Antiiudaismul pagan Și antiiudaismul creȘtin

ANTIIUDAISMUL PAGAN ȘI ANTIIUDAISMUL CREȘTIN

Din punct de vedere istoric, nu exista perioade sau condiții sociale sau politice specifice care sa favorizeze intensificarea sau raspandirea antisemitismului. Antisemitismul a reprezentat un factor in multe societați diferite, in condiții sociale, politice, religioase și economice diferite. In ciuda condițiilor care favorizeaza antisemitismul, nu exista o dinamica sociala care sa fie specifica unei perioade propice pentru antisemitism.[1] Antisemitismul este un fenomen care izbucnește spontan, dupa cum vom vedea.

Antisemitismul nu este, in ciuda opiniei generale, la fel de vechi ca evreii. In perioada de dezvoltare a civilizației vechiului Israel, evreii se loveau de rivalitați și ostilitați normale pentru popoarele și puterile dintr-o anumita regiune. Aceste tensiuni geopolitice normale, orice ar fi insemnat ele, nu puteau fi caracterizate ca antisemitism. Primele manifestari clare ale antisemitismului au loc doar dupa formarea unei diaspore involuntare: dupa distrugerea primului templu din Ierusalim și dispersarea evreilor - sau captivitatea Babiloniana.[2]

Primele dovezi ale existenței evreilor in diaspora nu indica vre-o ostilitate fața de aceștia, iar problema evreiasca pare sa nu fi avut pentru oamenii timpului decat o importanța minora. ,,Asimilarea" rapida din toate punctele de vedere a evreilor, indicata de adoptarea limbii și costumului provinciei in care locuiau și de schimbarea numelui lor in funcție de provincie, conduce la concluzia ca evreii nu sufereau din cauza unei dușmanii deosebite, și ca nimic inafara de cultul lor nu ii singulariza intre celelalte popoare. Particularitațile acestui cult insa au fost intai cauze care au provocat ecouri deranjante ce au dat naștere primelor scrieri violente antievreiești. In secolul al III-lea i.Ch., exista o comunitate evreiasca importanta numeric in Egipt, concentrata in Alexandria. Egiptul devenise inima Diasporei evreiești, și era centrul elenizarii, iar Alexandria era o a doua Atena. Refuzul evreilor de a accepta religia comuna și standardele sociale a jignit populația egipteana puternic elenizata, Alexandria devenind astfel centrul antiiudaismului lumii antice.[3]

Așadar, incep manifestarile unui "discurs antievreiesc pagan"- așa cum il numește Carol Iancu, in lucrarea sa "Miturile fondatoare ale antisemitismului". Acesta distinge doua forme in care antisemitismul s-a manifestat de-a lungul istoriei, și anume antisemitismul pagan și antisemitismul creștin.

Discursul antievreiesc pagan iși are radacinile in imaginarul grecilor și egiptenilor, primele scrieri ostile poporului evreu aparand la sfarșitul secolului IV i.Hr. Preotul și istoricul egiptean Manetho scria ca evreii erau un grup de egipteni leproși care, atunci cand au fost expulzați din Egipt, au devenit un trib de pribegi mizantropi. Fiind un istoric cunoscut, Manetho avea credibilitate in Alexandria. Din acel moment, originile leproase și mizantropia au reprezentat temele principale ale antiiudaismului pagan.[4]

Rezistența darza a Macabeilor impotriva elenizarii a reținut atenția contemporanilor, iar stoicul Posidoniu din Apameea, relatand asediul Ierusalimului de catre Antioh al VII-lea, i-a reproșat acestuia intenția de a zdrobi complet rasa evreiasca, pe motiv ca aceasta ar fi singura națiune care refuza sa aiba vreo relație sociala cu alte popoare, considerandu-le pe toate ca fiind dușmani. In epoca imperiului roman, sub Cezar și August, evreii erau deja impraștiați peste tot in imperiu, și chiar inafara lui. S-a format astfel imaginea negativa a evreului ca un pribeag fara adapost.

