Agresiunea germana si iezuitii. Austria si Polonia

Agresiunea germana si iezuitii. Austria si Polonia

Sa vedem cum a fost pregatit Anschluss-ul.

Mai intai de toate, si printr-o sincronizare 'providentiala', cand Mussolini a pus mana pe putere in Italia multumita lui don Sturzo, iezuit sef al partidului catolic, monseniorul Seipel, un iezuit, a devenit cancelar al Austriei. El a detinut aceasta pozitie pana in 1929, cu o intrerupere de doi ani si, in timpul acelor ani decisivi, el a condus politica interna a Austriei pe calea clericala si reactionara; succesorul sau a urmat aceeasi cale, care a condus la absorbtia acestei tari in blocul german. Reprimarea sangeroasa a revoltelor clasei muncitoare i-a adus numele de "cardinalul fara mila".

"In primele zile ale lunii mai 1936, von Papen a intrat in negoci­eri secrete cu dr. Schussnigg (cancelarul Austriei) atingandu-i punctul sensibil si aratandu-i cit de avantajoasa ar fi o reconciliere cu Hitler din punctul de vedere al Vaticanului; argumentul poate parea ciudat, dar Schussnigg era foarte devotat, iar von Papen era doar sambelanul papei" (G.E.R. Gedye, "Sinuciderea Austriei", pag.188).

Nimic surprinzator, sambelanul secret al papei era cel care conducea intreaga afacere si care s-a incheiat pe 11 martie 1938 cu demisia piosului Schussnigg (elev al iezuitilor) in favoarea lui Seyss-Inquart, sef al nazistilor austrieci. In ziua urmatoare, trupele germane au intrat in Austria si guvernul marioneta al lui Seyss-Inquart a proclamat unirea Austriei la Reich. Acest eveniment a fost intampinat cu o declaratie entuziasta a arhiepiscopului Vienei, cardinalul Innitzer, iezuit.

Pe 15 martie, presa germana publica urmatoarea declaratie a cardinalului Innitzer: "Preotii si credinciosii trebuie sa sustina fara ezitare marele stat german si pe Führer-ul a carui lupta de a instaura puterea, onoarea si prosperitatea Germaniei este in asentimentul Providentei".

Ziarele au tiparit in facsimil aceasta declaratie pentru a imprastia orice indoiala asupra autenticitatii ei. Reproduceri ale acestei declaratii au fost lipite pe zidurile caselor din Viena si din alte orase ale Austriei. Cardinalul Innitzer scrisese cu propria lui mana urmatoarele cuvinte sub semnatura sa: "Si Heil Hitler!"

"Trei zile mai tarziu, intregul episcopat austriac adresa o scri­soare pastorala tuturor episcopilor sai; ziarele italiene au publicat textul acestei scrisori pe 28 martie: era o adeziune fatisa la regimul nazist ale carui virtuti erau ridicate in slavi".

Cardinalul Innitzer, reprezentantul la nivelul cel mai inalt al bisericii romane in Austria, mai scria in declaratia sa: "Ii invit pe sefii organizatiilor de tineret sa pregateasca unirea lor cu organiza­tia Reich-ului german".

Prin urmare, nu numai ca arhiepiscopul-cardinal al Vienei, urmat de episcopatul sau, s-a avantat cu entuziasm alaturi de Hitler, dar a transmis ordinul ca tineretul 'crestin' sa fie instruit in conformitate cu metodele de pregatire naziste; aceste metode fusesera "condamnate in mod oficial" in teribila scrisoare enciclica (circulara) 'Mit brennender Sorge'!

Atunci, 'Mercure de France' nota pe buna dreptate: "Acesti episcopi nu au luat o hotarare care sa implice biserica, ca un tot, din proprie initiativa; Sfantul Scaun le dadea indicatii pe care ei pur si simplu le urmau". Aceasta este sigur! Dar ce alte 'directive' se puteau astepta din partea Sfantului Scaun care i-a adus la putere pe Mussolini, Hitler, Franco si a creat in Belgia 'Cristus Rex'' al lui Leon Degrelle? Inteleg atunci de ce autori englezi ca F.A. Ridley, Secker si Warburg s-au ridicat impotriva politicii lui Pius XI care a favorizat miscarile fasciste, oriunde au aparut ele".

Cat despre Anschluss, François Charles-Roux ne spune de ce era biserica atat de mult in favoarea lui: "Opt milioane de catolici austrieci uniti cu catolicii Reich-ului ar fi putut crea un corp catolic german care sa-si faca simtita puterea si greutatea".

Polonia se afla in aceeasi situatie ca Austria cand Hitler, dupa ce a invadat-o, a anexat o parte din ea in numele patriei. Au fost adaugate inca cateva milioane de catolici pentru a intari contingentul german aflat sub carmuire romana: Sfantul Scaun nu putea decat sa fie in favoarea acestei invazii, in ciuda intregii sale iubiri pentru "dragul popor polonez". De fapt, el nu privea cu ochi rai unirea violenta a catolicilor din Europa centrala conform planului generalului iezuit, Halke von Ledochovschi.

Tamaietorii autorizati ai Vaticanului continuau sa aminteasca cititorilor lor ca Pius XII "a protestat" impotriva agresiunii in scrisoarea enciclica 'Summi Pontificatus'. In realitate, acest document ridicol, ca toate documentele de acest gen care numara nu mai putin de 45 de pagini, contine numai o singura fraza, spre sfarsit, privitoare la Polonia strivita de Hitler. In aceasta scurta aluzie este dat un sfat poporului polonez de a se ruga mai mult la fecioara Maria! Contrastul este izbitor intre cele cateva cuvinte banale de condoleante si paginile magulitoare dedicate Italiei fasciste si de prea-marire a tratatului de la Lateran; acest tratat era incheiat de Sfantul Scaun cu Mussolini, colaboratorul lui Hitler care, la vremea cand papa isi scria scrisoarea enciclica, el tinea un discurs scandalos, rostit ca o provocare aruncata lumii si care incepea cu cuvintele: "Liquidata la Polonia!" (Lichidati Polonia!).

