna cresterea ei de 5,5 ori!

Pentru hitleristi aceasta intelegere a avut o insemnatate militara si politica exceptionala. Ea de fapt a legalizat reinarmarea reihului fascist si-i incuraja pe conducatorii lui spre incalcari de mai departe a obligatiilor internationale. Englezii cu miinile proprii au lichidat ultimele obstacole in calea reinarmarii Germaniei si, stimulind hitlerismul, singuri isi stringeau latul la git. Intelegerea a fost incheiata ignorind protestul oficial al Frantei si a devenit una din elementele politicii tradatoare a cercurilor guvernatoare engleze fata de aliatul sau francez.

Cum se mentiona in cercurile oficiale engleze si americane, intelegerea era indreptata in primul rind contra URSS,³⁸ fiindca ducea spre schimbarea brusca a situatiei strategice in marea Baltica in folosul Germaniei. Dar tot odata ea schimba coraportul de forte si in Marea Nordului, ceea ce crea un pericol potential pentru Anglia si Franta. Cu concursul cercurilor guvernatoare engleze, Germania hitlerista isi confectiona arma, care in fine, a fost indreptata nu numai contra URSS, dar, in primul rind, contra Occidentului.

Dupa incheierea conventiei maritime, s-a inceput constructia febrila a unei mari flote germane. au fost imediat date in exploatare 12 submarine, constructia secreta a carora a inceput demult. In afara de cele ce se aflau in cale, in curind a inceput constructia a doua vase de linie cu tonaj de 41,7 mii tone si 42,9 mii tone, a unui sir de crucisatoare grele, contratorpiloare, 24 de submarine.³⁹

Punct culminant al activitatii febrile a hitleristilor pentru transformarea Germaniei in stat de razboi, in anii 1933-1935, a fost congresul VII al partidului national-socialist, care a avut loc in septembrie 1935. Nazistii au declarat ca in sfirsit nemtii au obtinut «libertatea» mult rivnita - suveranitate  militara, libertate de a se inarma. Congresul a trecut ca o demonstratie fatisa a fortei militare in rapida crestere a statului fascist si ca o grandioasa actie propagandista, predestinata pentru prelucrarea ideologica si psihologica a populatiei germane in interesele pregatirii de razboi.

In asa fel, lovitura de stat fascista din Germania a fost punctul de cotitura in pregatirea practica de razboi in toata politica imperialismului german, in desfasurarea potentialului lui militaro-economic si psiho-ideologic. Ea a adus la aparitia in centrul Europei a unui focar extrem de periculos de razboi.