Popoare preistorice si popoare primitive; vechea America

Popoare preistorice si popoare primitive; vechea America

Inceputurile artei sunt la fel de misterioase ca si cele ale limbajului. Daca admitem ca arta consta in a construi temple si case, in a face tablouri si sculpturi sau a tese dupa un motiv ornamental, nu exista popor care sa nu fi elaborat o forma de arta. In schimb, in cazul in care consideram arta un fel de lux splendid, destinat muzeelor si expozitiilor sau impodobirii unei incaperi de gala, trebuie sa ne dam seama ca folosirea cuvantului este cat se poate de recenta si ca multi dintre cei mai mari arhitecti, pictori si sculptori din trecut nu s-au gandit niciodata la asta. Arhitectura ilustreaza cel mai bine cele doua conceptii. Toti stim ca exista cladiri frumoase si ca unele sunt adevarate opere de arta. Totusi, nu exista edificii care sa nu fi fost construite intr-un scop anume. Cei care le folosesc ca locuri de reuniune sau ca locuinte le considera doar din punct de vedere utilitar. Dar, pe langa aceasta, poate sa le placa sau nu designul ori proportiile unui edificiu, sa aprecieze eforturile unui arhitect bun care nu a urmarit doar o constructie practica, ci a dorit si sa arate "bine". In trecut, atitudinea fata de picturi si sculpturi era adesea aceeasi. Erau considerate nu atat opere de arta, cat obiecte create intr-un scop precis. Cine ar judeca o casa fara sa stie carui scop ii e destinata ar fi un judecator jalnic. Nu avem mai multe sanse sa intelegem arta din trecut daca nu cunoastem ce scopuri urmarea. Pe masura ce ne deplasam in trecut, acest scop devine din ce in ce mai precis si, in acelasi timp, din ce in ce mai surprinzator. La fel stau lucrurile cand parasim orasele si ajungem la tara sau, si mai bine, cand parasim tarile civilizate si ne deplasam spre popoarele a caror existenta actuala inca seamana cu cea a stramosilor nostri indepartati. Daca numim aceste popoare "primitive", nu o facem pentru ca ar fi mai simple decat noi - modul lor de a gandi este deseori mai complicat decat al nostru -, ci pentru ca sunt mai apropiate de punctul de pornire comun al intregii omeniri. Printre acesti primitivi, constructia si imageria provin din acelasi spirit de utilitate. Colibele lor ii feresc de vant, de ploaie, de soare, ca si de spiritele care provoaca aceste fenomene naturale; imaginile lor sunt facute ca sa-i protejeze contra altor puteri, care, pentru ei, sunt la fel de reale ca si fortele naturii. Cu alte cuvinte, desenele si sculpturile sunt creatii magice.

Nu se poate pune problema intelegerii acestor ciudate inceputuri ale artei daca nu incercam sa pricepem spiritul popoarelor primitive. Trebuie sa incercam sa intelegem ce anume le-a facut sa considere imaginile o forta ce trebuie sa fie folosita, si nu lucruri placute la privit. Nu cred ca ar fi chiar atat de greu sa pricepem acest sentiment. Va fi de ajuns sa vrem cu adevarat sa fim cat se poate de cinstiti cu noi insine si sa vedem daca nu a ramas ceva "primitiv" in noi. In loc sa incepem cu perioada glaciara, sa incepem cu noi insine. Iata in ziarul de astazi fotografia campionului sau actorului nostru preferat: ne-ar face placere sa-i intepam ochii cu un ac? Ne-ar fi la fel de indiferent ca inteparea ziarului in alt loc? Nu cred. Gandirea mea constienta stie foarte bine ca ceea ce fac nu poate sa provoace niciun rau prietenului sau eroului meu; totusi, simt o anumita teama de a nu-i face rau. In adancul meu staruie un sentiment absurd ca gestul ar putea aduce un prejudiciu personajului. Daca nu ma insel, daca aceasta idee lipsita de ratiune si ciudata persista in mintea noastra in aceste timpuri de uimitoare descoperiri stiintifice, poate ca nu este chiar atat de surprinzator ca astfel de idei au existat aproape peste tot in randul popoarelor numite primitive. In toate partile lumii, vindecatori si vrajitori au vrut astfel sa faca o opera magica. Ei au modelat mici figuri ale dusmanilor lor si le-au intepat inima sau le-au ars, sperand ca dusmanii vor suferi din acest motiv. Cand manifestantii isi ard adversarul in efigie, nu putem vedea aici persistenta unei astfel de superstitii? Uneori, "primitivii" nu stiu mai mult decat copiii sa deosebeasca imaginea de realitate. Intr-o zi, unui artist european, care le desena vitele, indigenii i-au spus, indignati, aratand spre schite: "Daca le vei lua cu tine, noi cu ce vom mai trai?"