Dar ce riscuri exista in folosirea acestor alibiuri ridicole, atunci cand predici convertitilor? Pe langa aceasta, cati dintre ei erai dornici sa examineze aceste aluzii?

Deci, ce putem vedea atunci cand cercetam atitudinea Vaticanului fata de aceasta treaba? Mai intai de toate, vedem ca nuntiul (ambasadori Vaticanului) la Varsovia, monseniorul Cortesi, a silit guvernul polonez sa cedeze lui Hitler in toate aspectele: Danzig-ul, "coridorul", teri­toriile unde locuiau minoritatile germane. Odata treaba incheiata, il vedem pe Sfantul Parinte dand o mana de ajutor agresorului, incercand sa faca Parisul si Londra sa ratifice amputarea unei mari parti din "draga lui Polonie".

Acelora care ar fi mirati de o asemenea comportare fata de o tara catolica, le vom aminti de un precedent celebru: dupa prima divizare a Poloniei in 1772 - o catastrofa in care intrigile iezuite au jucat un rol important - papa Clement XIV, scriind imparatesei Austriei, Maria Tereza, isi exprima satisfactia in felul urmator: "Invadarea si divizarea Poloniei nu au fost facute numai din motive politice; era in interesul religiei, si spre profitul spiritual al bisericii ca, Curtea de la Viena sa-si extinda dominatia asupra Poloniei cat de mult posibil".

Cu siguranta nu este nimic nou sub soare, mai ales in Vatican. In 1939 nu mai era nevoie sa se schimbe nici un cuvant din acea declaratie cinica, in afara de "profitul spiritual al bisericii" care, de aceasta data, consta in unirea catorva milioane de catolici polonezi cu marele Reich. Acest fapt explica cu usurinta zgarcenia condoleantelor papale exprimate in "Summi Pontificatus".

In Cehoslovacia, Vaticanul a reusit chiar mai bine: a reusit sa-i furnizeze lui Hitler un prelat care a devenit capul acestui stat satelit al Reich-ului.

Anschluss-ul a facut mare zarva in Europa. De atunci incolo, amenintarea hitlerista incepu sa planeze asupra Cehoslovaciei, iar raz­boiul plutea in aer. Dar la Vatican nimeni nu parea interesat in asta. Sa-l ascultam pe François Charles-Roux: "La mijlocul lui august, incercasem sa-l conving pe papa ca ar trebui sa vorbeasca in favoarea pacii - o pace dreapta, desigur Primele mele incercari au fost fara succes. Dar, incepand cu luna septembrie 1938, cand criza internationala a ajuns la cel mai inalt nivel, am sesizat la Vatican impresii linistitoare care contrastau in mod ciudat cu deteriorarea rapida a situatiei".

"Toate incercarile mele", adauga fostul ambasador francez, "primeau acelasi raspuns din partea lui Pius XI: ,Ar fi fara rost, lipsit de necesitate, inoportun'. Nu am putut intelege incapatanarea lui in a pastra tacerea".

Evenimentele urmau sa. explice curand aceasta tacere. Mai intai a fost anexarea regiunii Sudete de catre Reich, desigur cu sprijinul Partidului Social Crestin; aceasta anexare a fost validata de consimtamantul de la München, iar Republica Cehoslovacia a fost divizata. Dar Hitler, care promisese sa respecte integritatea ei teritoriala, intentiona in realitate sa anexeze pamanturile cehe separat de Slovacia, si sa le stapaneasca personal sau prin imputerniciti.

Era usor pentru el sa realizeze aceste lucruri mai ales ca multi dintre sefii principalelor curente politice din Slovacia erau ecleziasti catolici, potrivit spuselor lui Walter Hagen. Printre acestia, preotul Hlinka (iezuit) avea la dispozitie o "garda" antrenata dupa principiile naziste. Se stie ca, potrivit legii canonice, nici un preot nu putea accepta un post public sau un mandat politic fara consimtamantul Sfantului Scaun.

Acest lucru este confirmat de R.P. de Soras, un cunoscut iezuit: "Cum ar putea fi altfel? Am spus-o deja: un preot, in virtutea 'caracterului' cu care il inzestreaza ordinarea, in virtutea functiei oficiale pe care el o exercita in cadrul bisericii, in virtutea sutanei pe care o poarta, are datoria sa actioneze ca un catolic, cel putin atunci cand este vorba de o actiune publica. Unde este preotul, acolo este biserica!"

Atunci, datorita consimtamantului Vaticanului, membrii clerului ocupau pozitiile din Parlamentul Cehoslovac. Si mai mult, unul dintre acesti preoti a trebuit sa obtina aprobarea Sfantului Scaun atunci cand insusi Führer-ul l-a investit cu functia de sef al statului, mai tarziu oferindu-i cele mai inalte distinctii hitleriste: Crucea de Fier si decoratia Vulturului Negru.

