Folclorul - terminologie, definitie si observatii asupra folclorului

Folclorul - Terminologie, definitie si observatii asupra folclorului

Terminologie

Termenul de folclor, creat in 1846 de arheologul englez W. J. Thoms, sub pseudonimul Ambrose Merton, pentru a desemna 'ansamblul obiceiurilor oamenilor din popor', a patruns cu repeziciune in majoritatea limbilor europene.

Noua denumire era in acelasi timp bivalenta, intrucat insemna pe de o parte totalitatea culturii spirituale a poporului, in concordanta cu etimologia cuvantului (folk = popor,  lore = stiinta, intelepciune), iar pe de alta, insasi disciplina care studia acest domeniu.

La noi, adoptarea noii denumiri a intarziat cu cateva decenii. Ion Budai Deleanu, se pare cel dintai teoretician care s-a referit la unele specii folclorice, foloseste de obicei epitetul compus 'de obste', distingand astfel povestile de obste, zisele sau proverbele de obste, de obstie desarta credinta etc. Cu totul sporadic foloseste si derivatul 'taranesc' cand se refera la basne taranesti. Dibuirile sale vin din tenacitatea cu care vroia sa impuna denumirea norod, dupa cum se poate vedea mai ales in notele Tiganiadei, in opozitie cu popor care apare cu totul sporadic in versurile epopeii. Termenul nu avea sorti de a se impune, intrucat nu dispunea la noi de derivate, pe langa apropierea, semantic cu totul nepotrivita, de narod (nerod).

Cu vremea, va fi adoptat neologismul francez popular in preajma anului 1840 prin cercul grupat in jurul Daciei Literare, incepand cu studiul lui C. Negruzzi, Scene pitoresti din obiceiurile Moldaviei: Cantece populare ale Moldaviei. Lipsea insa termenul global, ceea ce l-a silit pe N. Balcescu se recurga la cel putin doua denumiri, poeziile si traditiile populare in incercarea de a cuprinde intregul domeniu, poeziile insumand toate speciile versificate, iar traditiile sau povestile populare pe cele in proza. Abia B. P. Hasdeu va incerca pe rand incetatenirea unei denumiri adecvate pentru intregul domeniu. Dupa ce in prima sa schita asupra speciilor folclorului, publicata ca prefata la colectia poetului I.C. Fundescu (1867), folosea genericul literatura populara, el se va opri, in 1879, la denumirea de etnopsicologie, sub inraurirea lui Lazarus si Steinthal, disciplina care 'cerceteaza credinta popoarelor, depusa mai cu deosebire in literatura poporana' (Cartile populare ale romanilor in secolul XVI), pe cand lingvistica cerceteaza graiul, amandoua constituind filologia comparativa, asa cum o va profesa la catedra pana la inceputul secolului nostru.

Hasdeu era nemultumit de faptul ca ingloba doua realitati totusi profund diferite, pe de o parte etica poporana, pe de alta literatura si arta poporana, adica productiile elaborate sub egida estetica. Pasul urmator va fi adoptarea termenului englez, cum se poate vedea in prefata la Etymologicum Magnum Romaniae, din 15 mai 1885, unde arata ca a urmarit, alaturi de limba, si "credintele cele intime ale poporului, obiceiurile si apucaturile sale, sus­pinele si bucuriele, tot ce se numeste astazi - in lipsa de un alt cuvant mai nemerit - cu vorba englesa Folklore"[1].

In prefata volumului al II-lea din martie 1887, Hasdeu re­vine asupra denumirii 'folklore, care insemneaza toate prin cate se manifesta spiritul unui popor, obiceiurile lui, ideile-i despre sine si despre lume, literatura lui cea nescrisa, mii si mii de trasure caracteristice cu radacini in inima si cu muguri in graiu'. Cu toate acestea, Hasdeu se va arata timid fata de termenul englez si il va ocoli pe cat va fi posibil in scrierile ulterioare.

Definitie si continut

Folclorul reprezinta totalitatea operelor de arta create sau existente in mediul rural sau urban, care se transmit pe cale orala, intr-un spatiu geografic anumit si care au trasaturi de continut si forma specifice. El face parte integranta din cultura nationala, reprezentand o etapa a culturii nationale perpetua prin traditie orala. Continutul folclorului reflecta in mod veridic, in imagini artistice specifice, ideile si sentimentele poporului, conceptia sa despre natura si societate. Folclorul romanesc a constituit secole de-a randul singura forma de reprezentare artistica, iar dupa aparitia literaturii si a muzicii culte, el ramane principala manifestare artistica a maselor largi si sursa constanta de inspiratie pentru creatorul individual.

