Versul popular cantat

Versul popular cantat

Problematica legaturii dintre vers si melodie in cantecul popular romanesc, dar si necesitatea studierii raportului dintre vers si muzica au fost studiate si bogat demonstrate[1].

Intre poezie si muzica - ca forme concrete ale aceluiasi fenomen social - arta - exista legaturi indiscutabile care privesc originea, forma de reflectare a realitatii si scopul, functia lor sociala.

Etnomuzicologul Gheorghe Ciobanu observa ca "desi este foarte importanta - aceasta legatura nu reprezinta caracteristici stabile, infatisandu-ni-se diferit de la individ la individ, atat in cadrul genurilor cat si al regiunilor si deci nu reprezinta acea legatura care sa se manifeste unitar, peste timp, spatiu si oameni, in cadrul creatiei noastre populare[]. Trebuie sa ne indreptam atentia spre legatura esentiala dintre vers si melodie"[2].

Din punct de vedere structural, problemele de versificatie au fost studiate partial de Weigand, N. I. Apostolescu, S. Dragoi, Bela Bartok, Constantin Brailoiu, iar in ultimele doua decenii, de colaboratorii si urmasii acestuia.

In studiile despre versul popularl s-a subliniat de nenumarate ori lega­tura dintre structura acestuia si a melodiei si, in consecinta, obli­gativitaitea analizei ambelor componente ale cantecului.

In folclorul nostru exista doua categorii de versuri:

a) versul necantat (scandat) si b) versul cantat.

Versul necantat se imparte in doua subcategorii :

1. versul scandat independent de muzica, care se gaseste in: urari de Anul Nou, "multamite"(adica urari de multumire pentru daruri) la sarbatorile de  iarna si la cununa de la seceris, oratii sau conacarii, la nunta), descantece, unele proverbe si zicatori, versuri din folclorul copiilor:

2. vers scandat (sau cantat pe o melodie foarte simpla), apare in timpul dansului sau independent de dans (la petreceri, la nunta, la sezatoare si claca etc.); ca dimensiune si structura se inrudeste cu versul cantat.

In decursul timpului s-au produs contaminari intre cele doua categorii (a si b), aceleasi versuri pot fi cantate sau scandate, deci exista o continua deplasare de la o categorie la alta.

Versul (grupare de cuvinte asezate dupa anumite legi de structura si forma) are la baza sistemul limbii vorbite.

1. Limba vorbita este "sintonica", deci cuvantul este alcatuit numai din silabe accentuate si neaccentuate. Ritmul si versificatia se bazeaza deci pe succesiunea si alternarea silabelor accentuate si neaccentuate:

2. Silabele din vorbire au o durata aproximativ egala. Lungirile usoare sunt determinate de cerinte afective sau stilistice.

3. In vorbire, accentul este de intensitate. Fiecare cuvant are un accent, in jurul caruia se grupeaza silabele neaccentuate. In cuvinte cu mai mult de 4 silabe pot fi doua accentuate, neegale ca intensitate:

4. Locul accentului in cuvant nu este fix: poate cadea pe prima, a doua etc. silaba. Mai mult, acelasi cuvant in vorbirea regionala comporta accente diferite (de exemplu, dusmān sau dųsman etc.). De aici rezulta o mare libertate in succesiunea accentelor :

5. Accentul tonic (din vorbire) este ascendent (iubit), descendent (māma)  sau sincopat (iub^re) .

Trasaturile caracteristice versului necantat:

- versurile sunt inegale ca dimensiune (de 6, 8, 9, 10, 11) silabe, deci sunt heterometrice:

- versurile se termina cu silaba neaccentuata (sunt acatalectice sau paroxitonice sau cu silaba accentuata (catalectice sau oxitonice);

- accentele din vorbire (tonice) coincid cu accentele metrice (prozodice ale versului);

- silabele se grupeaza in "picioare metrice" inegale (de 2, 3, 4 etc. silabe) si fiecare picior metric incepe cu o silaba accentuata; deci, versurile au un numar inegal de picioare metrice, unele binare, altele ternare etc., care se succed liber;

- versul incepe cu silaba accentuata sau neaccentuata (este acefal).