19. "Bizoni", cca 15.000-10.000 i.H. in grota de la Altamira, Spania

20. Cal, cca 15.000-10.000 i.H. in grota de la Lascaux, Franta

Aceste idei pot sa ne faca sa intelegem mai usor cele mai vechi picturi care au ajuns pana la noi. Ele dateaza dintr-un trecut la fel de indepartat precum cele mai vechi lucrari facute de mana omului. Totusi, cand au fost descoperite, in secolul al XIX-lea, pe peretii unor grote sau pe stanci in Spania (ilustr. 19) si in sudul Frantei (ilustr. 20), arheologii au refuzat mai intai sa creada ca niste reprezentari animaliere atat de vii si naturale au fost facute de oamenii din perioada glaciara. Dar, treptat, descoperirea, in aceleasi regiuni, a unor instrumente rudimentare din piatra sau os a adus certitudinea ca bizonii, mamutii si renii au fost intr-adevar reprezentati prin incizii sau picturi de oamenii care vanau aceasta prada si o cunosteau foarte bine. E o experienta ciudata sa cobori in aceste grote, uneori prin coridoare joase si inguste, in adancurile intunecoase ale muntelui, si sa vezi brusc lanterna ghidului luminand o pictura ce reprezinta un taur. Este sigur ca nimeni nu s-ar fi tarat pana in maruntaiele misterioase ale pamantului doar ca sa decoreze un loc aproape inaccesibil. In plus, cu exceptia unor picturi din grota de la Lascaux (ilustr. 21), rar se intampla ca aceste picturi sa fie in mod clar repartizate pe boltile si peretii grotei: ele sunt deseori inghesuite unele in altele, fara o ordine aparenta.

21. Grota de la Lascaux, Franta, cca 15000-10000 i.H.

Este mult mai plauzibil sa vedem in ele cele mai vechi vestigii ale acelei credinte universale in puterea magica a picturii. Cu alte cuvinte, acei vanatori primitivi credeau ca, daca pot sa faca o imagine a vanatului lor - probabil ca sa-l loveasca cu tepusele sau securile de piatra -, animalul insusi va cadea in puterea lor.

Este, desigur, doar o ipoteza, insa o ipoteza pe care o confirma in mod ciudat observarea unor popoare primitive care si-au pastrat pana in zilele noastre vechile lor obiceiuri. Este adevarat ca, dupa cunostinta mea, niciunul dintre aceste popoare nu practica chiar acest fel de magie, dar, in general, arta e considerata de ele ca fiind legata de idei de acelasi ordin despre puterea imaginilor. Inca mai exista popoare primitive care cunosc doar uneltele de piatra si care traseaza siluete de animale pe stanca intr-un scop magic. Exista si triburi care, pentru unele sarbatori, se deghizeaza in animale si le imita mersul in dansurile lor solemne. Ele cred ca acest lucru le va conferi putere asupra prazii. Acesti oameni sunt convinsi uneori ca unele animale sunt in mod fabulos inrudite cu ei si ca intreg tribul este un trib-lup, corb sau broasca. Evident, pare ciudat, dar nu trebuie sa uitam ca astfel de idei nu sunt chiar atat de departe de timpurile noastre pe cat s-ar crede. Romanii erau convinsi ca Romulus si Remus fusesera alaptati de o lupoaica si tineau o lupoaica de bronz la Roma, pe colina sacra a Capitoliului; pana recent, o lupoaica traia acolo, intr-o cusca. Leul britanic nu are o existenta adevarata in paginile lui Punch, iar cocosul galilor, in poezia franceza? Evident, acest fel de heraldica este departe de seriozitatea profunda cu care primitivii isi considera inrudirea lor cu totemul: astfel, isi numesc animalul var. Par ca traiesc uneori intr-un fel de vis in care pot sa fie si om, si animal. Multe triburi poarta, la unele ceremonii, masti reprezentand trasaturile acestor animale, si acest gest ii face pe acesti oameni sa se simta transformati in ursi si corbi. Sunt, intr-un fel, ca niste copii care se joaca de-a piratii sau de-a hotii pana cand nu mai stiu unde se sfarseste jocul si unde incepe realitatea. Dar in jurul copiilor exista intotdeauna lumea oamenilor mari, exista intotdeauna cineva care sa le spuna: "Nu faceti zgomot asa mare" sau "E timpul sa mergeti la culcare". Langa primitiv nu exista o alta lume care sa rupa iluzia, pentru ca toti membrii tribului iau parte la dansuri si la ritualuri si se preteaza la jocul fantastic. Generatiile trecute le-au transmis sensul acestor ceremonii, care ii absorb atat de intens, incat nu au posibilitatea sa rupa vraja si sa-si vada propria comportare cu o privire critica. Toti avem credinte care ni se par ca de la sine intelese, asa cum "salbaticii" le au pe ale lor, astfel incat nu suntem in general constienti de acest lucru decat atunci cand intalnim pe cineva care le pune la indoiala.