Evreii din diaspora adoptau in mod obișnuit atat limba cat și costumul provinciei in care locuiau, se asimilau rapid din toate punctele de vedere, mergand pana intr-acolo incat iși elenizau sau iși latinizau numele, astfel ca nimic nu ii singulariza in mozaicul popoarelor care constituiau populația Imperiului. Nimic inafara de cultul lor - acesta prescria in mod imperios indatoriri ce erau in opoziție formala cu toate practicile universal-valabile pentru toți ceilalți supuși ai Romei. Evreii erau singurul popor care profesa credința intr-un Dumnezeu unic, ceea ce il deosebea in mod radical de toți ceilalți cetațeni ai Imperiului Roman. Evreii beneficiau de anumite privilegii, erau dispensați de anumite obligații, aceasta starnind invidie și mici conflicte. Se poate oarecum vorbi deja de un antisemitism nascut din imposibilitatea de a ințelege esența monoteismului și a riturilor religioase deosebite ale evreilor, care erau considerate ca punand in pericol celelalte religii. Aceasta mai ales datorita unui prozelitism foarte activ, care aducea la iudaism adepți de origine egipteana, greaca și chiar romana. Prescripțiile care exprimau particularitațile iudaismului au provocat adesea in suflete ecouri tulburi.[5] Aceste particularitați ii deosebeau pe evrei de celelalte popoare, cu care nu se identificau, din punct de vedere religios, mai niciodata. Niciun alt popor nu refuza zeii vecinilor sai; dimpotriva, panreligiozitatea - identificarea zeilor altor popoare cu proprii zei- era o regula. Evreii erau ostili casatoriilor cu ne-evrei, spre deosebire de toate celelalte popoare. In acest punct, Hyam Maccoby atrage atenția ca interdicția evreilor de a se casatori cu ne-evrei a fost intotdeauna motivata de scopul de prezervare a credinței, nu a rasei[6], insa aceasta a fost interpretata ca un gest izolaționist și arogant, evreii fiind caracterizați de eleniști ca mizantropi, și mai rau, ca un popor care se opunea indiscutabil principiului elenistic de unitate a omenirii.

Din toate aceste motive, se pare, evreii au devenit ținta unor mituri care au marcat istoria antichitații. Unul din ele, care apare sub condeiul lui Hecarte din Abdera, este acela ca "evreii ar descinde din leproși", lepra fiind o boala ereditara și un "blestem biologic" al evreilor. Tot el aduce ofensa referitoare la caracterul nesociabil al evreilor, iar Democrit le aduce pentru prima data evreilor acuzația de "omor ritual", susținand ca, o data la fiecare șapte ani, aceștia prindeau cate un strain pentru a-l sacrifica in Templu, taindu-l bucați. Aceste invinuiri au marcat inceputul antiiudaismului pagan, care s-a manifestat incepand cu secolul III i.Hr. in diaspora egipteana, și care s-a consolidat ca urmare a rezistenței opuse de evrei la elenizare. Nascocirile și acuzațiile antievreiești aduse de scriitori greci sau egipteni au fost mai tarziu preluate de autori latini, care vor critica și ei ansamblul riturilor evreiești, confirmand faptul ca antiiudaismul pagan a fost, mai intai de toate, "manifestarea unei lumi pagane impotriva monoteismului".[7]

Cu toate acestea, Jerome A. Chanes atenționeza ca antiiudaismul pagan ar trebui evaluat ca unul care nu era in mod esențial teologic. Teologiile straine erau in general tolerate; mai mult, erau considerate chiar legitime, atata timp cat aderenții lor se abțineau de la acte ostile impotriva religiei imperiului și aduceau ofrande lui Jupiter. De fapt, evreii erau scutiți și de aceasta indatorire; iudaismul era permis ca o religie distincta in imperiul roman.[8] Prin urmare, este clar ca daca existau atitudini ostile fața de evrei, acestea nu erau de natura teologica, insa nici rasiala. In ceea ce privește factorii economici, aceștia existau, dar nu erau suficienți pentru a permite manifestarea unui antisemitism. Nu exista o disproporție a numarului de evrei in comerț, pe vremea grecilor și romanilor. In schimb, sentimentele antievreiești luau forma unei xenofobii naționale exprimate in cadrul politic. Dar, antiiudaismul se manifesta in cea mai mare masura ca un fenomen literar, izvorand din scrierile istoricilor și filosofilor. [9]

Antiiudaismul creștin e vazut ca unul esențialmente teologic, mulți cercetatori considerand ca acesta iși are radacinile in Noul Testament. Pe masura ce Biserica din primul secol al existenței sale s-a extins și s-a detașat de natura sa evreiasca in ceea ce privește practicile și credințele, atitudinile fața de iudaism au fost introduse in teologie. Subliniind rolul crucial al ideilor Creștinatații in conturarea antisemitismului, Bernard Lewis definește antisemitismul ca "un set de idei iraționale care deriva din relația Creștinatații cu Iudaismul."[10]