Trasaturile caracteristice ale versului cantat

Versul popular cantat are doua tipuri de baza: octosilabic si hexasilabic (tetrapodie si tripodie). Cea mai mare raspandire o are versul octosilabic, asa cum constata Bela Bartok[3] (pentru muzica populara din Hunedoara) inca din 1914. Tiparul hexasilabic, prezent in unele creatii din cadrul obiceiurilor (ceremonialul funebru, ciclul calendaristic), balade, constituie si un indiciu al arhaismului cantecelor respective.

Fiecare tipar are doua forme: acatalectica (completa) si forma catalectica (incompleta).

Vers octosilabic (tetrapodie):

forma acatalectica

forma catalectica

Vers hexasilabic (tripodie):

forma acatalectica

forma catalectica

Accentele cad pe primele silabe din grupurile bisilabice (podii metrice); cu alte cuvinte, silabele cu numere impare sunt accentuate, iar cele cu numere pare sunt neaccentuate. Prima silaba din vers este accentuata, deci inceputul melodiei nu va fi anacruzic decat ca exceptie.

Versul octosilabic se grupeaza in patru picioare (podii) metrice binare (tetrapodie), iar versul hexasilabic in trei picioare metrice (tripodie).

Legatura structurala dintre vers si melodie

1. Cea mai importanta relatie, in jurul careia converg toate celelalte raporturi poetico-muzicale, este relatia vers-rand melodic. Dimensiunea randului melodic si cea a versului coincid. Randul melodic se desfasoara pe trei picioare metrice cand corespunde unui vers de tipar tripodic, sau pe patru picioare metrice cand evolueaza pe un tipar de vers tetrapodic. Cele doua elemente se intrepatrund, pentru exprimarea aceluiasi continut.

2. Izometria este o caracteristica a versului popular cantat prin care se mentine acelasi tipar pe toata intinderea cantecului; daca o piesa incepe intr-un tipar octosilabic, acesta se pastreaza pana la sfarsitul ei. Forma - catalectica sau acatalectica - de obicei, nu se mentine; de asemenea, configuratia finalurilor de vers sufera unele modificari, prin adaosurile sau contractiile silabice, care apar prin fuziunea vers-fraza muzicala.

Constantin Brailoiu remarca si cazuri izolate, in care versul hexasilabic alterneaza cu cel octosilabic, prin adaugarea unui refren scurt, a carui durata nu depaseste cadrul metric initial[4],

sau prin adaugarea, la genitivele feminine, a unei silabe accentuate:

Cantecele in care alterneaza grupuri de versuri de 6 si 8 silabe (heterometrice) apartin unui stadiu intermediar si denota o faza de disolutie a genului respectiv, de exemplu, in unele cantece de nunta, in balade, etc.

3. Fractionarea. In timpul cantarii, unele accente metrice primesc intarituri determinate de desfasurarea melodica (inaltimi si durate diferite, repetarea aceluiasi motiv, schimbarea directiei melodice).

Si poezia populara romaneasca prezinta o fractionare a versurilor, prin rima interioara:

Rupse viata de rodita (4+4)

sau

Lae, bucalae (2+4)

sau

Caloiene, Iene (4+2)

Rimele interioare se regasesc in toate genurile folclorice, cu precadere in colinde, unde rimele exterioare sunt mai rare, acestea aparand mai tarziu in poezia populara.

Cezura care apare prin fractionarea versului, din poezia propriu-zisa - cu exceptia unor cantece si jocuri de copii - nu influenteaza structura liniei melodice.