Asa cum se anticipase, pe 15 martie 1939 Hitler a anexat restul Bohemiei si Moraviei si a pus Republica Slovaca - pe care el insusi o crease dintr-o intorsatura de condei - sub protectia lui. In fruntea sta­tului Slovac l-a asezat pe monseniorul Tiso, un iezuit care "visa sa contopeasca catolicismul cu nazismul". O ambitie 'nobila' si usor de realizat, caci fusese deja dovedita de episcopatele Germaniei si Austriei. "Catolicismul si nazismul -  proclama Tiso - au multe in comun; ele lucreaza mana in mana la reformarea lumii".

Aceasta trebuie sa fi fost si opinia Vaticanului, in ciuda 'teri­bilei' enciclice "Mit Brenneder Sorge" caci nu a argumentat nici un pic la aprobarea numirii preotului conducator.

In iunie 1940, Radio Vatican anunta: "Declaratia monseniorului Tiso, sef al statului slovac, in care isi afirma intentia sa de a cladi Slovacia potrivit unui plan crestin, are intreaga aprobare a Sfantului Scaun".

"Regimul lui Tiso a afectat in mod special biserica protestanta din acea tara care cuprindea in sanul sau o cincime din populatie. Tiso a incercat sa reduca influenta protestanta la minim si chiar sa o elimine. Membrii influenti ai bisericii protestante au fost trimisi in lagarele de concentrare".

Eseu: Letonia - asezare si limite, mediul Natural, potentialul uman, economia Eseu: Viitorul geopolitic al Rusiei

Ei s-ar putea considera norocosi, daca avem in vedere declaratia prusacului Wernz, general al iezuitilor intre 1906 si 1915: "Biserica poate condamna pe eretici la moarte, caci orice drept pe care il au se datoreaza ingaduintei noastre".

Sa vedem acum ce fel de 'blandete apostolica' era folosita de pre­latul conducator in ceea ce-i priveste pe evrei: "In 1941, primul contingent de evrei din Slovacia si Silezia superioara a sosit la Auschwitz; de la bun inceput, cei care nu erau in stare sa munceasca erau trimisi la camera de gazare". Cine a scris aceasta? Un martor care nu poate fi pus la indoiala, Lordul Rusell din Liverpool, consilier juridic la procesul criminalilor de razboi.

Prin urmare, Sfantul Scaun nu degeaba imprumutase lui Hitler pe unul din prelatii sai. Seful de stat iezuit facea o treaba buna si satisfactia exprimata de Radio Vatican era justificata. Sa fii primul furnizor al Auschwitz-ului, ce glorie pentru acest om sfant si pentru intreaga Companie a lui Isus! De fapt, acestui triumf nu-i lipsea nimic. In timpul eli­berarii, acest prelat a fost luat prizonier de americani si predat ce­hilor, condamnat la moarte in 1946 si spanzurat - culmea - ca martir!

"Tot ce am facut impotriva evreilor se datoreaza dragostei fata de natiunea noastra. Dragostea pentru aproapele nostru si pentru tara noas­tra s-a dezvoltat intr-o lupta fructuoasa impotriva dusmanilor nazismului".

Un alt inalt demnitar al bisericii romane, dintr-o tara invecinata si-ar fi putut insusi aceasta declaratie a monseniorului Tiso. Caci daca fondarea "Orasului lui Dumnezeu" in Slovacia a insemnat ura si persecu­tie, potrivit traditiilor durabile ale biserici, ce se poate spune despre eminentul stat catolic al Croatiei, nascut din colaborarea ucigasului Pavelici cu monseniorul Stepinac si cu asistenta nuntiului papal, Marco.

Ar trebui sa privim in urma nu mai departe decat la cucerirea Lumii noi, punand laolalta actiunile aventurierilor lui Cortez cu nu mai putin ferocii calugari care se ocupau cu convertirea, ca sa descoperim ceva comparabil cu atrocitatile acelor "ustasi" sustinuti, comandati, stimulati de clerul fanatic pana la paroxism. Ceea ce au facut acesti "asasini in Numele Domnului" - cum au fost supranumiti de Herve Lauriere - timp de patru ani, sfideaza orice imaginatie, iar analele bisericii romane, chiar daca sint foarte bogate in material de acest fel, nu pot avea egal in Europa. Trebuie oare sa mai adaugam ca prietenul cel mai bun al aces­tui insetat de sange, Ante Pavelici, era monseniorul Stepinac, un alt iezuit?

Organizatia terorista croata 'Ustasi', condusa de Pavelici, a devenit cunoscuta poporului francez prin asasinarea la Marsillia a regelui Alexandru I al Iugoslaviei si a ministrului francez de externe, Louis Barthou, in 1934. "Cum guvernul lui Mussolini era in mod cert implicat in aceasta crima", extradarea lui Pavelici, care se refugiase in Italia, a fost ceruta de guvernul francez; Ducele a avut de grija desigur sa nu se permita acest lucru si Curtea de juri din Aix-en-Provence a fost ne­voita sa ceara pedeapsa cu moartea, in lipsa, pentru seful ustasilor.

Acest cap al teroristilor, platit de Mussolini, "lucra" pentru ex­pansiunea Italiei pe coasta Adriaticii. Cand, in 1941, Hitler si Mussolini au invadat si divizat Iugoslavia, acest presupus patriot croat a fost pus de ei in fruntea statului satelit creat de ei sub numele de "Statul independent al Croatiei". La 18 mai acelasi an, la Roma, Pavelici oferea coroana acelui stat ducelui de Spolete, care si-a luat numele de Tomislav II. Desigur, el a avut grija sa nu calce niciodata pe pamantul patat cu sange al pseudo-regatului sau.