Deosebirea fundamentala dintre antiiudaismul pagan și antiiudaismul creștin este aceea ca cel de-al doilea "dobandește, deoarece este intreținut de Biserica, un caracter oficial, sistematic și coerent, care a lipsit intotdeauna celui dintai".[11] Creștinismul a fost considerat la inceput o "secta evreiasca", provenita din iudaism; pe masura ce acesta se indeparteaza de originile sale, ostilitatea sporește tot mai accentuat, pentru a inflori in secolul IV, cand creștinismul devine religie de stat. Odata cu dezvoltarea imperiului creștin, starea evreilor se deterioreaza constant, pe masura ce reprezentanți autorizați ai bisericilor aproba sau chiar elaboreaza legislații care ii defavorizeaza in mod evident pe evrei. Potrivit sfantului Augustin, "evreii s-au nascut pentru a sluji drept sclavi creștinilor". Parintele Bisericii secolului al doilea, sfantul Iustin, a dat tonul unei teme care avea sa rasune pana in secolul XX: ghinionul, sau nenorocirile evreilor - distrugerea Ierusalimului, pustiirea pamantului lor și exilul - erau consecința pedepsei divine pentru crucificarea lui Iisus.[12]Mai marii Bisericii au facut din antiiudaism o parte integranta a formularii principiilor fundamentale ale credinței creștine.

Acest "antisemitism teologic" - cum avea sa fie numit mai tarziu- este expresia unei rivalitați doctrinare intre evrei și creștini, care concurau pentru caștigarea de noi adepți. In acest nou antiiudaism, Carol Iancu identifica patru mituri sau acuzații ce alimenteaza atitudinile antisemite și care se vor menține vreme indelungata in decursul intregului Ev Mediu și chiar pana in epoca contemporana. Primul din ele reprezinta acuzația primordiala lansata impotriva evreilor, aceea de deicid: poporul evreu e considerat in masa responsabil de moartea lui Iisus, iar "invațatura disprețului" (din care crima de deicid face parte integranta) e menținuta timp de secole de catre Biserica creștina.[13] Leon Poliakov atrage atenția in legatura cu acest mit, spunand ca intre evreii mitici (cei considerați a fi vinovați de moartea lui Iisus) și evreii contemporani trebuie facuta o distincție, pe care oamenii Evului mediu nu o fac. Alta invațatura pe care teologia creștina a continuat sa insiste este cea a "respingerii lui Israel" de catre Dumnezeu, in urma negarii și rastignirii fiului Sau. Consecința provenita in urma acestui comportament ar fi fost blestemul poporului lui Israel, care primește "dispersarea" ca pedeapsa divina a rastignirii. Acest mit explica formarea diasporei evreiești, care este dezmintit de istorie, deoarece diaspora evreieasca este mult anterioara lui Iisus Cristos. Totuși, aceasta idee va reprezenta samanța unei atitudini ce va ajunge sa domine mentalitatea creștinilor și va contribui la raspandirea antisemitismului. Ultima posibila cauza a urii pentru evrei este intreținuta de mitul "iudaismului degenerat", care injosește legea evreiasca definind-o doar un "legalism fara suflet".[14] Acestea veneau sa puna in umbra toate ororile experimentate de evrei, se nașteau din superstițiile creștinilor, și erau susținute și raspandite chiar de catre preoți sau calugari.

Odata cu secolul al VIII-lea, și deci cu universalizarea catolicismului, Biserica dobandește un rol decisiv in stabilirea de structuri mentale ale societații medievale și de norme religioase pentru viața cotidiana. Ostilitatea fața de evrei a crescut și a fost impusa "de sus", fapt dovedit de numarul mare de opere polemice influente impotriva evreilor, aparute in a doua jumatate a primului mileniu. Alexandru Claudian considera ca aceasta se datoreaza exclusiv preocuparii de a impiedica dezvoltarea numerica a Bisericii evreiești in paguba numerica a Bisericii creștine.[15] Religia evreiasca, a carei inalțime morala era de netagaduit, al carui monoteism etic și spiritualist o apropia mult de religia creștina, iși gasea numeroși simpatizanți in randul creștinilor. Se naște deci o rivalitate intre propaganda creștina si cea evreiasca . Dar insuși conținutul propagandei antievreiești din secolul al IX-lea dovedește ca in acea epoca nu exista nicio urma a unui antisemitism popular specific. Dimpotriva, se pare chiar ca iudaismul exercita inca o atracție incontestabila asupra populațiilor creștine, și in ciuda atribuirii tot mai dese a unui epitet necuviincios sau unei acuzații cuvantului ,,evreu" atat de catre cronicari cat și de catre oameni ai Bisericii, ,,nicio cronica nu menționeaza explozii de manie populara la adresa evreilor"[16].