Proiect: Dunarea - sectoarele dunarii Proiect: Clima. Clima Europei. Clima Romaniei

(Colindul "Leusorul a plecat", din Antologia

folclorica din Tinutul Padurenilor

Elemente aparute in procesul interpretarii

1. Silaba de completare. Se stie ca un text poetic se poate adapta la mai multe melodii si invers, cu anumite limite (cu conditia identitatii de structura si continut). Daca textul are versuri catalectice (de 7, 5 silabe), iar frazele muzicale au fost create pe un tipar complet (acatalectic), versul se adapteaza acestuia dupa norme traditionale, intregindu-se cu silabe de completare. Completarile se diferentiaza pe plan regional si pe genuri.

In general, completarile se fac dupa anumite norme:

a) cand versul catalectic se termina cu o consoana, se adauga de obicei vocala u , care formeaza cu consoana o noua silaba:

- i (in Oltenia si Muntenia inclusiv Dobrogea, Moldova, o parte din Banat):

"Frunza verde bob nauti

De-ar fi cucu un voinici "

b) cand versul se termina cu o semivocala, aceasta devine vocala plina:

"Busuioc crescu' din no-ri "

c) disocierea diftongului descendent (cu terminatia in i, mai rar in e si u ):

"Lungu-i drumul Clujului "

sau

"Cantatori cantau"

d) vocalelor si diftongilor ascendenti li se pot adauga silabele re(rie), le(lea): (Transilvania si Banat)

"Draga me si sora me-re"

sau

"Nu se-ntorc pana-i lumea-le"

e) silaba ma(i), poate aparea dupa vocale, semivocale, diftongi ascendenti si descendenti, consoane:

"Sarutu-ti badie gura mai"

f) silaba of, (mai mult in Moldova, Muntenia si Oltenia), se poate adauga atat la vocale cat si la consoane:

"Pasare dintre valcele, of"

g) mai rar, in versul catalectic pot aparea completari la inceputul sau mijlocul lui:

"Si la turci ca ea striga"

sau

"De sa-mi creasca Ion mare"

h) pot exista silabe adaugate la sfarsitul unei serii metrice complete:

"Bobocel de la fereastra, ma

Cand vrei sa te duc acasa, ma".

i) completarea se intalneste si la emistih, cand acesta este catalectic:

"Colo josu, mai in josu".

2. Apocopa(simpla si dubla). Cand versul s-a asociat cu o melodie ale carei fraze au fost croite pe un tipar catalectic, se produce fenomenul elidarii unei silabe. Aceasta apare de obicei la sfarsitul versului:

"Ca s-a dus mama la moar' " (apocopa simpla)

Apocopa dubla se foloseste numai la sfarsitul melodiei si numai in genurile vechi (cantecul cununii, din "campia" Transilvaniei, cantecul bradului funebru, din vestul tarii, rareori in colinde). 

In unele versuri se observa elidarea silabei initiale cand aceasta este neaccentuata (la inceputul sau in interiorul versului), sau a celei finale a unui cuvant din cuprinsul versului.

"Acestor case, acestor curti"

devine

"Cestor case, cestor curti"

sau

"Bine l-o fericeat"

devine

"Bin' l-o fericeat"

3. Anacruza de sprijin se deosebeste de anacruza din muzica "savanta" prin urmatoarele caracteristici:

- nu face parte din fraza muzicala; are un caracter arbitrar; silaba pe care se canta este independenta de vers; se intoneaza in genere in piano ("anacruza soptita"- cum a numit-o Bela Bartok); se canta la inceputul melodiei sau in interiorul ei, la inceputul fiecarui rand melodic; in melodiile cu suflu larg (balade, doine, rar in cantecele de stil vechi) apare si in cuprinsul randului melodic.

Este de doua feluri: silabica (se canta pe un sunet) si melismatica (grup de sunete) si ii corespunde o consoana (m, n, s etc.), o vocala (o, i, e), o silaba sau o interjectie (ei, da, dzi, of, mai):

" m Si-am zis verde si-o lalea."