"In aceeasi zi, Pius XII acorda o audienta particulara lui Pavelici si 'prietenilor' sai, unul din ei fiind monseniorul Salis Sewis, vicar al monseniorului Stepinac. Prin urmare, Sfantul Scaun nu se temea sa-si stranga mainile cu un criminal recunoscut, condamnat la moarte in contumacie pentru asasinarea regelui Alexandru I si a lui Louis Barthou, o capetenie terorista avand pe constiinta cele mai oribile crime! De fapt pe 18 mai 1941, cand Pius XII il intampina cu bucurie pe Pavelici si banda lui criminala, masacrarea ortodocsilor croati era la apogeu, simultan cu convertirile fortate la catolicism" (Herve Lauriere, "Asasini in Numele lui Dumnezeu").

Ei urmareau tocmai minoritatea sarba, asa cum mentioneaza si Walter Hagen: "Multumita ustasilor, tara a fost transformata curand intr-un haos sangeros Ura de moarte a noilor stapani a fost indreptata catre evrei si sarbi, care au fost declarati in mod oficial in afara legii Toate satele, chiar regiuni intregi au fost rase sistematic de pe fata pamantului Sarbii ortodocsi au fost fortati sa se converteasca la ca­tolicism. Aceste convertiri obligatorii constituiau desavarsirea proce­sului de "croatizare".

Andria Artukovici, ministrul de interne, a fost marele orator al acestor masacre si convertiri fortate; dar, in timp ce el facea aceste lucruri, el se apara pe sine din punct de vedere "moral", asa cum afirma un martor aflat intr-o pozitie inalta. Intr-adevar, cand guvernul iugoslav a cerut extradarea sa din Statele Unite unde acesta se refugiase, s-a gasit cineva sa vorbeasca in numele sau: iezuitul R.P. Lackovici, locuind de asemenea in Statele Unite si fost secretar al lui Stepinac, arhiepiscopul Zagrebului in timpul razboiului. "Artukovici - afirma iezuitul - era purtatorul de cuvant al monseniorului Stepinac. Intre 1941-1945 nu trecea o zi in care sa nu-l vad in biroul meu sau in al lui. El cerea sfatul arhiepiscopului in toate actiunile intreprinse, acolo unde aspectul moral era implicat" ("Mirror News" din Los Angeles, 24 ian.1958).

Cand stim care erau "actiunile" acestui calau, ne dam seama ce fel de 'sfaturi' moral-edificatoare ii dadea Stepinac.

Masacrele si convertirile au durat pana la eliberare iar bunavointa Sfantului parinte fata de acesti ucigasi nu s-a alterat de fel. Se poate citi in ziarele catolice croate din acea perioada despre un schimb de complimente intre Pius XII si Pavelici, "Poglavnik-ul" caruia monseniorul Saric, arhiepiscop de Sarajevo si poet in timpul liber, i-a dedicat versuri impregnate de o admiratie nemarginita.

Dar acesta nu era doar un spectacol al bunelor maniere: "Monseniorul Stepinac a devenit membru al Parlamentului 'ustas'. El poarta decoratii 'ustase', este prezent la cele mai importante manifestatii oficiale ale acestora, ocazii cu care tine cuvantari" Trebuie sa ne mai miram de respectul aratat monseniorului Stepinac de statul satelit croat? Sau ca laudele lui erau expuse in presa 'Ustasa'? Este, vai!, prea evident ca fara ajutorul monseniorului Stepinac pe plan politic si religios, Ante Pavelici nu ar fi obtinut niciodata colaborarea catolicilor croati".

Pentru a intelege intreaga extindere a colaborarii, trebuie citita presa catolica croata, 'Katolicki Tjednik; 'Katolick List', 'Hrvatski Narod' si alte publicatii care se intreceau in a-l maguli pe sangerosul "Poglavnik". Pius XII era atat de multumit ca acesta era un "catolic practicant", iar stima cea mai inalta a suveranului pontif imbratisa chiar si pe complicii acestui 'mare' om.

'Osservatore Romano' ne informeaza ca la 22 iulie 1941, papa primea 100 de membri ai Politiei de Securitate Croata., condusi de seful politiei din Zagreb, Eugen Kvaternik-Dido. Acest grup de SS-isti croati, varfurile calailor si tortionarilor ce activau in lagarele de concentrare, a fost prezentat Sfantului parinte de catre cineva care comitea crime atat de monstruoase, incat propria lui mama s-a sinucis de disperare. Bunavointa lui Pius XII este usor de explicat prin telul apostolic al acestor ucigasi. Un alt "catolic practicant", Mile Budak, preot militar, exclama la Karlovac, in august 1941: "Miscarea ustasa este bazata pe religie. Intreaga noastra activitate se sprijina pe loialitatea fata de religia si biserica catolica' (Herve Lauriere, "Asasini in Numele lui Dumnezeu", pag.97).

Pe langa aceasta, la 22 iulie, la Gospic, acelasi preot a definit foarte bine aceasta activitate: "Vom ucide cativa sarbi, vom deporta pe altii, iar restul vor fi siliti sa imbratiseze religia romano-catolica".

Acest program groaznic a fost dus la indeplinire punct cu punct. Cand eliberarea punea capat acestei tragedii, 300.000 de sarbi si evrei fusesera deportati si mai mult de 500.000 masacrati. Prin aceste mijloace, biserica romana a determinat de asemenea 240.000 credinciosi ortodocsi sa intre sub stindardele sale credinciosi care revenira la religia lor traditionala imediat dupa eliberare.

Dar, pentru a obtine acest rezultat ridicol, ce orori s-au abatut asupra acestei tari nenorocite! In cartea "Asasini in Numele lui Dumnezeu" a lui Herve Lauriere, se pot     citi detalii despre torturile monstruoase pe care acesti "catolici practicanti" - 'ustasii' - le aplica sarmanelor lor victime.

