Increstinarea moravurilor - monahismul si puterea

I. Monahismul si puterea

Inca de la origini, ascetismul inspira conduita multor crestini. Monahismul, care este o modalitate de a trai acest ascetism, nu cunoaste o adevarata inflorire decat incepand din a doua jumatate a secolul III, ajungand, in cursul secolul IV, o institutie a crestinismului. Monahisul ocupa un loc de frunte in spiritualitate, iar fenomenul monastic este universal . Incepand din secolul III, dar mai ales din al IV-lea, monahismul constituie unul dintre aspectele cele mai originale si mai interesante ale crestinismului. In forma sa initiala, el reflecta tendinte profund inscrise in firea umana si din care s-au inspirat scolile filosofice si religioase cele mai diverse. Nevoia de singuratate, de viata tainica si intima, de indepartare de ceilalti oameni si inclinatia spre asceza nu-si capata deplina valoare (si constiinta unei depline stapaniri de sine) decat in masura in care omul se poate elibera de robia simturilor, de lasitatile fizice si de inrobirea la "confort" . Intr-adevar, cei care isi organizeaza viata astfel si traiesc in acest fel nu sunt numiti doar crestini, ci , denumiri care implica o viata solitara, deosebita, cel putin in anumite privinte, o existenta consacrata anumitor practici, fara insa ca aceste calificative sa ne permita sa facem deosebirea intre doua stiluri de existenta, a lor si a maselor

Elementul fundamental care defineste monahismul este alegerea unei vieti in izolare, a unei separari fizice de lume. Acest mod de viata departe de lume nu este o noutate absoluta in crestinism . Monahismul nu este un sistem teoretic, a carui unitate s-ar baza pe coerenta principiilor sale. Nu este nici opera unui intemeietor anume, care sa-si fi pus pecetea pe el. Inca de la origini, monahismul se manifesta spontan in diferite provincii; forme asemanatoare exista si in alte religii si culturi necrestine: Este deci greu de analizat ca un fenomen unitar

In indelungata sa istorie, monahismul crestin s-a orientat intotdeauna dupa modelele din secolul IV egiptean , palestiniano-sirian si capadocian

Cunoastem putine lucruri despre inceputurile monahismului in Apus. Este tarziu fata de monahismul oriental, mai ales cel egiptean, si dezvoltarea sa este relativ lenta. Fenomenul pare la inceput modest; in schimb, ascetismul este bine dezvoltat

Ei sunt cei care au inspirat permanentele reforme care doreau sa invinga povara veacurilor si slabiciunea oamenilor.

Tendinta originala a crestinismului si a monahismului era de a acorda o atat de mare importanta valorilor eterne, incat culturii seculare nu-i mai ramanea multa consideratie, mai ales atunci cand facea parte din valorile care se opuneau revolutiei spirituale. Eliberati de conventiile culturii dominante, acesti monahi luminati de o intelepciune religioasa s-au aflat adesea in situatia de a recupera culturile locale. Autoritatea lor asupra populatiei siriace, armene, copte, etiopiene, precum si asupra barbarilor stabiliti in interiorul si in exteriorul frontierelor Imperiului provenea din acest amestec de harisma religioasa si de valori reale libere de jurisdictii omenesti

a. Miscarile antimonastice

Find una dintre fortele vii ale crestinismului din a doua jumatate a secolului IV, monahismul a jucat un rol considerabil in convertirea aristocratiei romane . Convertirea unor inalti functionari civili sau militari la ascetismul monastic putea parea astfel in ochii clasei conducatoare drept un veritabil abandon al raspunderilor lor politice si sociale.

Expresie reinnoita a unui crestinism pur si dur, monahismul nu putea decat sa intruneasca adeziunile fervente si adversitatile inversunate pe care propovaduirea crestina si le atrasese in Imperiul Roman al primelor veacuri.

In anumite medii, ascetismul provoca, asa cum vom vedea, rezerve, opozitii, ostilitate. Sihastrul sau eremitul parea unora un asocial, iar obstea monahala ca un fel de "contrasocietate": o redutabila sete de absolut inspira hotararea acestor monahi, succesori ai martirilor, care "parasesc stindardele Cezarului si aleg semnul crucii" . Decizie cu atat mai scandaloasa atunci cand membrii nobilimii romane sau provinciale sunt cei care isi parasesc viata lor de relatii, familiile lor, se lipsesc de cea mai mare parte a bunurilor lor pentru a se retrage, deseori foarte departe, daca nu chiar in Orient, si a duce o viata monahala. Un exemplu precis al acestui fel de reactii ni-l ofera scrisoarea prin care Sfantul Ambrozie, referindu-se la Paulin de Nola, isi imagineaza tulburarea pe care o va pricinui in Senatul roman "convertirea" sa monastica: "Un om de vita atat de nobila, dintr-o asemenea familie, de un astfel de caracter si de o asemenea elocventa sa paraseasca Senatul si sa intrerupa succesiunea unui neam nobil!"