Sunetul pe care se intoneaza anacruza este la intervale diferite fata de sunetul initial al randului melodic (la unison, secunda, cvarta etc); se prefera subtonul (VII), treapta a patra, a treia sau intai:

anacruza simpla (silabica)

anacruza melismatica

4. Interjectia. In amplificarea arcului melodic, formulelor muzicale care se adauga la inceputul sau sfarsitul frazelor, le corespund anumite silabe: of, of; e, hei; hai, hai; a-o-leu; hei, hei: Ca dimensiuni, interjectiile variaza intre 2 - 5 silabe, dar pot fi si mai ample; impreuna cu corespondentele muzicale creeaza parti introductive sau concluzive ale randului melodic; uneori pot constitui formule distincte, bine individualizate structural.

[5]

5. Colorarea vocalelor reprezinta transformarea unei vocale in altele: "Frumos bade trandafiru-o-i ". Acest fenomen este frecvent in balade si cantece, la sfarsitul sau chiar in mijlocul cuvantului, in desenele melismatice: n, da, Ba, - (i) - ta - (i) te (i) fo-cu, na-ca-zu, ma

Colorarea vocalelor este consecinta unei indelugate practici , ce a evoluat diferentiat, pe zone. Astfel, in nordul Transilvaniei (Oas, Ugocea, Maramures), vocala este transformata in adevarate fragmente melismatice, datorita emisiunii cu sunete sughitate si practicii locale.

6. Intercalarea si repetarea silabelor in interiorul versului. In hora lunga (doina) maramureseana, versul cantat este intrerupt pe alocuri de unele silabe, dintre care cea mai frecventa este hi, emisa, de obicei, prin apogiaturile "sughitate" - un procedeu apartinand stilului vechi. Acelasi procedeu se intalneste si in bocetul din Oltenia de Nord si Muntenia, dar cu rolul de a versifica proza, de a o fixa in tiparul octosilabic.Emilia Comisel- Studii de etnomuzicologie, pg.280

7. Inlocuirea versului. In unele cazuri, in locul versului propriu-zis se canta opt silabe fara sens notional: Hai li, li, li, li, li, li; le, le etc.

Inlocuirea poate fi facuta la inceputul melodiei, in cuprinsul ei sau la sfarsit, pe unul sau doua randuri melodice.

8. Refrenul este o formula poetico-muzicala care se repeta in cadrul unei anumite creatii. Nu toate cantecele contin refren; prezenta lui a fost consemnata[6] cu precadere in colinde, dar si in alte genuri ceremoniale, cum ar fi cele de nunta, de inmormantare, de secera si de seceta, precum si in cantece propriu-zise, de leagan, unele doine din Transilvania, Doina "de dragoste" din Muntenia si Oltenia, unele balade din Muntenia. Se cunosc 4 tipuri de refrene:

a) pseudorefrenul (refrenul fals) are aceeasi structura si dimensiune cu versul, dar nu are loc fix in piesa respectiva. Se intalneste in cantece si colinde.

b) refrenul propriu-zis regulat are loc fix in cadrul melodiei, structura identica cu a versului si dimensiune variata: este mai scurt de 6 silabe (2,4) sau mai lung (9,11);

c) refrenul propriu-zis neregulat are loc fix, lungimea lui este variata; accentele tonice coincid cu cele metrice, de unde amestecul grupurilor binare (de 2 silabe) cu cele ternare (de 3 silabe).

Locul refrenului poate fi la inceputul strofei melodice, in cuprinsul ei sau la sfarsit.

d) refrenul compus (versificat) este construit din versuri de diferite dimensiuni, de la 10 pana la 34 de silabe. Se gaseste in colindele "de pricina"(se canta la intalnirea a doua grupe de colindatori si se manifesta ca o competitie artistica) si in unele cantece lirice. In acestea din urma, continutul refrenului difera de la o strofa la alta.

Eu m-as duce-a catani

Numai pusca de n-ar fi,

Hai nana, nana,

De trei ani ma duc catana.

De-ar fi pusca de scaete

Si regimentul de fete,

Hai nana, nana,

Nu da gura la catana.

