Arta baroca si spiritul contrareformei - barocul

→ barocul, s-a spus, s-a nascut la Roma, imediat dupa devastarea din 1527. Totusi, barocul s-a nascut mai cu seama in Italia imediat dupa Conciliul de la Trento. Aprecierea marturiseste ca el este o arta dramatica.

→ a doua ½ a sec. 16 si prima ½ a sec. 17 este o epoca dura, palpabila, framantata. El il readuce pe om la esential, la meditatia asupra conditiei sale. Aceasta este o arta in esenta religioasa T trebuie sa o numim ca o arta a Contrarefomei? D.p.d.v. istoric raspunsul este afirmativ: aceasta arta este in mare parte o arta a Reformei catolice si a marii aristocratii funciare. De asemenea, ea incearca asocierea unui popor marunt, putin cultivat, la o liturghie inteligibila T este o arta care instruieste prin intermediul gestului.

→ prototipul aceste arte, laboratorul, este biserica Gesu din Roma, chiar daca aceasta este construita in sec. 17. De asemenea, aceasta arta va supravietui atata timp cat intaietatea va apartine lumii mediterannene. In rest, ea va fi puternic influentata de Italia: Polonia, Rusia, Austria germana si linia Dunarii (dupa victoria de la Kahlenberg). Astfel, toata Europa sudica si central-estica ramane esentialmente baroca, promovand modelul bisericii Gesu:

→ avem de-a face cu o biserica a euharistiei, care scoate in evidenta rolul mediator al preotului. Decorul relateaza despre colaborarea omului in mantuirea proprie, o mantuire castigata prin efort, cu pretul unei asceze complicate si dificile.

→ o astfel de biserica este o biserica povatuitoare in care urmeaza sa se celebreze un cult, nu numai un rit intrucatva magic in care poporul incult si total pasiv primeste fara a intelege efluviul sfant prin simpla participare.

→ principalii maestrii ai barocului sunt: Bernini (1598-1680) si Borromini (1599-1967). Primului i se datoreaza definitivarea complexului arhitectural de la Vatican.

→ dupa Italia, un alt centru puternic al barocului este Spania: Francisco Quevedo, Tirso de Molina si Calderon de la Barca. Aici deja insa se simte o confruntare intre clasic si baroc. Este greu de spus carui curent ii apartin Murillo, Zurbaran sau Velasquez.

→ interesant este insa faptul ca pe la 1665, barocul se loveste de o puternica rezistenta in Franta, aceasta dupa ce a dominat estetica din aceasta tara. Aici incepe si se afirma din plan o alta estetica, si anume cea clasicista.

→ un alt bastion al rezistentei impotriva barocului sunt tarile N Europei, mai ales Anglia, unde, pe parcursul sec. 17, se pastreaza inca puternice reminiscente gotice, in ciuda eforturilor lui Inigo Jones (Lincoln's Inn) de a impune o noua estetica. Adevarata revolutie arhitectonica va incepe odata cu sir Cristopher Wren (St. Paul din Londra), reconstructorul Londrei. Totusi, si acesta lasa in urma o serie de constructii gotice (Christ Church College, Oxford). Astfel, goticul englez supravietuieste in acelasi timp in care Bernini construieste la Roma si Mansart la Versailles. De altfel, existenta goticului tardiv in Anglia este comparata de Chaunu cu un anarhism, iar inlaturarea acestuia se petrece undeva dupa Glorious Revolution.

Ca urmare, Europa sfarsitului de sec. 17 pare dominata de 3 mari tipuri de estetica: doua estetici foarte vii, aproape la fel de bine inarmate (clasicismul si barocul) si una care nu se hotaraste sa moara (goticul).

→ in ceea ce priveste muzica, situatia este asemanatoare: universul muzical francez este dominat de Lully, care moarea in 1687 si, care este inlocuit de Charpentier si de La Lande. Acestia reusesc sa faca fata modelor italiene care se impun in Germania S si Europa danubiana. Europa lui Lullty este cea care corespunde lui Mansart si Perrault. Europa lui Frescobaldi, Corelli, Scarlatti si Vivaldi corespunde cu estetica lui Bernini si Borromini. Astfel polemica muzicala, care se sica in jurul anului 1750 este una intre scoala muzicala franceza si cea italiana. Astfel, spatiul muzica european este impartit de o axa NV-SE.

→ cu toate acestea, barocul ramane raspunsul artistic, cel mai coerent poate, dat revolutiei intelectuale de la inceputul sec. 17. Primul baroc este, in esenta sa, teologic. Enorma dezvoltare a bazilicilor, a abatiilor, a manastirilor in Germania catolica si in Europa danubiana (1680-1720), corespunde unei extraordinare vitalitati religioase. O asemenea vitalitate a culminat in Franta intre 1620-1650 T exista un decalaj intre V si E de aprox. 50 de ani.

→ barocul religios de la inceputul sec. 17 poate fi considerat ca o tentativa de raspuns la provocarile lansate reprezentarii intelectuale a crestinatatii, de catre universul infinit scris in limbaj matematic. Toate acestea au drept rezultat aparitia unei teologii tot mai mult centrata pe misterul Intruparii. Spatiul sacru al cultului devine un spatiu-refugiu, care cu pretul unei iluzii permite afirmarea existentei unei realitati spirituale, diferita de cea esentiala afirmata de progresele stiintei. A produce dovezi materiale asupra existentei unui mediu divin complet separat de cel uman este adevarata provocare la care raspund Bernini si Borromini.

→ aceasta impresie a unei realitati de netagaduit a lumii de dincolo, a unui inaccesibil fagaduit prin sacrificiul unic si perfect oferit pe cruce si actualizat la nesfarsit pe altar, poate fi regasita in toate bisericile dintre 1670-1750, in Germania de Sud, Austria si Spania. Toate acestea sunt in asa fel construite incat sa de impresia credinciosului ca exista o prezenta fizica, materiala, a lumii de dincolo. Aceasta in general se realizeaza printr-un joc de umbre si lumini.

→ arta baroca este si o arta a contactului: ea se straduieste sa traduca, cu ajutorul unui ansamblu de mijloace materiale, intalnirea cu Dumnezeul ascuns. De asemenea, barocul religios s-a pus in slujba transsubstantierii. De altfel, contactul se stabileste la nivelul sfantului sacrament.

→ arhitectura religioasa a inceputului de sec. 18 este solidara cu conceptia lui Bernini si Borromini, fiind o arhitectura combatanta, a Contrareformei din sec. 17, adaptandu-se fara nici o dificultate apologeticii antifilozofice din sec. 18.