RESTITUIRI  ELECTIVE .

Orice selectie artistica confirma, dincolo de criterii motivate profesional, si o doza de subiectivitate. Pana la urma optiunile elective sunt cele care asociaza creatorii si, astfel, se obtine o amprenta inconfundabila a celor care au transformat o idee, o intentie, intr-un spectacol vizual. Pare a fi devenit un truism faptul ca orice noua expozitie, intr-un context cultural anume, revalorizeaza autorii si genereaza vecinatati sugestive. Intr-un fel mereu distinct se prezinta operele in spatiul atelierului de creatie, intr-un muzeu, intr-o colectie privata sau intr-o galerie. Operele astfel asociate isi potenteaza valoarea si pot marturisi cu mereu sporita sugestivitate virtutile estetice.

Galeriile Dana de pe Lapusneanu ne-au obisnuit cu astfel de evenimente si configureaza inechivoc o veritabila strategie culturala. Evident, accentul cade prioritar pe valorile scolii iesene si lucrul acesta mi se pare firesc atata vreme cat, periodic, invitati de marca din intregul spatiu romanesc sustin afisul expozitional si permit racorduri necesare si eficiente in planul complementaritatilor artistice. In fond, toate aceste raportari la ansamblul artei romanesti pot configura stilistica artei iesene si elementele de continuitate cu fenomenele mereu agitate ale schimbarilor de directie. Priviti astfel, multi dintre creatorii ieseni au fost considerati ceva mai conservatori, mai putin dispusi sa se raporteze la efemerele mode doar de dragul unei modernitati discutabile. Oricum, orice initiat in substanta evolutiva a artei a putut constata sincronizarile necesare, dar si ambitia configurarii unei identitati. Vremelnicele defazari, daca au existat cumva, se pot motiva prin nerenuntarea la reflectie si temeinicie a mestesugului, la raporturile intotdeauna cordiale cu natura si cu ei insisi. Ce poate fi rau in asa ceva?

Ideea de restituire inclusa in genericul expozitiei de-acum vrea sa sugereze un exercitiu de admiratie fata de unii artisti clasicizati la bursa interesului fata de valoare si, in acelasi timp, repunerea in discutie a acestei clasicitati. Zeul Timp simte si el nevoia unor revizuiri si, in contexte noi, putem restabili ierarhiile marcate de o prea orgolioasa traditie. Restituirile de-acum nu se refera la vreo posibila uitare, la stergerea prafului de pe numele care au intrat in inventarul nostru afectiv ci relanseaza interesul pentru cei care, in timp, si-au edificat opera si, evident, o reputatie. Ele vor doar sa relanseze discutia si, fireste, sa resuscite dialogul. Rezultatul pare inechivoc. Sentimentul surprizei  prin expunerea unor opere aproape necunoscute alaturi de altele deja notorii, stimuleaza interesul pentru opere si artisti, reafirma ceea ce stiam deja prin utilizarea prea lejera a locurilor comune.

Cei saptesprezece expozanti, se reintalnesc acum, se recunosc intre ei cu emotie si ne privesc de la inaltimea eternitatii lor. Patimile vietii s-au stins demult si ceea ce a ramas este demn de pretuire. Calin Alupi isi pastreaza aerul seniorial al autportretelor si bucuria subtilitatilor cromatice, Corneliu Baba aura inefabila a unui desavarsit maestru al crepuscularului si al tulburatoarei cautari a sensului vietii, Otto Briese isi dezbate enigma in autoportrete, Costache Agafitei pare sedus de sevele vitale ale realului. Petru Hartopeanu isi potenteaza pasii artistici in ritmul plenitudinii trairii artistice, in timp ce in panzele lui Eugen Stefan Bousca bat vanturile abisului peste peisajele din proximitatea Iasilor. In adiacenta cu el, Victor Mihailescu Craiu, un veritabil Luchian iesean, prin sacralizarea minunii luminii traieste in vesnice paradisuri proprietate personala, Nicolae Popa fiind plasat la jumatate de cale intre cei doi. Stefan Hotnog picteaza linistea in tonuri rafinat cumpanite iar Constantin Radinschi face din transparenata acuarelei o fereastra deschisa spre Dumnezeu. Popovici Grigore revine in scena interesului iar Ion Petrovici face din alb-negru pictura. Sculptorii Iftimie Barleanu, Ion Buzdugan si Vasile Condurache detin arta de a inscrie volumul in spatiul fictiunii si, de aceea, modelajul sau cioplirea pietrei dau temeinicie simbolurilor adiacente.

Revelatia acestei excelente expozitii estivale generatoare de sensibile nostalgii o constituie restituirea unuia dintre cei mai originali artisti ieseni, retras din pricina obtuzitatii unora intr-un ezil interior ce a durat cateva decenii. Ghita Leonard este singurul pictor roman care figureaza in colectia newyorkeza Guggenheim, Portretul compozitional expus, modern fara ostentatie, are atributul exceptionalului. Fie si numai pentru aceasta recuperare morala expozitia ar putea fi considerata un succes. Ceea ce a realizat acum echipa Galeriei Dana are sensul unui dar de pret expediat pe adresa neuitarii .