Sfarșitul secolului XI va aduce deteriorarea situației evreilor. In Occident, prinți, episcopi sau oameni de rand incep sa organizeze razbunari impotriva evreilor: ei sunt convertiți cu forța, masacrați, sau expulzați, de catre creștinii manați parca de o dorința unanima de a-i izgoni pe evrei definitiv de pe ținuturile și din orașele lor. Anul 1095 este unul crucial pentru existența evreilor din diaspora. In 27 noiembrie, papa Urban al II-lea a luat hotararea sa predice intaia cruciada, apel de un impact rasunator asupra creștinatații. In timpul acesteia se comit masacre teribile chiar de catre populația orbita de un puternic fanatism religios; deci masacrele evreilor nu au fost comise de armate organizate, ci de cohorte ale populației creștine, care ii puneau pe evrei in fața alternativei de a accepta botezul sau a muri, alternativa care scoate in evidența latura religioasa. In 1146, o noua cruciada atrage mișcari populare, insa incombarabil mai restranse numeric decat cele din 1096, dar ale carei predici au fost insoțite de abuzuri pe scara larga impotriva evreilor. Cruciadele au marcat cu siguranța un punct de cotitura in istoria evreilor, dar mai ales in istoria antisemitismului. Pentru prima oara, Biserica a fost forțata sa iși defineasca poziția vis-a-vis de persecuțiile la scara larga a evreilor. Perioada ce a urmat cruciadelor a fost hotaratoare in ceea ce privește relațiile iudeo-creștine. Decretele papale stipulau ca evreii nu ar trebui privați de drepturile lor, viețile lor nu ar trebui puse in pericol, și nu ar trebui botezați cu forța. Cu toate acestea, exista o obiecție puternica din partea creștinilor, la orice nivel, participarii evreilor la orice meserie care le-ar fi asigurat un statut respectat printre creștini, sau care le-ar fi acordat autoritate asupra acestora.[17]

Situația evreilor continua sa se degradeze treptat, datorita inaspririi legislației Bisericii incepand cu secolul al XIII-lea. Activitațile antisemite din Germania, declanșate de cruciade, au atins apogeul in timpul persecuțiilor din 1348-1349. Din acel moment, evreii au fost inchiși in ghetto-uri - acele cartiere speciale - ale caror porți erau inchise in fiecare noapte, așa incat nimeni sa nu poata intra sau ieși sau intra. Secolul XIV a fost fara indoiala secolul cel mai bogat in crize și catastrofe de tot felul: lupte politice, lupte sociale, calamitați naturale, foamete. Cu incepere din a doua jumatate a secolului XIV, ura pentru evrei capata o așa ascuțime, incat Leon Poliakov dateaza - cu incepere din aceasta epoca-- ,,o cristalizare a antisemitismului in forma sa clasica."[18]

In urma foametei din 1315, țaranii din nordul Franței, flamanzi și chinuiți, au pornit intr-o calatorie spre un loc care, sperau ei, le va oferi șansa de a-și ameliora soarta. Mișcarea dobandește o semnificație ideologica, mistica: un tanar cioban are o viziune, o pasare s-a așezat pe umarului lui, s-a transformat intr-o fata care l-a indemnat sa porneasca la lupta impotriva necredincioșilor. Astfel a luat naștere cruciada Pastoureaux (,,Pastorașii"), in urma careia au fost exterminate sute de comunitați de evrei.

Ciuma Neagra a secerat, in rastimpul a trei ani (de la 1347 la 1350), o treime din populația Europei, iar consecințele ei au fost capitale. Pentru ca ciuma a cuprins deopotriva elitele, consecința evidenta a fost o scadere a nivelului intelectual și o degradare generala a moravurilor. Oamenii cultivați identificau tot felul de cauze pentru acest flagel, insa printre populația Europei, cea mai raspandita ipoteza era cea a otravirii fantanilor. De catre cine? - de catre evrei. Se credea ca aceștia aruncasera otravuri in fantani și puțuri in toata lumea pentru a otravi creștinatatea. In ciuda faptului ca au fost intreprinse anchete care au dovedit nevinovația evreilor, evreii au sufeit incarcerari masive, masacre și expulzari. ,, Nu-i de mirare ca in aceste condiții, ciuma neagra a hotarat soarta evreilor din Europa, a caror imaginație avea de-acum incolo sa fie conturata in ochii creștinilor, de un nimb de pucioasa și cenușa."[19] . ,,Tragedia Ciumei Negre a accelerat in mod vertiginos procesul care continua de mai mult de doua secole: de-acum inainte, istoria evreilor avea sa urmeze un curs ciudat și capricios.[20] Termenii stipulați intr-o carta franceza arata, pentru prima oara, ca evreii nu au o țara sau un loc propriu unde sa poata locui. Acest document le plaseaza existența inafara legii; altfel spus, viața inafara legii devine condiția lor obișnuita, normala.