Ziaristul englez J.A. Voigt a scris: "Politica croata consta in ma­sacre, deportari si convertiri. Numarul celor masacrati ajungea la sute de mii. Masacrele erau insotite de torturi brutale. 'Ustasii' scoteau ochii victimelor lor, din care isi faceau ghirlande pe care le purtau sau le tineau ca amintire".

"In Croatia, iezuitii au implantat clericalismul politic". Acesta este cadoul oferit mereu de faimoasa Compania a lui Isus tuturor natiunilor care au intampinat-o cu bunavointa. Acelasi autor ­adauga: "Prin moartea marelui tribun croat Radici, Croatia pierde prin­cipalul opozant al clericalismului politic; acest clericalism politic va cuprinde actiunea catolica, definita foarte bine de Friedrich Muckerman. Acest iezuit german, bine cunoscut inainte de ridicarea lui Hitler, a facut-o de cunoscut in 1928 intr-o carte a carei cuvant inainte era scris de monseniorul Pacelli, pe atunci nuntiu papal la Berlin. Muckerman se exprima dupa cum urmeaza: "Papa este interesat de cruciada actiunii catolice. El este calauza care poarta stindardul imparatiei lui Hristos. Actiunea catolica inseamna reunirea la nivel mondial a catolicismului. Acesta trebuie sa-si traiasca varsta eroica Noua epoca poate fi castigata pentru Hristos numai cu pretul sangelui".

Zece ani dupa cele scrise mai sus, cel ce scrisese cuvantul inainte la cartea parintelui iezuit Muckermann statea pe scaunul Sfantului Petz si, in timpul pontificatului sau, "sangele pentru Hristos" a curs in fluvii in Europa; dar Croatia a suferit cele mai cumplite atrocitati ale acelei "noi epoci".

Acolo, nu numai ca erau preoti care predicau infaptuirea acelor maceluri, dar unii chiar defilau in fruntea criminalilor. Altii detineau, pe langa functiile lor bisericesti, posturi oficiale de prefecti sau sefi ai politiei 'ustasi', si chiar de sefi ai lagarelor de concentrare, unde ororile nu au fost intrecute nici de cele comise la Dachau sau Auschwitz.

Pe aceasta lista a criminalilor sangerosi trebuie sa-i adaugam si pe abatele Bozidar Bralo, pe preotul Dragutin Kamber, iezuitul Lackovici si abatele Ivan Salici, secretari ai monseniorului Stepinac, preotul Nicolae Bilogrivici, etc si nenumarati franciscani; unul dintre cei mai cruzi dintre acestia a fost fratele Miroslav Filipovici, principalul organizator al masacrelor, sef si calau al lagarului de concentrare de la Jasenovac, cel mai respingator dintre aceste iaduri pamantesti.

Soarta fratelui Filipovici a fost asemanatoare cu cea a lui Tiso, in Slovacia: cand a venit eliberarea, el a fost spanzurat, purtand sutana preoteasca. Dar multi dintre rivalii sai, nu foarte nerabdatori sa castige laurii martirajului, au fugit in Austria, amestecandu-se cu asasinii pe care ii ajutasera.

Dar ce facea ierarhia, cand se confrunta cu frenetica sete de sange a atator subordonati ai sai? Ierarhia, sau episcopatul si conducatorul ei, monseniorul Stepinac, au votat in Parlamentul 'Ustasilor' in favoa­rea decretelor privind convertirea ortodocsilor la catolicism, trimite­rea de 'misionari' in mijlocul taranilor terorizati, convertirea fara cracnire a satelor intregi, luarea in posesie a proprietatilor biserici ortodoxe sarbe, si fara incetare turnau laude si binecuvantari asupra Poglavnik-ului, urmand exemplul Papei Pius XII.

Papa Pius XII era reprezentat la Zagreb de un calugar eminent, R.F Marcone. Acest "Sancti Sedis Legatus" primea locul de onoare la toate ceremoniile regimului 'ustas' si se fotografia cu evlavie in casa sefu­lui criminalilor - Ante Pavelici - impreuna cu familia acestuia, care il primise ca pe un prieten. "Cine se aseamana se aduna".

Prin urmare, relatiile dintre asasini si ecleziasti erau guvernate de cea mai sincera prietenie - desigur, multi dintre ecleziasti detineau ambele pozitii, pentru care nu au fost niciodata invinuiti. "Scopul scuz mijloacele".

Cand Pavelici si cei 4000 de ustasi - care includeau si pe arhiepiscopul iezuit Saric, episcopul Garic si 400 de clerici - au parasit scena unde si-au expus ororile pentru a merge mai intai in Austria si apoi in Italia, ei au lasat in urma o parte din comorile lor: filme, fotografii, discursuri imprimate ale lui Ante Pavelici, fisete pline cu bijuterii, monezi de aur, aur si platina de provenienta dentara. Prada luata de la bietii nenorociti care fusesera omorati era ascunsa in palatul arhiepiscopiei, loc unde a si fost descoperita in cele din urma.

Cat despre fugari, ei au profitat de Comisia pontificala pentru ajutor , creata special pentru a salva criminalii de razboi. Aceasta institutie de caritate ii ascundea in manastiri, mai ales in Italia si Austria si le procura pasapoarte false, dandu-le posibilitatea sa plece spre tari mai prietenoase , unde ar fi putut sa se bucure in pace de roadele jafurilor lor. Acest lucru a fost facut si pentru Ante Pavelici, a carui prezenta in Argentina a fost descoperita in 1957, printr-un atentat la viata lui, prilej cu care el a fost ranit. 