Oamenii de cultura nu pierdeau nici un prilej pentru a le spune parerea lor acestor monahi dusmani ai bucuriilor firesti, dezertori din viata civica si care nu se intorceau in orase decat pentru a starni razmerite sau a distruge templele . Printre cei care au protestat impotriva monahilor si a comportarii lor se numara imparatul Iulian, retorii Libanius, Eunapius si un fost prefect al Romei, Rutilius Namatianus

Imparatul Iulian, la mijlocul secolul IV, se mania pe monahi considerandu-i dusmani ai acelei "filantropii" care era pentru el trasatura caracteristica a spiritului elenistic si a zeilor sai. Intr-o Epistola adresata marelui preot Teodor, scria: "Sunt unii care parasesc orasele pentru a se duce in pustie, desi, prin firea sa, omul este un animal sociabil si civilizat. Dar demonii perversi care-i stapanesc ii imping spre aceasta mizantropie. Deja un mare numar dintre ei s-au gandit sa se impovareze cu lanturi si obezi, atat de mult ii obsedeaza duhul necurat caruia s-au incredintat de buna voie, parasind inchinarea zeilor vesnici si mantuitori"

Libanius, ilustrul sofist al Antiohiei, prieten al lui Iulian si unul dintre cei mai renumiti retori ai timpului, va solicita imparatului Teodosie o interventie energica impotriva acestor distrugatori de temple, fapte pe care el le imputa monahilor, "acesti oameni care umplu pesterile si care nu au nimic altceva auster decat haina" El vedea cu durere cum crestinii se leapada de zeii seculari. Fata de monahi, al caror numar sporea sub ochii sai, nu nutrea decat oroare, ca fata de niste dusmani ai civilizatiei. Pro Templis este un veritabil rechizitoriu la adresa lor

El ii judeca aspru: "acesti oameni invesmantati in negru, care mananca mai mult decat niste elefanti, si care de atata baut fac sa osteneasca mana sclavilor care le toarna vin printre cantari; acesti oameni care-si ascund ratacirile sub o paloare pe care o obtin prin artificii. Da, acestia sunt oamenii, o, imparate, care, dispretuind legile inca in vigoare, ataca templele. Duc lemne pentru a le da foc, pietre si fiare pentru a le darama; cei care nu au de nici unele se slujesc de propriile lor maini si picioare. Smulg acoperisurile, darama zidurile, rastoarna statuile, distrug altarele. Cat despre preoti, trebuie sa taca sau sa piara! De indata ce un templu este distrus, incepe goana spre urmatorul, apoi spre al treilea si asa mai departe. Ei ingramadesc trofee dupa trofee, in dispretul legii!"

Retorul Eunapie din Sardes, nascut in secolul al IV-lea (in jur de 345-346), patruns de duhul lui Iulian, in lucrarea sa Vietile filosofilor si sofistilor redactata la inceputul secolul V, le reproseaza ca au nascocit cultul martirilor, acesti criminali atat de putin interesanti. Ii banuieste de tradare de patrie si ii acuza ca i-au deschis lui Alaric portile Greciei, Termopilele. In acelasi timp si in aceeasi lucrare, se revolta impotriva "acestor oameni numiti monahi care, avand chip omenesc, traiesc ca niste porci si se dedau pe fata unor excese pe care nu indraznesc sa le numesc. In schimb, considera ca un act de evlavie faptul de a-si arata dispretul fata de cele divine. In zilele noastre, de altfel, orice om impopotonat cu un vesmant negru si care nu se teme sa dea dovada in public de lipsa bunelor maniere isi poate ingadui sa exercite o autoritate tiranica: la o asemenea virtute inalta a ajuns omenirea!"

