Anii dinaintea Primului razboi mondial 1900-1914

Anii dinaintea Primului razboi mondial 1900-1914

Deci, cum seria abatele Brugerette: "Sub imaginea lui Isus rastignit - idee simbolica a justitiei divine - 'La Croix' cooperase cu entuziasm cu crima si inselaciunea impotriva adevarului, cinstei si justitiei".

Totusi, justitia a triumfat pana la sfarsit si abatele Fremont - care nu s-a temut sa scrie despre sinistra cruciada condusa de papa Inocentiu III impotriva albigenzilor - cand s-a referit la afacerea Dreyfus se pare ca a fost un bun profet, spunand urmatoarele: "Catolicii castiga si se gandesc ca vor rasturna Republica din cauza urii pentru evrei. Dar ma tem ca ei se vor rasturna pe ei insisi".

De fapt, cand s-a scos la lumina aceasta opinie, reactia a fost fatala pentru congregatie. Ranc invatase deja lectia afacerii Dreyfus cand a exclamat: "Republica va frange puterea Congregatiei, sau daca nu, va f strangulata". In 1899 a fost constituit un minister al 'apararii republicane'; parintele Picard, un superior al 'inaltatorilor', parintele Baille directorul publicatiei 'La Croix' si alti membri ai aceluiasi ordin, au fost adusi inaintea tribunalului Senei pentru incalcarea legii asocierii. Congregatia 'Inaltatorilor' a fost dizolvata.

Waldek Rousseau, presedintele Consiliului, a declarat intr-o cuvantare tinuta la Toulouse pe 28 octombrie 1900: "Imprastiate dar nu supri­mate, ordinele religioase s-au format din nou, mai numeroase si mai militante; ele acopera teritoriul cu o retea de organizatii politice ale caror legaturi sunt fara numar si strans impletite, cum am vazut la procesul recent desfasurat".

In final, in 1901, este scoasa o lege prin care nu mai poate fi formata nici o congregatie fara o autorizatie, iar cele care nu o cer in­tr-un timp stabilit de lege, vor fi automat dizolvate.

Aceste regulamente, foarte firesti din punctul de vedere al autoritatilor publice a caror datorie era sa verifice asociatiile ce se gasesc pe teritoriul lor, vor fi prezentate catolicilor drept un abuz intolerabil. "Omul in casa lui este al doilea imparat", spune proverbul, dar biserica nu respecta nimic: legea nu era pentru ea.

Rezistenta clerului la aplicarea legii ar fi concludenta pentru a arata cit de necesara era. Aceasta rezistenta nu a facut decat sa inta­reasca atitudinea guvernului, in special sub conducerea ministrului Combes; iar intransigenta Romei, in special cand Pius I i-a urmat la conducere lui Leon XIII, a cauzat aparitia legii din 1904, referitoare la abolirea invatamantului din partea ordinelor religioase. Dupa aceasta, divergentele dintre guvernul francez si Sfantul Scaun vor fi continue. Pe langa aceasta, alegerea unui nou papa a fost facuta in imprejurari importante.

"Papa Leon XIII a murit pe data de 20 iulie 1903. Conclavul, strans pentru a desemna succesorul, a dat, dupa cateva runde de alegeri, 29 de voturi pentru cardinalul Rampolla - 42 de voturi erau necesare pentru a fi ales - cand cardinalul austriac Puzyna se ridica si declara ca Maiestatea Sa Apostolica, Imparatul Austriei, rege al Ungariei, fusese inspirat sa se rezume la supunere numai fata de Leon XIII, caci noi stim ca Rampalla este pro-francez" (Adrien Dansette).

Este ales cardinalul Sarto. Prin manevra Austriei, care se substitui Duhului sfant in vederea 'inspirarii' cardinalilor din conclav, aceasta alegere este o victorie pentru iezuiti. Intr-adevar, noul pontif, descris ca un amestec de "preot de tara si arhanghel cu o sabie infricosatoare" era tipul perfect al omului dorit de Ordin. Iata ce spunea Adrien Dansette despre aceasta: "Cand iubim pe papa, noi nu limitam campul de actiune unde el poate si trebuie sa-si exercite vointa".

Sau acest pasaj din prima lui scrisoare consistoriala: "Stim ca vom soca multa lume cand vom declara ca vom fi implicati in mod necesar in politica. Dar oricine vrea sa judece cinstit, poate vedea ca Suveranul Pontif, investit de Dumnezeu cu autoritate suprema, nu are dreptul de a separa politica de domeniul credintei si al moralei".

Asa ca Pius X, curand dupa ce a ajuns pe tronul sfantului Petru, a declarat public ca, pentru el, autoritatea papala trebuie sa se faca simtita in orice domeniu, iar clericalismul politic nu este un drept, ci o datorie. El a ales de asemenea ca secretar de stat al sau un prelat spa­niol, M. Merry del Val care avea 38 de ani si, ca si el, era un devotat pro-german si anti-francez. Aceasta stare de spirit nu surprinde pe nimeni cand citim cele scrise de abatele Fremont: "Merry del Val, pe cale l-am intalnit la Colegiul Roman, era elevul preferat al iezuitilor".