De atunci, regimul dictatorial din Buenos Aires a inceput sa se prabuseasca. Ca si fostul presedinte, Peron, protejatul sau a trebuit sa praseasca Argentina. Din Paraguay, unde a plecat mai intai, el a ajuns in Spania, unde a murit la 28 decembrie 1959, la spitalul german din Madrid. Cu aceasta ocazie, presa franceza a reamintit in paginile sale sangeroasa lui cariera si - mult mai discret - pe puternicii complici care l-au facut scapat fara pedeapsa.

Sub titlul "Belgradul cere in zadar extradarea lui", citim in zia­rul Le Monde : "Informatiile sumare publicate in presa de azi dimineata reinvie, in mijlocul poporului iugoslav, amintirile unui trecut plin de suferinte si amaraciune impotriva acelora care, ascunzandu-l pe Ante Pavelici de mai mult de 15 ani, blocheaza cursul justitiei". Paris-Presse demasca ultimul adapost oferit teroristului, cu o scurta dar semnificativa fraza: "El a sfarsit intr-o manastire francis­cana din Madrid". De fapt, de acolo fusese luat Pavelici la spitalul unde si-a platit datoriile fata de natura - dar nu si fata de justitia sfidata de acesti "puternici complici" usor de identificat.

Monseniorul Stepinac care avea, precum el o spunea, "o constiinta curata", statea la Zagreb unde a fost prins in 1946. Condamnat la munca silnica, el a fost, de fapt, obligat doar sa locuiasca in exclusivitate in satul sau natal. Pedeapsa era usor de indurat, dupa cum putem vedea,

dar biserica romana avea nevoie de martiri. Arhiepiscopul Zagrebului a fost facut membru al suitei pontificale de catre Pius XII, care s-a grabit sa-i confere titlul de cardinal, recunoscandu-i astfel "apostola­tul care genereaza stralucirea cea mai pura".

Suntem familiarizati cu insemnatatea simbolica a hainei cardinali­lor (purpurie): cel care o imbraca trebuie sa fie gata sa-si marturiseasca credinta lor chiar "pana la varsarea sangelui". Nu putem nega ca aceasta varsare de sange nu a fost abundenta in Croatia in timpul apostolatului acestui om 'sfant', dar sangele care a curs acolo in torente nu a fost, desigur, al prelatului: era sangele credinciosilor ortodocsi si al evreilor. Se poate vedea cu uimire ca acolo a avut loc o inversare a meritelor.

Daca asa stau lucrurile, dreptul la rangul de cardinal al monseniorului Stepinac nu poate fi contestat. In dioceza Gornii Karlovac, parte a episcopatului sau, din 460.000 de ortodocsi care locuiau acolo, 50.000 au reusit sa se ascunda in munti, 50.000 au fost trimisi in Serbia, 40.000 au fost convertiti fortat la catolicism, iar 28.000 au fost masacrati" (Jean Hussard, "Vazut in Iugoslavia").

La 19 decembrie 1958, citim in 'Franta catolica': "Pentru preamari­rea eroismului eminentei sale, cardinalul Stepinac, pe 21 decembrie 1958 va avea loc o mare adunare la ora 4, la biserica Saint-Odile, Paris. Va fi prezidata de cardinalul Feltin, arhiepiscop de Paris. Senatorul Ernest Pezet si parintele Dragoun, paroh al misiunii croate in Franta, vor lua si ei parte. Excelenta sa, monseniorul Rupp va celebra liturghia si impartasania". Iata cum o noua figura, si nu una de mica importanta, cea a cardinalului Stepinac, veni sa imbogateasca galeria iezuitilor celebri.

Un alt scop al acelei intruniri din 21 decembrie 1958, de la biserica Saint-Odile, a fost cel de a 'lansa' o carte scrisa in apararea arhiepiscopului Zagrebului de catre insusi R.P. Dragoun; monseniorul Rupp, coleg al cardinalului Feltin, scria prefata. Nu putem oferi acum o analiza mi­nutioasa, dar sa spunem totusi urmatoarele.

Cartea este intitulata: "Dosarul cardinalului Stepinac", ceea ce pare sa promita cititorului o expunere obiectiva a procesului de la Zagreb. De fapt, in acest volum care numara 285 de pagini, gasim discursurile complete ale celor doi avocati ai arhiepiscopului, insotite de remarci extinse ale autorului. Dar nici invinuirea, nici cuvantarea acuzatorului nu sunt mentionate, nici macar pe scurt, in aceasta carte.

R.P. Dragoun pare sa ignore proverbul francez "Exista doua puncte de vedere in fiecare intamplare", desi, desigur, il cunoaste prea bine.

Sa luam in consideratie, totusi, ratiunea si motivele invocate pentru disculparea lui Stepinac. Dar intai de toate, la intrebarea: era monseniorul Stepinac mitropolit al Croatiei si Sloveniei?, cartea lui Dragoun nu raspunde. La pag.142 a acestei carti, citim urmatoarele privind copia unui raport al monseniorului Stepinac, a carui autenticitate fusese contestata de aparare: "In textul copiei, arhiepiscopul este descris ca "Metropolita Croatie et Slavoniae", dar arhiepiscopul nu este mitro­polit si nici nu se prezentase vreodata astfel.

Acestea ar clarifica lucrurile, daca nu am citi, la pag.114, urma­toarele cuvinte preluate chiar dintr-o declaratie a monseniorului Stepinac inaintea tribunalului: "Sfantul Scaun a subliniat deseori ca natiunile mici si minoritatile nationale au dreptul sa fie libere. Nu as avea eu dreptul, ca episcop si mitropolit, sa ma apar?" Cu cat citim mai mult, cu atat intelegem mai putin!