Proiect: Dunarea - sectoarele dunarii Proiect: Clima. Clima Europei. Clima Romaniei

Poate ca toate acestea par sa aiba prea putina legatura cu arta, dar, in realitate, astfel de conditii influenteaza arta in mai multe privinte. Munca artistului este deseori destinata sa joace un rol in aceste cutume ciudate, si ceea ce conteaza atunci nu este daca sculptura sau pictura e frumoasa, in sensul inteles de noi, ci daca "functioneaza", adica daca poate sa indeplineasca opera magica dorita. In plus, artistii lucreaza pentru oamenii tribului lor, care stiu exact ce trebuie sa insemne fiecare forma si fiecare culoare. Nu se asteapta de la ei noutati, ci doar sa-si puna in munca lor intreaga abilitate si pricepere.

Nici in acest caz nu este nevoie sa cautam departe o comparatie. Ratiunea de a fi a unui drapel nu este alegerea unei panze frumoase sau a unei culori frumoase, dupa fantezia fiecarui artist; o verigheta nu este un ornament pe care fiecare il modifica dupa cum ii convine. Si totusi, fara sa iesim din uzantele in care traim, ramane un anumit element de alegere, un anumit loc pentru gust si pentru abilitate. Sa luam ca exemplu pomul de Craciun. Trasaturile sale esentiale sunt dictate de cutuma, dar fiecare familie are propriile traditii si propriile preferinte, fara de care pomul nu pare reusit. Iar cand vine marele moment al impodobirii lui, raman multe de decis: Sa punem o lumanare pe creanga asta? E destula beteala? Steaua asta nu-i prea grea, partea asta - prea incarcata? Poate ca, pentru un neinitiat, toata ceremonia ar parea ceva bizar. Ar putea sa creada ca arborii sunt mult mai frumosi fara beteala. Dar pentru noi, care stim despre ce este vorba, impodobirea pomului de Craciun dupa ideea noastra e un lucru serios.

In acest sens, arta primitiva, desi determinata de o schema data, lasa destula libertate artistului ca sa-si manifeste talentul. Maiestria tehnica a unor artisti indigeni este cu adevarat extraordinara. N-ar trebui niciodata sa uitam, vorbind de arta primitiva, ca aceasta sintagma nu implica faptul ca artistii au doar o cunoastere primitiva a artei lor. Multe triburi indigene au ajuns la o abilitate surprinzatoare in sculptura, impletituri, in prelucrarea pieii si chiar in cea a metalelor. Daca ne gandim la simplitatea uneltelor folosite, nu putem decat sa admiram rabdarea si siguranta dobandite de acesti artizani primitivi prin secole de specializare. Astfel, maorii din Noua Zeelanda au ajuns sa execute adevarate minunatii din lemn sculptat (ilustr. 22).