Vorbind (intr-un pasaj din Istoriile sale, care ne-a parvenit izolat) despre barbari, gotii lui Alaric, care se numesc crestini, el afirma: "Isi au chiar si monahii lor, ceea ce nu este greu, din moment ce pentru a fi monah ajunge sa maturi pamantul cu haine si camasi de un cafeniu murdar, sa fii necinstit - si cunoscut ca atare"

Logica acestei continuitati se poate observa si in reprosurile violente pe care nobilul galo-roman Rutilius Claudius Namatianus, fost prefect al Romei, le exprima in 417 la adresa monahilor din insulele ligure

Opinia crestina era si ea destul de impartita cu privire la monahi. Sfantul Ioan Hrisostom, intr-una dintre Omiliile sale la Evanghelia dupa Matei, afirma: "Daca te duci in Egipt, vei afla o singuratate care depaseste orice paradis, vei intalni nenumarati ingeri cu chip de om, multimi de mucenici, adunari de fecioare etc"

In trei carti, Adversus oppugnatores vitae monasticae el ataca dusmanii monahismului, le respinge acuzatiile si se straduieste sa-i convinga pe parintii crestini sa-si incredinteze fiii monahilor pentru o educatie superioara si o pregatire morala.

In alt loc, arata impresia profunda pe care o faceau asupra multimilor din orase monahii renumiti pentru sfintenia lor: "Cand Iulian intra in orase - ceea ce se intampla rar - venea mai multa multime decat la un sofist, la un retor la o persoana de seama. Daca asemenea oameni se bucura de atata cinste, in timpul unei sederi trecatoare, de ce slava se vor bucura ei oare in adevarata lor patrie?" . Fericitul Ieronim, intr-una din Epistole, ne spune cu ce cleveteli acide intampinau anumite doamne crestine vocatia sfanta, sanctum propositum, a Paulei si a Melaniei, cand acestea au renuntat la viata mondena . Daca ii dam crezare lui Ieronim, era suficient sa ai o tinuta rezervata, sa te abtii de la prea multa bautura, sa nu-ti placa veselia desantata, ca sa fii considerat monachi, continentes, tristes

La Milan, afland de hotararea lui Paulin si a Therasiei de a se inchina vietii monastice, Ambrozie prevede dezlantuirea de furie pe care aceasta hotarare o va starni in inalta societate

Cateva zeci de ani mai tarziu, o alta marturie si mai semnificativa este cea a lui Salvian. Acesta descrie manifestarile violente la care s-a dedat populatia oraselor, in special din Cartagina, "impotriva monahilor, adica impotriva sfintilor lui Dumnezeu". Aceasta ura este unul dintre motivele care au atras asupra africanilor dezastrul invaziilor. Salvian adauga ca, daca vreun servus Dei, venind din manastirile Egiptului, de la Locurile Sfinte sau venerabilele retrageri din pustie, s-ar fi aventurat in vreo cetate, cu vesmantul sau, cu obrazul palid, cu parul tuns la piele, ar fi avut parte de batjocura, fluieraturi, huiduieli jignitoare

Ceva mai tarziu, ierarhia bisericeasca va resimti totusi nevoia de a reglementa raporturile dintre monahi si episcopat si de a asigura hegemonia episcopului. In manastiri se strecurasera elemente indoielnice, prea multi monahi batausi tulburau cetatile.

Referat: Marile calde si marile reci Lucrare: Orasul Hirlau - istoric, asezare; vecini

Sinodul de la Aquileea pomeneste despre primele faradelegi ale lui Lucius, care, potrivit scrisorii Quamlibet, adresata de sinod imparatului, "ii atacase pe monahi si pe fecioare, varsandu-le sangele in chip nelegiuit" . Aceasta fraza a documentului sinodal, referitoare la fapte petrecute cu vreo sapte ani in urma, ar fi lipsita de importanta daca nu ar contine una dintre primele doua mentiuni cu privire la monahi aflate in actele sinodale. Cu canonul sinodului de la Saragosa, despre care vom vorbi, se marcheaza intrarea monahismului in textele oficiale ale Bisericii. Pentru toti, imparati si episcopi, monachi este de acum un nume familiar, desemnand o categorie de crestini deosebit de merituosi si de cinstiti. Sinodul de la Aquileea nu ezita sa numeasca monahi victimele lui Lucius. Sa retinem aparitia acestui termen intr-o scrisoare adresata de conducatorii Bisericii conducatorilor Imperiului, intr-un context dintre cele mai favorabile: victimele lui Lucius au suferit pentru adevarata credinta, cea de la Niceea, cu care monahismul nascand se vede o data mai mult asociat