Nu conteaza! Cum ni se aminteste iarasi si iarasi, monseniorul Stepinac nu ar fi putut influenta in nici un fel comportamentul clerului si turmei sale.

Celor care au publicat articole in presa catolica, articole care proslaveau talentele lui Pavelici si ale asasinilor lui platiti, li se da urmatorul raspuns: "Este de-a dreptul ridicol sa-l faci pe monseniorul Stepinac responsabil pentru ceea ce au scris ziarele". Chiar si atunci cand acest ziar era 'Katolicki List', cea mai importanta publicatie ca­tolica din Zagreb, dioceza monseniorului Stepinac. In aceste conditii mentionam, fara suparare, si publicatiile 'Andjeo Cuvar' (Ingerul pazitor) al franciscanilor, 'Glasnik Sv. Ante' (Glasul sfantului Anton) al calugarilor franciscani, 'Vjesnik Pocasne Straze Srca Isusova' (Publicatia garzii de onoare a Sfintei Inimi) apartinand iezuitilor.

Prin urmare, se pretindea ca monseniorul Stepinac, mitropolit con­testat, nu avea nici o influenta asupra acestor publicatii, al caror presedinte era si care se intreceau una pe alta in adularea lui Pavelici si a regimului sau sangeros.

Nici acesta din urma nu avea nici o putere, asa spun aparatorii, asupra episcopilor 'ustasi' Sacric, Garic, Acsamovici, Simrak si altii, care il inundasera pe Pavelici cu laude si preamareau crimele sale asupra 'cruciatilor' Actiunii Catolice, sau asupra criminalilor franciscani sau asupra calugaritelor din Zagreb care marsaluisera cu mainile ridicate dupa moda salutului hitlerist. Ce 'atotstapanitor' straniu, fara putere asupra nimic si a nimanui!

Faptul ca facea parte, impreuna cu alti zece preoti catolici, din Parlamentul 'ustas', nu il compromitea pe arhiepiscop - sau cel putin asta trebuie sa credem din moment ce evenimentul era pur si simplu ignorat. Nu ar trebui, deci, sa-i reprosam nici prezidarea conferintelor episco­pale, nici a comitetelor de aplicare a decretului privind convertirea ortodocsilor. Astfel, pretextul 'umanitar' de a fi facut pe atatia sa intre in biserica romano-catolica, fortati desigur, este in intregime - si cu indemanare - lamurit. Se pot citi urmatoarele despre 'ingrozitoarea dilema' cu care se confrunta Stepinac: "Datoria sa pastorala era sa men­tina intacte principiile canonice dar, pe de alta parte, dizidentii care refuzau sa imbratiseze religia catolica erau masacrati; prin urmare, el a micsorat severitatea regulilor".

Ramanem si mai uimiti cand citim putin mai departe: "El incearca sa rezolve aceasta alternativa dramatica prin scrisoarea circulara din 2 martie 1942, in care ordona preotilor sa cerceteze cu atentie motivele convertirii". Este intr-adevar o metoda speciala de "a atenua severitatea regulilor" si de a rezolva "dramatica alternativa"!

Monseniorul Stepinac a deschis sau a inchis usile bisericii romane falsilor convertiti? Ar fi absolut imposibil sa aflam asta daca ne-am opri doar la aceasta cuvantare a apararii. Aparatorii arhiepiscopului par sa aleaga varianta musamalizarii atunci cand declara: "Cazurile de re-botezare au fost rare pe teritoriul arhidiocezei Zagrebului" (R.P. Dragoun, "Dosarul (cazul) cardinalului Stepinac").

Din pacate, statisticile nu arata contrariul, cum am aratat si mai inainte: "Numai in dioceza Gornii Karlovac, parte a arhiepiscopiei Zagrebului, 40.000 de persoane au fost re-botezate".

Este evident ca asemenea rezultate nu puteau fi obtinute decat prin convertiri in masa a unor sate intregi, cum a fost cazul satului Kamensko, unde 400 de oi ratacite s-au intors intr-o singura zi in poala bisericii romane, "in mod spontan si fara nici o presiune din partea autoritatilor civile si ecleziastice".

Atunci de ce a fost tinut ascuns acest numar? Daca acest numar de convertiri se datora, intr-adevar, "sentimentelor caritabile" ale cleru­lui catolic croat si nu exploatarii cinice a terorii, ei ar fi trebuit sa fie mandri. Adevarul este ca valul aruncat peste aceste infamii, in in­cercarea de a le ascunde, este transparent si nu destul de mare. Daca l-ar acoperi pe Stepinac, altii ar trebui sa ramana descoperiti: epis­copii Saric, Garic, Simrak, preotii Bilogrivici, Kamber Bralo si asociatii lor, franciscanii si iezuitii, iar in final, insusi Sfantul Scaun.

Am putea sa-l lasam pe acest arhiepiscop sa se bucure de "constiinta lui curata", acest primat al Croatiei asa-zis lipsit de orice autoritate, auto intitulandu-se 'mitropolit' cand nici nu era si, culmea culmilor, deschizand portile, cand de fapt le inchidea. Dar, de partea acestui prelat fantastic era un altul, important si puternic, R.P. Marcone, re­prezentantul personal al lui Pius XII. Era acest "Sancti Sedis legatus", de asemenea lipsit de orice autoritate asupra clerului croat? Nimeni nu poate sti! Pentru ca "dosarul" atat de bine cenzurat nu face nici o afirmatie in legatura cu aceasta persoana importanta; totusi, am putea fi siguri de existenta ei, chiar daca nu am avea alte informatii cum ar fi fo­tografiile care il arata oficiind in catedrala din Zagreb, in mijlocul statului major al 'ustasilor' si mai ales stand la masa cu familia lui Pavelici, catolicul practicant, care organiza masacrele.