22. Lintou provenind de la coliba unei capetenii maori, inceputul secolului al XIX-lea; lemn, 32 x 82 cm. Londra, Museum of Mankind

Evident, dificultatea unei lucrari nu face din ea o opera de arta. Altfel, cei care fac modele de corabii in sticle ar trebui sa fie trecuti in randul celor mai mari artisti. Dar abilitatea tehnica a indigenilor ar trebui sa ne fereasca de concluzia ca lucrarile lor par bizare pentru ca nu stiu sa le faca mai bine. Nu nivelul tehnicii lor difera de al nostru, ci ideile lor. E un lucru pe care e bine sa-l constientizam inca de la inceput, pentru ca ansamblul istoriei artei nu este relatarea unui mars triumfal spre progresul tehnic, ci istoria unei inlantuiri de variatii in idei si exigente. Dispunem de dovezi din ce in ce mai clare ca, in unele conditii, artistii indigeni pot sa reproduca natura cu tot atata fidelitate ca si cel mai priceput artist format la o academie. In urma cu cateva decenii, in Nigeria au fost descoperite cateva capete din bronz, care sunt niste portrete cum nu ne-am putea imagina altele mai convingatoare (ilustr. 23). Par sa dateze de cateva secole si nu avem motive sa credem ca indigenii care le-au executat au primit lectii din afara.

23. Cap de negru, secolele XII-XIV bronz, h. 36 cm. Provine din Ifé (Nigeria) si reprezinta probabil un suveran (Oni). Londra, Museum of Mankind

De ce arta primitiva pare deseori dintre cele mai ciudate? Sa ne straduim sa patrundem in noi insine si sa incercam experiente pe care fiecare dintre noi poate sa le faca. Sa luam o foaie de hartie si sa schitam un om. Un cerc pentru cap, o linie pentru nas, o linie pentru gura. Priviti acest cap fara ochi. Nu este cumplit de trist? Are nevoie de ochi, si ce usurare dupa ce am facut cele doua puncte si, in sfarsit, capul acela ne priveste! Pentru noi, este doar un joc, nu si pentru indigen. Un baston, indata ce este marcat de acele cateva forme esentiale, e pentru el un obiect nou, diferit. Traieste impresia pe care o are fata de semnul unei puteri magice. Nu simte deloc nevoia sa-l faca sa semene mai mult cu natura, din moment ce i-a dat ochi ca sa vada. Ilustratia 24 prezinta imaginea unui zeu polinezian al razboiului, pe nume Oro.

24. Oro, zeul razboiului, Tahiti, secolul al XVIII-lea d.H.. Lemn acoperit cu sfoara impletita, 66 cm. Londra, Museum of Mankind

Polinezienii sunt sculptori iscusiti, dar este evident ca nu au simtit necesitatea sa faca o reprezentare corecta a unui om. Vedem doar o bucata de lemn acoperita cu impletituri. Numai ochii si bratele sunt indicate in mod grosolan de putina fibra impletita, dar, imediat ce le-am remarcat, este de ajuns ca sa conferim acelei bucati de lemn un mister puternic. Inca nu este vorba de domeniul artei, dar capul respectiv poate sa ne mai spuna ceva. Sa facem sa varieze in toate modurile posibile trasaturile desenului nostru. Sa inlocuim punctele ochilor cu cruci sau cu alt semn, fara nicio asemanare cu ochii adevarati. Sa facem un cerc in locul nasului si cateva initiale in locul gurii. Toate acestea nu vor schimba mare lucru, atata timp cat pozitiile relative raman aproape aceleasi. Ei bine, pentru artistul indigen, aceasta descoperire a fost probabil plina de invataminte. A putut sa invete sa-si mestereasca figurile sau fetele alegand forme susceptibile sa-i placa sau sa se potriveasca in mod deosebit cu tehnica pe care o folosea. Rezultatul poate ca nu era ceva foarte "viu", dar trebuia sa prezinte o anumita unitate, o anumita armonie, ceea ce lipsea primei noastre schite. Ilustratia 25 reproduce o masca din Noua Guinee.