Relatiile dintre Sfantul Scaun si Franta au resimtit curand efectele acelei alegeri. In primul rand a fost acea nominalizare a epis­copilor de catre puterea civila, ceea ce a cauzat o stare conflictuala.

"Inaintea razboiului din 1870, Sfantul Scaun afla numele noilor episcopi numai dupa ce acestia erau nominalizati. Papa isi rezerva dreptul, daca cineva nu-i convenea, sa-l opreasca pe acesta sa devina episcop prin interzicerea instituirii canonice. De fapt, dificultatile erau enorme tinand seama de faptul ca guvernul, sub orice fel de regim politic, era atent sa aleaga candidati demni de functia episcopala" (Adrien Dansette).

Indata ce Pius X a devenit papa, multe dintre numirile pentru noii episcopi au fost refuzate de Roma. Pe langa aceasta, nuntiul de la Paris, Lorenzelli, era, dupa cum ne spunea Adrien Dansette, "un teolog care o luase pe un drum gresit in diplomatie si care era ostil Frantei pana la paroxism". Unii vor spune: "Inca unul pe langa atatia altii!" Dar o aseme­nea alegere intr-un asemenea post arata clar care erau intentiile conducerii bisericii romane fata de tara noastra.

Aceasta ostilitate sistematica urma sa se arate si mai clar in 190* cand M. Loubet, presedintele Republicii, a plecat la Roma pentru a in­toarce o vizita facuta lui la Paris cu cateva luni in urma de catre regele Italiei, Victor Emmanuel III.

Loubet a dorit sa fie primit si la papa. Dar conducerea bisericii romane a pretins ca este un caz de "protocol imposibil", care spunea: "Papa nu poate primi un conducator de stat care, atunci cand viziteaza pe regele Italiei, pare a fi de acord cu 'uzurparea' vechiului stat pontifical". Dar erau si antecedente: de doua ori, in 1888 si 1903, un conducator de stat - si nu unul fara importanta - fusese primit la Roma de regele Italiei si de papa. Desigur, acest vizitator nu fusese presedintele Republicii, ci imparatul german Wilhelm II Aceeasi onoare fusese aratata si lui Eduard VII, imparatul Angliei si tarului.

Intentia de a insulta a acestui refuz era evidenta si a fost subliniata printr-o notita trimisa diferitelor cancelarii de catre secretarul de stat Merry del Val. Un autor catolic, Charles Ledre, scria de curand in aceasta privinta: "Ar putea oare diplomatia pontificala sa ignore importanta decisiva a obiectivului care se intrezarea cu adevarat in spatele vizitei presedintelui Loubet la Roma?"

Desigur, Vaticanul stia despre planul separarii Italiei de partenerii ei din Tripla Alianta; Germania si Austro-Ungaria, aceste doua pu­teri germanice fiind considerate de biserica romana cele mai bune unelte laice. Aceasta era esenta problemei si era, de fapt, motivul deselor izbucniri de furie ale Vaticanului.

Au aparut si alte conflicte in ceea ce priveste pe episcopii fran­cezi, considerati a fi de asemenea prea republicani de catre Roma. In final, obosit de greutatile continue rezultate din incalcarea intelegeri­lor Concordatului de catre Vatican, guvernul francez a pus capat, pe 2  iulie 1904, unei "legaturi facute fara continut de Sfantul Scaun". Rupe­rea legaturilor diplomatice au dus imediat dupa aceea la separarea bisericii de stat.

"Consideram astazi firesc faptul ca Franta ar trebui sa mentina legaturi diplomatice cu Sfantul Scaun si ca biserica si statul ar trebui sa existe sub regim de separatie", scria Adrien Dansette. Si in continuare: "Legaturile diplomatice sunt necesare in masura in care Franta trebuia sa aiba reprezentanta oriunde avea interese de aparat, afara de orice consideratie doctrinala. Dar, pe de alta parte, separarea este necesara pentru ca, intr-o democratie bazata pe suveranitatea unui popor impartit pe cateva credinte religioase, numai statul datoreaza libertate biseri­cii". Si autorul adauga: "Cel putin aceasta este opinia generala".

Nu putem decat sa fim de acord cu aceasta parere intelepta, fara a uita, desigur, ca papalitatea nu ar sprijini-o. Biserica romana nu a incetat nici o clipa sa-si proclame superioritatea asupra istoriei civile prin propria ei istorie si, din dorinta de a fi in stare sa o impuna in mod deschis in zilele noastre, ea a facut tot ce i-a stat in putinta pentru a o implanta cu ajutorul armatei ei secrete, Compania lui Isus. Pe langa aceasta, cam pe vremea aceea, parintele Werz, generalul Ordinului, scria: "Statul este sub jurisdictia bisericii; asa ca, autoritatea laica este intr-adevar supusa celei ecleziastice si trebuie sa asculte de ea" (Pierre Dominique).