Evenimentele din 1348 au aruncat o umbra asupra evreilor din Spania. In timpul celei de-a doua jumatați a secolului XIV, odata cu sporirea tensiunilor sociale care au marcat intreaga Creștinatate spaniola, și a concurenței familiilor regale, s-a inregistrat un declin important a situației evreilor: au avut loc campanii anti-evreiești materializate prin expulzarea unui mare numar de evrei, iar multe comunitați evreiești au fost efectiv distruse. In Spania secolului XIV, evreii ocupau posturi oficiale și se bucurau de o poziție economica buna. Acesta nu a fost insa factorul principal al inchiziției spaniole, ci mai degraba suspectarea ,,noilor creștini", de catre autoritațile bisericești, de reintoarcerea la iudaism. Teoretic, inchiziția nu ar fi fost autorizata sa intervina in activitațile interne ale evreilor, insa aceasta regula a fost incalcata pe motiv ca prezența evreilor intr-un mediu creștin ar fi dus la dezvoltarea ereziilor. Se argumenta ca evreii incercau sa-i atraga, prin orice metoda, pe creștini la iudaism, dar mai ales pe cei care fusesera evrei și devenisera ,,creștini noi". Tocmai de aceea, obiectivul Inchiziției spaniole au fost acești ,,noi creștini", și nu evreii inșiși. Chiar și așa, aceasta perioada a adus teroare pentru toți evreii din regat: fiecare proces ii implica pe evrei, și se faceau eforturi pentru obținerea de noi decrete impotriva lor. ,,Meritul" inchiziției spaniole e acela de a-i fi acordat antisemitismului creștin un caracter insituțional, introdus in instituțiile formale de putere.[21]

Secolele XVI și XVII au fost martorele unui nou val de persecuții și propagari a stereotipirilor negative despre evrei. Martin Luther, dupa ce inițial avusese o atitudine pozitiva, s-a intors impotriva evreilor in momentul in care aceștia au respins chemarile de a se converti la creștinism, lasand moștenire luteranismului aceasta ura pentru evrei. Intoleranța generala a Catolicismului fața de evrei s-a extins deasemenea, conducand la expulzarea lor din Viena in 1670. Arhetipul evreu in cultura moderna europeana era Shylock, un camatar care iși revendica "bucata lui de carne creștina". Cuceririle și colonizarile unei mari parți a restului Europei au raspandit totodata acest stereotip, care a devenit realmente omniprezent. Prejudecata antievreiasca a continuat sa primeasca sprijin instituțional in secolul XVIII. Andreas de Rinn, o "victima" a omorului ritual, a fost beatificat in 1755. Izbucniri ale urii populare au continuat in diverse parți ale Europei, iar stereotipurile evreiești negative s-au dezvoltat de-a lungul secolelor, supraviețuind in mod evident in cultura europeana a secolului XIX.[22]

Lunga istorie a antisemitismului creștin ofera o imagine clara despre cum religia poate genera prejudecați ce conduc la ura. Se observa caracterul irațional al antisemitismului: considerat un popor paria, evreii au fost persecutați pentru credința lor in iudaism, dar și pentru necredința lor in alte religii; disprețuiți atunci cand erau saraci și detestați atunci cand erau bogați; necinstiți pentru ignoranța lor fața de cultura in mijlocul careia traiau și respinși pentru ca și-o insușeau; ridiculizați pentru separatismul lor și insultați pentru asimilarea lor.[23]

Gavin Langmuir argumenteaza ca antiiudaismul Creștinatații timpurii a pregatiti terenul pentru antisemitism, dar ca acesta nu a fost o cauza suficienta pentru dezvoltarea agresiva a acestui fenomen.[24] Steven Beller intarește acest argument, afirmand ca antisemitismul modern nu s-ar fi nascut in lipsa acestei moșteniri creștine a urii pentru evrei. Totuși, cu toate ca aceasta a fost o condiție necesara a "victoriei" antisemitismului, nu a fost una suficienta. Vom analiza in continuare condițiile care au dus la nașterea antisemitismului, și de asemenea particularitațile ce i-au conferit acestuia atributul de "modern".