25. Masca rituala din Noua Guinee, cca 1880; lemn, scoarta si fibre vegetale, h. 152,4 cm, Londra, Museum of Mankind

Poate ca nu-i un lucru frumos, dar nu a fost facuta in acest scop: era destinata unei ceremonii in cadrul careia tinerii din sat se deghizau in fantome ca sa sperie femeile si copiii. Dar, daca aceasta fantoma ni se pare bizara si respingatoare, exista totusi ceva satisfacator in modul in care artistul a construit o fata din forme geometrice. In unele regiuni, artistii primitivi au inventat adevarate sisteme pentru a reprezenta in mod decorativ diferitele figuri si totemurile din miturile lor. De exemplu, la indienii din America de Nord, artistii imbina o observatie foarte atenta a formelor naturale cu dispretul fata de ceea ce numim aparenta reala a lucrurilor. Fiind vanatori, ei cunosc forma ciocului vulturului sau urechilor castorului mult mai bine decat oricare dintre noi. Dar considera ca un singur asemenea element este de ajuns. O masca cu un cioc de vultur este pur si simplu un vultur. Ilustratia 26 ne arata modelul casei unei capetenii din tribul indienilor haida, din partea de nord-vest.

26. Macheta colibei unei capetenii haida, secolul al XIX-lea New York, American Museum of Natural History

Trei stalpi, numiti totemici, impodobesc fatada. Am putea vedea aici doar o ingramadire de masti groaznice, pentru indigeni insa este ilustrarea unei vechi legende a tribului. Pentru noi, legenda insasi este aproape la fel de ciudata si incoerenta ca si reprezentarea ei, dar nu trebuie sa fim surprinsi daca ideile indigenilor difera de ale noastre.

A fost odata un tanar din orasul Gwais Kun care lenevea toata ziua in pat, pana cand a fost dojenit de mama lui vitrega. Atunci i s-a facut rusine si a plecat, hotarat sa ucida un monstru care traia intr-un lac si se hranea cu oameni si balene. Ajutat de o pasare-zana, el a facut o capcana dintr-un trunchi de copac si a atarnat de el doi copii ca momeala. Monstrul a fost prins, tanarul a imbracat pielea lui si a prins pesti pe care i-a asezat zilnic pe pragul mamei sale vitrege. Aceasta a fost atat de magulita, incat a crezut ca e o vrajitoare puternica. In cele din urma, cand tanarul i-a spus adevarul, femeia a murit de rusine.

Toate personajele mitului sunt reprezentate pe stalpul central. Masca aflata sub intrare reprezinta una dintre balenele pe care le manca monstrul. Masca mare de deasupra intrarii este chiar monstrul. Deasupra se vede o forma omeneasca: nefericita mama vitrega. Urmeaza o masca cu cioc: pasarea care l-a ajutat pe erou. Tanarul este reprezentat mai sus, imbracat in pielea monstrului, cu pestii pe care i-a prins. Figurile umane din varf sunt copiii folositi drept momeala.

O astfel de lucrare poate sa ni se para expresia unei fantezii bizare, dar, pentru cei care au facut-o, este o actiune solemna. A fost nevoie de ani de zile pentru a se sculpta acel stalp enorm cu uneltele primitive de care dispuneau indigenii; uneori, intreaga populatie barbateasca a satului participa la lucru. Trebuia scoasa in evidenta si onorata casa unei capetenii puternice!

Fara explicatie, sensul unor asemenea lucrari, care au cerut multa afectiune si multa munca, ar putea sa ne ramana necunoscut. Asa stau lucrurile deseori cand e vorba despre opere de arta primitive. O masca precum cea din ilustratia 28 poate sa ni se para amuzanta, dar semnificatia ei nu are nimic comic.

28. Masca inuita de dans (Alaska), cca 1880; lemn pictat, 37x25,5 cm. Berlin, Staatliche Museen, Museum fur Völkerkunde

Ea reprezinta un demon antropofag al muntelui, cu fata murdara de sange. Totusi, chiar daca nu intelegem acest lucru, putem sa apreciem perfectiunea cu care formele naturii sunt supuse unei aranjari cu sens. Interpretarea exacta a multor lucrari importante datand din perioadele cele mai indepartate ale artei este probabil pierduta pentru totdeauna, dar putem sa le admiram si astazi. Tot ce a mai ramas din marile civilizatii ale vechii Americi este "arta" lor.