Elementele melodiei

In muzica populara romaneasca, melodia joaca un rol insemnat, intru­cat cantarea monodica este caracteristica romanilor. Muzica vocala este dominanta, iar specificul national este mai evident in cantarea vocala, or­ganizarea melodiei si a ritmului fiind strans legate de text, de sistemul de versificatie care deriva din posibilitatile limbii vorbite, de preferinta pentru o anumita intervalica; acestei influente nu i se poate sustrage nici muzica instrumentala, desi depinde ca structurare si de posibilitatile tehnice ale instrumentului la care a fost creata. Avem deci aceste doua mari categorii de melodii : melodii vocale, in care muzica si poezia sunt legate structural, si melodiile instrumentale;

In melodiile vocale, muzica si poezia sunt asociate sincretic intr-o le­gatura indisolubila, dar rolul preponderent poate reveni cand textului, cand melodiei, in functie de vechimea acesteia, de gen, de modul de interpre­tare (individual sau in grup). In cadrul melodiilor vocale distingem mai multe categorii :

- melodia evasicantata, foarte apropiata de intonatiile vorbirii, de factura simpla, intervalele dominante fiind cele preferate de limba vorbita; o intalnim in unele genuri vechi, sau in care textul este elementul principal: in bocete, balade, unele cantece rituale, cantece din reper­toriul copiilor;

- melodia este elementul principal, tinzand sa devina independenta, bogat ornamentata, cu posibilitati mari de variatie, in unele cantece, in doine;

- melodia si textul au pondere relativ egala - in majoritatea crea­tiilor.

Faptul ca o melodie este mai mult sau mai putin melismatica, depinde de anumiti factori: de zona (sunt zone in care se canta mai ornamentat, altele prefera cantarea silabica) ; de epoca istorica (melodiile vechi de can­tec propriu-zis sunt, in general, mai ornamentate, melodiile orasenesti din prima jumatate a secolului trecut erau bogat ornamentate fata de cele de astazi); de gen (doinele, unele cantece ceremoniale, unele cantece propriu-zise sunt ornamentate ; baladele, colindele, unele cantece, repertoriul copiilor, s.a. sunt silabice) ; de interpretarea in grup sau individuala; de talentul muzical al interpretului.

Melodiile pot fi recitative sau cantabile. Profilul melodic poate fi : descendent (incepe in registrul acut si se termina in registrul grav, sau incepe in registrul mediu, urcand imediat si apoi coborand in registrul grav); boltit (dupa o incepere in registrul mediu sau grav, melodia urca, apoi coboara, sau, dupa un inceput in registrul mediu, melodia nu urca, ci coboara).

Mersul melodic poate fi treptat sau continand salturi frec-  vente; in interpretare, salturile sunt, de obicei, 'acoperite' cu glisando, alteori sunt folosite sunete de sprijin (apogiaturi superioare sau inferi­oare). Mersul melodic cromatic (succesiuni cromatice directe) nu este ca­racteristic cantarii taranesti; cromatismele sunt rare chiar in muzica in­strumentala); in schimb, se intalnesc in interpretarea lautareasca. Mersul melodic arpegiat nu este caracteristic muzicii populare romanesti, desi se utilizeaza unele formule, avand originea in rezonanta naturala sau in scari prepentatonice si pentatonice ; in general, cand se intalnesc, denota influenta muzicii culte sau Iautaresti.

Melodiile vocale au un ambitus restrans, accesibil vocii; ambitusul mai depinde de vechimea melodiei, dar si de gen. Sunt, totusi, unele me­lodii arhaice care, datorita unei tehnici speciale, de transpunere a melo­diei pe anumite trepte, au un ambitus mare; alteori, acesta se largeste prin atingerea cvartei subfinale.

Inceputul melodiilor se poate face pe una din treptele: subton, intai, a treia, a patra, a cincea, iar sfarsitul pe treapta intai nefiind obligatoriu; sfarsitul frecvent al unor melodii pe treapta a sasea.