In Apus, la inceputul lunii octombrie 380, doisprezece epsicopi spanioli si acvitani s-au intrunit la Saragosa pentru a condamna actiunile anumitor credinciosi si clerici. Intr-un canon din cele opt pe care le-au decretat, este vizat monahismul chiar din provincia ierarhilor. In al saselea canon este pronuntat cuvantul monachus: "Daca un cleric, din slabiciune si trufie desarta, si-ar parasi spontan misiunea sa si ar voi sa para ca respecta mai bine legea ca monah decat ca cleric, acela trebuie sa fie aruncat din Biserica si sa nu fie primit decat dupa o ispasire indelungata, in timpul careia va fi stat in rugaciune si oranduiala"

Aceasta trecere de la cler la monahism arata in orice caz atractia pe care o exercita noua miscare, careia este cu neputinta sa nu-i recunosti macar aparenta unei superioritati morale si religioase . Mai tarziu, sinodul de la Calcedon (451) se va interesa de monahi

Cu prilejul fiecarui conflict important, se manifesta o opinie monastica, pe care izvoarele o recunosc ca atare. In conflictul tipic, monahii sunt aliatii episcopului Alexandriei impotriva celui al Constantinopolului, fara a se putea stabili alte legaturi intre ei inafara de o alianta tactica. Impotriva lui Grigorie de Nazianz se coalizeaza monahii si saracii. In noaptea de Pasti 379, in timp ce Grigorie boteza credinciosii, multimea navaleste in modesta capela a Anastasiei si arunca cu pietre in noul episcop. Grigorie scrie in legatura cu aceasta unui anume Teodor, preot din clerul sau, ca incidentul l-a tulburat profund si ca vrea sa-i dea pe mana justitiei pe agresori: "Aflu ca induri cu greu jignirile pe care ni le-au adus monahii si saracii", si confirma mai departe: "(Cu acest prilej) fecioarele si-au uitat pudoarea, monahii demnitatea, saracii nefericirea"

Miscari antimonastice sau miscari controversate au aparut si in Apus si in Rasasrit. In a doua jumatate a secolul IV, intai in Mesopotamia, apoi in Siria, in Asia Mica, in cercurile ascetice s-a dezvoltat o miscare numita mesalianism (termenul messalien, de origine siriaca, inseamna cel care se roaga), care a fost curand numarata printre erezii si condamnata ca atare. Una dintre acuzele aduse este cea ca s-ar indeparta de normele sociale, caci permite barbatilor si femeilor sa traiasca impreuna si refuza sa munceasca. Ei situeaza aceste rataciri in Mesopotamia si Antiohia . Dupa 380, sinoadele reunite la Antiohia si Sida, in Pamfilia, condamna mesalianismul

In Apus, o miscare antimonastica a aparut intr-o forma literara, la Roa, prin mijlocirea unui laic, Helvidius. Pentru a combate noile idei privind superioritatea celibatului, el a incercat sa zdruncine argumentul care constituia principala baza a acestei invataturi, si anume credinta in pururea-fecioria Mariei post partum. El compara viata unei fecioare si cea a unei sotii, pentru a sublinia superioritatea starii conjugale. In jur de 392, un anume Iovinian incerca in felul sau sa impiedice ascetismul rasaritean sa se instaureze in societatea romana. Deja in jurul anului 392, un sinod tinut la Roma il condamna, impreuna cu opt dintre adeptii sai. S-a refugiat la Milan, dar Sfantul Ambrozie a reinnoit condamnarea intr-un sinod din 393. Invatatura lui Iovinian o cunoastem gratie Fericitului Ieronim, care a scris o carte Adversus Iovinianum. In primul rand, Iovinian a proclamat egalitatea meritelor dobandite de fecioare, vaduve si femei maritate, dupa botez. Cauta astfel sa sustina institutia casatoriei impotriva detractorilor sai, inclusiv a celor care pretuiau mai mult celibatul. Cea de-a doua propunere a sa avea un caracter mai abstract, mai specific teologic. El pretindea ca oricine a primit botezul cu deplina credinta nu mai poate, dupa aceasta renastere, sa fie tarat pe calea pacatului de catre diavol. Cea de-a treia teza a lui Iovinan sustinea ca nu e nici o deosebire intre a te lipsi de hrana si a o lua cu multumire. Incerca deci sa minimalizeze meritul postului. In cea de-a patra si ultima propunere, Iovinian afirma identitatea recompenselor pe care le vor primi in cer toti cei care-si vor fi pastrat credinta si curatenia de la botez. Un drept este un drept, oricare ar fi metoda prin care s-a pastrat in dreptate