Pun cuvantul intre ghilimele nu pentru ca aceste imagini si aceste constructii misterioase sunt lipsite de frumusete - unele dintre ele sunt admirabile -, ci pentru ca nu trebuie sa le abordam cu gandul ca au fost facute in scop de delectare sau de "decorare".

27. Capul zeului mortii, cca 500-600 d.H. piatra, 37 x 104 cm. Provine de la un altar mayas gasit la Copan, Honduras. Londra, Museum of Mankind

Cumplita fata a mortii (ilustr. 27), sculptura provenind de la un altar in ruine din Copan, sit din actualul Honduras, ne aduce in minte macabrele sacrificii umane pe care le cerea religia acestor popoare. Stim putine lucruri despre semnificatia exacta a unor astfel de sculpturi, dar cautarile savantilor care le-au descoperit si care s-au straduit sa le descifreze secretul ne-au adus la cunostinta indeajuns ca sa putem sa le comparam cu produsele altor culturi primitive. Evident, aceste popoare nu erau primitive in sensul obisnuit al cuvantului. In secolul al XVI-lea, cand au sosit cuceritorii spanioli si portughezi, aztecii din Mexic si incasii din Peru guvernau imperii puternice. Stim ca, in cursul secolelor trecute, mayasii din America Centrala construisera orase mari si inventasera o scriere si un calendar care nu aveau nimic primitiv. La fel ca africanii din Nigeria, americanii precolumbieni erau in stare sa reprezinte figura umana in asa fel incat sa semene foarte bine cu realitatea. Vechii peruvieni dadeau unor recipiente forma unui cap de om, si cu mult realism (ilustr. 29).

29. Vas din argila reprezentand un cap de chior, cca 250-550 d.H. h. 29 cm. Descoperit in valea Chicanná, Peru. Chicago, The Art Institute

Daca cele mai multe dintre lucrarile acestor civilizatii ni se par stranii si prea putin naturale, acest lucru se datoreaza ideilor pe care trebuiau sa le exprime.

30. Tlaloc, zeul aztec al ploii. Secolele XIV-XV d.H.; piatra, h. 40 cm. Berlin, Staatliche Museen, Museum für Völkerkunde

Ilustratia 30 reprezinta o statuie mexicana care poate fi datata din perioada azteca, epoca cea mai recenta a Mexicului precolumbian. Specialistii cred ca il reprezinta pe zeul ploii, numit Tlaloc. In acele regiuni tropicale, ploaia este deseori o problema de viata si de moarte pentru populatie, pentru ca fara ploaie recoltele pot sa piara, provocand foamete. Nimic uimitor in faptul ca zeul ploii si al furtunii ia, in mintea acestor oameni, forma unui demon cumplit si puternic. Fulgerul de pe cer li se parea un sarpe imens, si din acest motiv cateva popoare americane considerau sarpele-cu-clopotei o fiinta sacra. Daca ne uitam mai cu atentie la figura lui Tlaloc, remarcam gura formata din doua capete de serpi puse fata in fata, iar nasul, din corpurile lor rasucite. Poate ca si ochii sunt formati din serpi incolaciti. Acest exemplu ne arata unde poate sa duca ideea de a construi un chip din forme date, foarte departe de ideile noastre despre o sculptura imitand natura. Si mai poate sa ne faca sa intrezarim motivele care au putut impune alegerea acestei metode. Era evident convenabil sa modelezi imaginea zeului ploii din corpul sarpelui sacru care personifica puterea fulgerului. Daca tinem cont de mentalitatea stranie din care au iesit acesti idoli fantastici, incepem sa intelegem cum, la civilizatiile primitive, crearea de imagini, legate de magie si de religie, era in acelasi timp o prima forma de scriere. In arta vechiului Mexic, sarpele sacru nu era doar reprezentarea unui sarpe-cu-clopotei, el putea sa fie un semn figurand fulgerul si, prin aceasta, un motiv capabil sa comemoreze sau sa alunge furtuna. Stim putine lucruri despre aceste origini misterioase, dar, daca vrem sa intelegem istoria artei, nu-i deloc rau sa ne amintim din cand in cand ca imaginile si alfabetele sunt doua ramuri ale aceleiasi familii.

Indigen australian desenand pe o stanca un motiv totemic de oposum