Particularitati privind ritmica populara

In muzica populara se disting doua feluri de ritmuri, fiecare avand caracteristici de structura proprii:

1. Ritmuri libere, neancadrate in masura, de tipul parlando-rubato;

2. Ritmuri masurabile:

a) giusto

b) masuri clasice

c) aksak

1. Ritmul parlando-rubato caracterizeaza melodiile aproape vorbite, narate, legate intim de textul poetic.

El se intalneste in creatiile populare de stil vechi, fiind propriu cantecelor epice, baladelor, bocetelor si doinelor.

O caracteristica aparte a acestui ritm o constituie faptul ca, in cadrul aceleiasi melodii, momentele de autentic recitativ alterneaza cu momente de o melodica bogat ornamentata.

Iata un exemplu de cantec-doina din colectia lui Gheorghe Ciobanu[7] :

2. Ritmuri masurabile

Spre deosebire de ritmurile parlando-rubato, ritmurile masurabile (giusto, metric si aksak) se caracterizeaza prin desfasurarea masurata, regulata si precisa a miscarii.

a) Ritmul giusto-silabic apartine genului vocal fiind strans legat de metrica versurilor de tip popular. Se intalneste in cantecele epice, lirice, in bocete, in cele rituale si mai ales in colinde. Din punctul de vedere al interpretarii, caracterul lui este colectiv, putandu-se executa de catre mai multi interpreti deodata. Foloseste doua durate inegale si nedivizibile (optimea si patrimea), fiecarei silabe din text corespunzandu-i una din aceste durate.

b) Ritmul metric (simetric si asimetric)

Pe cadrul masurilor simetrice se dezvolta ritmurile binare si ternare obisnuite, iar pe cadrul masurilor asimetrice se desfasoara ritmurile mixte (eterogene), de esenta strict populara.

Ritmurile binare sunt raspandite in diferite jocuri populare ca: sarba, invartita, braul, hora si altele.

Ritmurile ternare se gasesc mai ales in jocurile populare din Moldova ("Jocul zestrei", "Cosorul", "Basmaluta" etc.).

Ritmul mixt sau asimetric, constand din amestecul organic de binar si ternar, constituie una din particularitatile si bogatiile folclorului nostru. El se intalneste in toate regiunile tarii, mai ales in Transilvania, Crisana si Banat.

c) Ritmul aksak (schiop) se intalneste mai ales in jocurile populare ca: rustemul (Oltenia), geamparalele (Muntenia, Oltenia si Dobrogea), pe picior (Valea Muresului), invartita, fecioreasca, ardeleana, somesana (Transilvania), braul pe sapte (Muntenia) etc.

La baza acestui sistem stau principiile clar formulate de Constantin Brailoiu[8] :

- utilizarea a doua unitati de durata inegale, deci este un ritm bicron

- formarea masurilor din grupuri elementare binare sau ternare care, cu unele exceptii, se prepeta in aceleasi configuratii pe intreg parcursul unei melodii; aceasta izocronie dovedeste apartenenta aksakului la domeniul coregrafic;

- accentul insoteste de preferinta, unitatea mai lunga (trasatura ce apropie acest sistem de ritmul orchestric), deci masura nu incepe intotdeauna cu accent;

- unitatile de timp, atat in cazul melodiilor cu miscare lenta, moderata si chiar mai rapida, se pot divide.

Concluzionand, putem spune ca muzica vocala este dominanta, iar specificul national este mai evident in cantarea vocala, organizarea melodiei si a ritmului fiind strans legate de text, de sistemul de versificatie care deriva din posibilitatile limbii vorbite, de preferinta pentru o anumita intervalica.

"O analiza a versului care ar neglija latura muzicala, ar fi sortita, in mod inevitabil, unui esec"[9]. In cea mai mare parte a ei, poezia noastra populara este cantata, muzica si poezia alcatuind un "tot inseparabil", unitar care a luat nastere in acelasi timp prin actul spontan al creatiei.