Neoclasicismul
Aparitia
neoclasicismului se datoreaza presiunilor care s-au exercitat asupra
barocului si a mentalitatii aristocratoide de catre
burghezie si monarhie. Acestea aveau ambele interesul de a submina puterea
aristocratiei. Un astfel de curent a determinat pe larg evenimentele
dramatice din Franta sfarsitului de secol XVIII. Solutia
spirituala a barocului s-a dovedit a fi sfidatoare pentru exterior
dar si contradictorie pentru ea insasi in interior. Barocul
parea un pragmatism bazat pe nisipurile miscatoare ale ideilor
religioase ce favorizau exploatarea maselor. O astfel de
inconsistenta a folosirii religiei in scopuri pragmatice era in stare
sa doboare nu numai invelisul aristocratic al monarhiei, ci chiar
monarhia insasi, ca nucleu al claselor aristocratoide, care se
folosea de scutul religios in mod expres. Monarhia se vedea astfel
deposedata de resorturile sale functionale dar si de rolul sau
de elita spirituala si, in special, materiala. Caci,
pentru prima data in istoria artei, tonul unui curent era dat nu de o
astfel de elita ca regele sau imparatul, ci de clasa inferioara
institutiei monarhice.
Monarhia a trebuit sa
se mobilizeze pentru recuperarea pozitiei pierdute si a trebuit
sa ia pozitia unui anumit tip de excomunicare fata de
excesele barocului, in acelasi fel in care aristocratia se opune
claselor de jos. Fireste ca o astfel de lupta ar fi fost
fara sorti de izbanda fara aliati. Clasele
de jos nu faceau diferenta clara intre aristocratie
si monarhie, deci nu puteau fi o astfel de unealta. Alianta a
fost facuta cu burghezia, care era dispretuita de
aristocratie, recunoscuta de aceasta ca clasa parvenita.
Burghezia avea ocazia sa isi castige respectul prin aproprierea
valorilor traditionaliste provizorii, de tipul antichitatii,
si adoptarea lor ca infailibile. In acest caz aristocratia cu gustul
sau pentru baroc a fost, in replica, recunoscuta de burghezie ca
degenerare. Provenita din clasele de jos prin instrainare, burghezia
avea inscris in codul sau psihic aceste coordonate ale armoniei clasice,
dar fara sa ii inteleaga provizoratul, ci preluand
doar aura educationala a ei, acceptata formal, inclusiv de
catre educatori.
Tocmai de aceea barocul
era intr-adevar arama pe fata a mentalitatii
traditionaliste, iar monarhia insasi il avea in interes. In
momentul in care s-a produs respectiva coalitie, interesele erau diferite
pentru ambele parti. Monarhia s-a vazut nevoita sa
suporte un alt mod de armonie formala, paseista in defavoarea
exprimarii de sine, care era oricum baroca, dar care nu putea fi
acceptata caci altfel ar fi condus la recunoasterea
mentalitatii aristocratice. De altfel, in arhitectura
exista situatii in care deosebirile sunt greu de facut. Apoi, un
astfel de spirit nu putea face casa buna cu rigiditatea burgheziei
inchistata in "armonia clasica". Caci barocul era urmarea
fireasca a acesteia, la fel se intamplase si in antichitate in ceea
ce priveste arta elenistica, iar aceasta regresiune la stadiile
anterioare era in masura sa aduca noi probleme. Una a fost
aceea a neincrederii monarhiei insasi in aceasta prezentare, la
care se adauga slaba implicare artistilor ca urmare a lipsei de
empatie fata de o astfel de abstracta rupere de spiritul vremii.
Neoclasicismul este un fel
de postmodernism al artei figurativ-concentrice. In acelasi fel el
insusi a crezut ca poate "recupera" traditia si ca o
poate face viabila intr-o lume diferita de cea in care aceasta
traditie s-a nascut. Refugiul in mitologie pe care neoclasicismul l-a
impus a devenit in scurt timp o ipocrizie, un fel de mimare a sfinteniei
intr-o lume a falsitatii, un fel de pretentie de a fi si
popa si hot. Apoi, academismul de mai tarziu este un fel de
reconfirmare a spiritului burghez fata de neoclasicism si
atesta teama burgheza de schimbare, dar si angoasele
contractate de aceasta autoincatusare spirituala care
efectiv a chinuit mentalitatea burgheza. Perspectivele psihopatologiste
ale acestei mentalitati se intrezareau.
Neoclasicismul a fost
inlocuit de romantism aproape instantaneu ca urmare a inflatiei de
subiecte si sentimente pretins mitologice. Repulsia fata de
aceasta fatarnicie a mitului tinut in rucsac este
redata plastic de filosofia etica a lui Kant, iar maxima sa "Cel ce
decide si se comporta ca un geniu este cu desavarsire
ridicol" este aici elocventa. Aceasta nevoie de exprimare de sine mai
curand decat o cosmetizare a sinelui in abstractia mitologica este un
criteriu al artei abstract-simetrice, insa o astfel de maxima se
refera si la romantismul insusi. Aici se afla legatura
dintre neoclasicism si romantism. Acesta din urma prefera
sa caute mitul in eroul zilei, ceea ce il face un fel de neomitologism. De
aceea un David, care este mai intai neoclasic si apoi romantic, arata
in ce masura romantismul si neoclasicismul sunt legate.
Multi autori sunt in situatia de a nu face o distributie
clara a artistilor dupa aceste curente. Chiar si lucrarea
de capatai a neoclasicismului, respectiv "Juramantul
Horatilor' are ceva in sine din incarcatura emotionala
gata sa explodeze a romantismului.
Cat de departe este
asa-numitul neoclasicism de clasicismul grec si Renastere, se
vede de la o posta. Romantismul se va impune in focul Revolutiei
Franceze, iar neoclasicismul este cel ce va suferi aceasta conversiune.
Barocul a murit subit in valtoarea evenimentelor. Nimeni nu mai avea timp de
el. Dulcegariile au fost inlocuite cu lupta pe viata si pe
moarte cu un adversar apropiat, dar necunoscut.