Aceasta este doctrina acestor campioni intransigenti ai teocratiei si a celor care executa ordinele lor, care s-au facut pe ei insisi in­dispensabili Vaticanului intr-o asa de mare masura, incat astazi este imposibil sa se distinga diferenta intre 'eminenta cenusie' (generalul Ordinului iezuit - n.t.) si papa; ei sint unul si acelasi. Si, cand ne referim la politica Vaticanului, intelegem prin aceasta pur si simplu politica iezuitilor. Abatele Fremont spunea cu privire la aceasta: "Iezuitii domina Vaticanul" (Agnes Siegfried).

In fata opozitiei neincetate a iezuitilor - atotputernici in bise­rica - fata de Republica, Statul a fost constrans sa intareasca legea separarii in perioada anilor 1905 - 1908. Aceasta lege nu urmarea sa diminueze bunastarea bisericii sau sa-i imputineze locurile destinate inchinarii. Credinciosii puteau sa se organizeze in asociatii locale sub in­drumarea unui preot. Ce a facut Roma ca raspuns la aceasta?

"In scrisoarea enciclica (circulara - n.t.) «Vehementer» (11 februa­rie 1906), Pius X condamna principiul separarii si cel privind asociatiile locale. Dar nu si-a depasit el principiile?" (Adrien Dansette). Vom afla foarte curand. In ciuda sfatului din partea episcopatului francez, el respinge orice rezolvare si scrie enciclica «Gravissimo» pe 10 august 1906.

Acesta a fost un alt motiv de dezamagire pentru catolicii liberali. "Cand ma gandesc, exclama Brunetiere, ca ceea ce este refuzat catolicilor francezi - cu certitudinea ca asemenea refuz va dezlantui un razboi religios in biata noastra tara care are atata nevoie de pace - este garantat catolicilor germani, si anume ca "asociatiile locale" functioneaza acolo de 30 de ani spre multumirea tuturor, nu pot sa nu ma simt - ca patriot si catolic - foarte indignat" (Adrien Dansette).

Au fost ceva probleme cand s-a facut inventarierea proprietatilor ecleziastice, dar nu a fost un razboi religios Chiar daca ultramonta­nistii au creat necazuri si agitatie, populatia in general a ramas calma atunci cand unele proprietati ale bisericii au fost inapoiate statului de buna voie de catre aceasta, pentru a nu intra sub incidenta consecintelor legii.

Intelegea oare abatele Brunetiere pe deplin motivul acelei diferentieri facute de Sfantul Scaun intre catolicii francezi si cei germani? Primul razboi mondial urma sa dezvaluie intreaga semnificatie a acestui fapt.

In timp ce iezuitii actionau eficace de-a lungul "afacerii Dreyfus" la dezbinarea poporului francez si la slabirea prestigiului armatei noastre, in Germania ei faceau exact lucrul contrar. Bismark, care lansase in trecut "Kulturkampf" (campania culturala) impotriva bisericii catolice, era acum incarcat de favorurile acesteia Aceasta ne este spus de scriitorul catolic Joseph Rovan, care o explica in modul urmator: "Bismark va ­fi primul protestant care va primi Ordinul lui Hristos cu rubine, unul dintre cele mai inalte onoruri ale bisericii. Guvernul Germaniei permisese ziarelor devotate lui sa publice faptul ca acest cancelar ar fi gata ,sa sustina pretentiile papei de a restaura partial autoritatea sa pamanteasca (refacerea imperiului)'".

"In 1886, 'Zentrum' - partidul catolic german - era ostil proiectelor militare prezentate de Bismark. Papa Leon XIII a intervenit in afacerile interne ale Germaniei in favoarea lui Bismark. Secretarul sau de stat scria nuntiului de la München: ,In vederea apropiatei analize a legisla­tiei religioase care, avem motive s-o credem, va fi solutionata intr-o maniera concilianta, Sfantul Parinte doreste ca 'Zentrum' sa promoveze, pe orice cale posibila, proiectele militare'" (Jean Bruhat, "Vaticanul impotriva oamenilor").

Iata ce are de spus Joseph Rovan: "Diplomatia germana intervine - era deja un vechi obicei - la Vatican pentru a-l determina pe papa sa-si exercite influenta asupra 'Zentrum'-ului (partidul catolic), asa incat sa favorizeze proiectele militare Catolicii germani vor vorbi despre marea 'misiune politica' a Germaniei care este, in acelasi timp, o misiune morala universala 'Zentrum' se face de asemenea responsabil pe sine de continuarea unei domnii care va conduce in final Germania la catastrofa. 'Zentrum' intra in razboi (in 1914) convins de dreptatea, puritatea si integritatea morala a conducatorilor tarii, convinsi de concordanta dintre planurile si programele lor si planurile justitiei eterne".

Dupa cum putem vedea, papalitatea a facut tot ce era necesar pentru a sadi aceasta convingere. Pe langa aceasta, monseniorul Fruhwirth spune in 1914: "Germania este baza in care Sfantul Parinte poate si trebuie sa-si puna mari sperante".