Trebuind sa faca fata unui asemenea document, nu este de mirare ca prezenta reprezentantului papei era camuflata; misticii ar numi asta 'luminarea intunericului'! Dar aceste cateva randuri din dosar sunt si mai 'iluminante': "Insusi procurorul, in nota sa de acuzare, il expune pe Secretarul de stat al Sfantului Scaun, cardinalul Maglione, care, in 1942 il desemnase pe arhiepiscopul Stepinac sa stabileasca legaturi mai sincere si cordiale cu autoritatile 'ustase'.

Intelegerea secreta dintre Vatican si criminalii ustasi este destul de clara. Insusi Sfantul Scaun il indemna pe monseniorul Stepinac sa colaboreze cu ei, iar reprezentantul personal al lui Pius XII, luand loc la masa lui Pavelici, aplica instructiunile pontificale litera cu litera: sinceritatea si cordialitatea in relatiile cu ucigasii credin­ciosilor ortodocsi si ai evreilor. Aceasta nu ne surprinde!

Dar la ce gandeau iezuitii cand afirmau cu incapatanare ca neintreruupta cooperare acordata dictatorilor de catre prelatii Sfintiei sale era o idee absolut personala si nu dictata de Vatican? Atunci cand cardinalul Maglione trimitea recomandarea mai sus mentionata catre arhie­piscopul Zagrebului, era aceasta o "idee personala" pe care si-o exprima sub pecetea slujbei de Secretar de stat?

Dovada complicitatii intre Sfantul Scaun si ustasi, adusa de R.P. Dragoun si pe care tocmai am mentionat-o, incheie acest capitol. Dar iata o noua confirmare a sentimentelor evanghelice care infloreau si inca mai infloresc printre credinciosii bisericii catolice croate fata de sarbii ortodocsi. "Federatia muncitorilor croati din Franta trimitea o invitatie pentru o adunare solemna organizata duminica, 19 aprilie 1959, la ,Centrul confederatiei generale a muncitorilor crestin in Paris', pentru a sarbatori a 18-a aniversare a fondarii organizatiei croate 'Ustasi'. Pe invitatie se putea citi: ,Ceremonia va incepe cu o liturghie sfanta la biserica Notre Dame de Lorette'. Dar cititorul, edi­ficat asupra acestui inceput pios, este cu atat mai uimit cand descopera imediat dupa aceea, acest indemn direct: MOARTE SARBILOR! ('Le Monde', 19 aprilie 1959). Prin urmare, acest deloc banal document exprima regretul ca nu mai sunt ucisi acum ,fratii intru Hristos'!"

Cartea lui R.P. Dragoun, rector a1 Misiunii croate din Franta, insinueaza ca francezii catolici nu i-au intampinat prea calduros pe re­fugiatii croati. Aceasta ni se spune la pagina 59 si 60, iar la paginile 280 si 281, autorul arata 'dureroasa dezamagire' pe care au incercat-o acesti refugiati, fiind intampinati cu totala lipsa de intelegere din partea fratilor intru credinta.

Luand in consideratie documentul mentionat anterior, aceasta lipsa de intelegere pare de inteles; suntem bucurosi ca ai nostri concetateni au aratat atat de putina simpatie unei forme de pietate in care chema­rea la crima mergea mana in mana cu liturghia, dupa cea mai buna traditie romano-catolica - 'Ustasa'. Am fi si mai bucurosi daca asemenea brosuri sangeroase ar fi interzise tiparului si distribuirii lor in Paris.

La 10 februarie 1960, infamul arhiepiscop de Zagreb, Alois Stepin murea in satul sau natal, Karlovice, unde i se impusese sa locuiasca. Moartea sa a creat Vaticanului ocazia sa organizeze una din cele mai spectaculoase manifestari, in care dealtfel exceleaza.

Cu acea ocazie, multe au trebuit facute ca majoritatea catolicilor sa nu aiba nici o indoiala asupra 'cazului' Stepinac, Prin urmare, Sfantul Scaun s-a autodepasit pentru a da acestei manifestari toata stralucirea posibila, 'Osservatore Romano' si intreaga presa catolica au dedicat mul coloane laudelor inchinate "martirului", "testamentului sau spiritual", iar cuvantarile tinute de Ioan XXIII au proclamat "respectul acestuia si afectiunea deosebita"; acestea au fost motivele care l-au indemnat sa acorde acestui cardinal, care nu facea parte din conducerea bisericii (Curia), onorurile unui serviciu religios in catedrala Sf. Petru din Roma, unde el insusi i-a dat iertarea de toate pacatele. Si pentru a desavarsi aceasta ridicare in slavi, presa a anuntat inceperea pregatirilor pentru beatificarea acestei ilustre persoane.

Trebuie sa admitem ca merita o asemenea proslavire, si chiar si aureola primita, pentru ca a respectat 'sfanta supunere' si pentru ca a dus la indeplinire directivele Sfantului Scaun privind relatiile "sincere si cordiale" dintre el si ustasi.

Dar, chiar si printre catolici, speram ca se vor gasi cativa care sa discerna in spatele acestei exaltari a acestui viitor sfant si in spatele ingroparii in flori a sangeroaselor amintiri ale "apostolatului" sau, incercarea Vaticanului de a-si ascunde propriile sale crime.