Ascetismul catolic isi cunoaste limitele o data cu miscarea lui Priscilian. Aceasta manifesta, la originile sale, refuzul unei elite spirituale in fata unei comunitati ecleziale care tinde sa se confunde cu societatea imperiala, acceptand afluxul convertirilor grabite si superficiale. Pe de alta parte, imprejurarile care l-au dus pe spaniol la pierzanie arata in ce masura imparatul devenise, pentru o mare parte din episcopi, recursul prin excelenta . La origini, priscilianismul s-a cantonat in Peninsula Iberica, unde a adunat un mic grup de "oameni induhovniciti". Priscilian insusi apartine aristocratiei si, desigur, ordinului senatorial. Dupa un botez pare-se tardiv, acest laic cultivat a purces cu zelul neofitului la studierea Bibliei. Pornind de la aceasta lectura duhovniceasca a Bibliei, isi stabileste doctrina. Cele trei sensuri ale Bibliei corespund impartirii trihotomiste a omului in trup, minte si suflet. Scriptura este plina de taine. Priscilian revendica de asemenea in Hristos, Care este libertate, inspiratia Duhului: el insusi este convins ca poseda harisme profetice pe care le pot primi si altii, barbati sau femei

Astfel, acesti alesi sunt abilitati sa adune si sa conduca grupuri de abstinenti si de induhovniciti, ceea ce implica o mare independenta fata de ierarhie. "Referinta textelor care ilustreaza un curent encratist, alaturata condamnarii riguroase a sexualtatii, reaminteste de demersul maniheienilor, care se serveau de Apocrife pentru a justifica obligatia la abstinenta impusa Alesilor"

Propovaduirea lui Priscilian are la baza o credinta hristocentrica, si aceasta credinta in Hristos este cea care-i inspira lui Priscilian ascetismul sau exigent. Lucrarea sa, Tractatus, insista asupra necesitatii unei rupturi cu lumea, fara insa ca teologia sa sa alunece spre dualismul maniheian. In om, trupul poate deveni templul lui Dumnezeu. Daca poftele trupesti nu sunt creatia diavolului, ele risca totusi sa fie exploatate de viclenia celui rau, care starneste dorinta sexuala. Prin urmare, tratatele propovaduiesc o morala a abstinentei. Aceasta lepadare de trup se pastra in limitele stabilite de Hristos si de Sfantul Pavel . Fara a interzice casatoria si fara a exclude posibilitatea, pentru soti, sa dobandeasca mantuirea, in opinia lor, calea desavarsirii duhovnicesti trece printr-o renuntare la lume, la trup, la bogatie. Textele au stabilit reguli pentru abstinenta, cu un calendar precis al zilelor de post obligatorii : saptamanal, miercurea si vinerea si chiar si duminica, precum si perioade speciale in timpul perioadei Epifaniei

Miscarea si-a castigat simpatizanti in Betica, in Lusitania, in Galitia si dincolo de Pirinei, in Acvitania. In aceste regiuni diferite, comunitatile spirituale se distingeau prin practici care le diferentiau de crestini.

Membrii lor posteau mai frecvent si se remarcau de asemenea prin tinuta. Ei isi impuneau, de pilda, cu o anumita ostentatie, aspra nevointa de a umbla desculti. Aceasta era o practica a monahilor egipteni atunci cand mergeau sa se impartaseasca. De asemenea, se retrageau in singuratate, in chilii izolate sau in locuri departe de lume. Adesea in lipsa de preoti, ei recunosteau autoritatea unor mireni, carora le acordau numele de doctori. Femeile puteau vorbi la intruniri, unde fecioarele isi faceau fagaduintele fara a primi binecuvantarea episcopului.

Miscarea lui Priscilian aparea ca o secta care se despartea de poporul credincios si de pastorii sai, pentru a se deda unor practici secrete si suspecte. Priscilian, consacrat episcop de Avila, a sfarsit rau. In urma raportului prefectului Evodius, a fost condamnat la moarte impreuna cu patru dintre adeptii sai, inclusiv Euchrotia, si executat.

b. Legislatia imperiala

In legislatia imperiala, monahismul pare a avea mai multa importanta decat in legea canonica, la acest sfarsit de veac. Puterea civila va fi si ea deseori reticenta, iar comportarea turbulenta a monahilor o va sili sa intervina. Intrarea monahilor in legislatia romana nu are nimic glorios. Aproape in acelasi timp, Valens in Orient si Valentinian I in Apus, tulburati de perturbarile provocate de acesti oameni, iau masuri pentru a le face sa inceteze. La Beirut, la 1 ianuarie 370 sau 371, Valens reprima parasirea functiilor municipale pe motiv de intrare in monahism . El reproseaza celor in cauza ca fug in pustie pentru a scapa de obligatiile curiale si il insarcineaza pe comitele Orientului sa-i urmareasca. Ceva mai tarziu, ne spune Fericitul Ieronim, ii va obliga la serviciul militar . Arian si persecutor al monahilor, Valens va fi urmat pe aceasta linie de alti imparati.

Suspectati in Apus ca atrag vocatii indoielnice, monahii sunt totodata acuzati ca frecventeaza vaduve si orfane in scopuri interesate. Valentinian I ii adeseaza episcopului Damasius o lege, la 30 iulie 370, citita in Biserica Romei la acea data, care-i vizeaza sub numele de "continentes", asociindu-i clericilor

Este adevarat ca numele de "monahi" nu este pomenit, dar un Ieronim, evocand aceasta lege un sfert de veac mai tarziu, nu va ezita sa inlocuiasca acei continentes mentionati de legiuitor prin monachi

Din ce in ce mai mult, monahii tulbura orasele cu comportarea lor. Autoritatile publice se irita de importanta acordata monahilor in orase si de actiunile lor acolo. De la Verona, unde se afla pentru moment, imparatul Teodosie priveste spre Orient, ale carui cetati au vazut inmultindu-se violentele antiiudaice si antipagane asemanatoare celor de la Callinicon. In ciuda marii sale evlavii, el este nevoit sa ia unele masuri restrictive impotriva monahilor. Suporta cu greu intruziunile acestora in viata cetatilor, ca, de exemplu, descinderea lor in masa din muntii din jurul Antiohiei, la revolta din 387. Cunoastem deja episodul Callinicon, in 388. Ambrozie ii scrie imparatului: "Monachi multa scelera faciunt!" - "Monahii fac multe crime!"

Teodosie adreseaza prefectului pretoriului Tatian o lege, la 2 septembrie 390, care cere alungarea monahilor din orase si trimiterea lor in deserta loca et vastae solitudines: "Toti cei care sustin ca sunt monahi vor primi porunca de a se duce si a locui in locuri pustii si in singuratate" . Termenul monachus apare pentru prima oara in legislatia imperiala . Daca la 370, Valens le reprosa monahilor ca "parasesc cetatile" pentru a se duce "in singuratati si in locuri retrase", Teodosie le cere sa se duca "in pustie si in singuratate". Adusi atunci din pustie in orasele lor de origine, monahii sunt acum izgoniti din orase in pustie. Daca Valens nu dorea ca curialele din Egipt sa-si paraseasca postul, Teodosie nu doreste ca monahii din Orient sa tulbure cetatile. Orchestrate in 388 de catre comitele Timasius, masurile impotriva monahilor nu au dus la pedepse judiciare pentru cei de la Callinicon, gratie interventiei episcopului Mediolanumului, Ambrozie. In prezent, paharul s-a umplut si o lege generala ii alunga din cetati pe acesti "scelerati"

Si totusi, prezenta monahilor in orase este un fapt la care legiuitorul nu se poate opune. Chiar si in Orient, nu toti monahii urbani dadeau motive de nemultumire. Pelerinajul si sederea la Locurile Sfinte, in care monahii si fecioarele jucau un rol-cheie, era un fenomen prea amplu si prea respectabil pentru a putea fi zdruncinat in numele unui concept abstract de monachus. Alaturi de alte aspecte benefice ale monahismului urban sta fara indoiala faptul ca legea din 390 a fost rapid revocata. La 17 aprilie 392, Teodosie si cei doi colegi ai sai adresau aceluiasi prefect Tatian urmatorul decret, promulgat de data aceasta la Constantinopol: "Avand in vedere ca monahii, carora li s-a interzis accesul in cetati, sufera din aceasta cauza nedreptati judiciare, abrogam aceasta lege si decretam ca ei sa revina la situatia lor anterioara. Intr-adevar, decizia Clementei Noastre este perimata: le acordam libera intrare in aglomerarile urbane"