Folclorul cuprinde manifestari artistice din domeniul literar, muzical, coregrafic si dramatic.

La toate popoarele, folclorul are un continut identic, deoarece reflecta viata acestora in imagini artistice redate cu acelasi material fonic, cu sunete organizate in sisteme tonale, ritmice, de forma etc., si in aceeasi modalitate de transmitere modala. Asadar, in practica artistica colectiva, poporul a elaborat si a dezvoltat o anumita metoda de creare a imaginii artistice (poetice si muzicale), prin imbinarea, intr-un fel specific, a mijloacelor de expresie, in scopul redarii unui continut emotional de viata.La baza creatiei artistice a poporului nostru stau, deci, legi proprii de alcatuire a melodiei, a metro-ritmului si a sistemelor tonale[2].

Pe langa trasaturile comune tuturor artelor, creatia muzicala populara are cateva trasaturi specifice: a) colectiva, b) orala, c) anonima, d) sincretica.

a) Caracterul colectiv al unei creatii se refera la modalitatea de creare si de interpretare. Initial, fiecare cantec a fost scris de un individ, mai talentat, din colectivitate, si preluat apoi de interpreti care si-au adus fiecare contributia la modificarea lui de natura ritmico-melodica si uneori chiar de forma. Trecand de la un interpret la altul, de la o generatie la alta, cantecul se slefuieste, se decanteaza de tot ce este neesential sau, in unele cazuri, se simplifica ori dispare. Varianta este forma actualizata, forma noua pe care o creeaza fiecare interpret, dupa cerintele sale spirituale, variatiile facandu-se in anumite limite.

b) Prin transmiterea din om in om, pe cale orala, cantecul sufera unele modificari. In general, acestea nu se produc in elementele esentiale. In melodie, unele parti sunt constante, altele variabile. Dintre cele constante mentionam: sunetele sau formulele cadentiale, sunetele initiale ale frazelor, sau numai al frazei de dupa cezura etc.

c) anonimatul este o consecinta directa a transmiterii  pe cale orala. Chiar daca numele creatorului initial ar fi cunoscut, poporul se comporta fata de cantec ca un creator.

d) Muzica folclorica are un caracter sincretic, la realizarea sa participand mai multe arte: muzica, coregrafie, poezie etc. Acest caracter tine de o faza veche a creatiei folclorice si pare a se estompa in ultimul timp. De exemplu, in unele regiuni, dansurile nu mai sunt insotite de versuri, acele strigaturi specifice, remarcate si de Kurt Sachs ca elemente stravechi. De asemenea, multe cantece ceremoniale se desprind de ritual si devin cantece neocazionale[3].

Observatii

Corpusul de cunostinte este rezultatul observatiei directe, al contactului nemijlocit cu natura, al experientei practice empirice a oricarei entitati umane, fie adult sau copil, diferita de experimentul stiintific, bazat pe masuratori, calcule, aproximari. Pe baza unor astfel de observatii empirice, inmagazinate si transmise din generatie in generatie, s-au constituit seturi de cunostinte si experiente comune, referitoare la mersul astrelor pe bolta cereasca, la perioadele de vegetatie si de stagnare a naturii, la timpul propice insamantarii si la acela favorabil culegerii roadelor etc.

Aceste acumulari au influentat sau chiar au structurat modul de gandire si actiune, dominat de ceea ce etnologii au numit "logica sensibilului" sau "logica concretului", proprie gandirii primitive sau "gandirii salbatice", dar prezenta si in gandirea sau mentalitatea populara, care ordoneaza lumea inconjuratoare in opozitii binare precum "sus" si "jos", "inainte" si "inapoi", "umed" si "uscat", "inceput" si "sfarsit", "dulce" si "amar", "luna" si "soare" etc.[4]

Din ratiuni mai mult didactice si din nevoia de trasare cat mai clara a liniilor de demarcatie dintre diferitele discipline stiintifice, cultura populara materiala sau material-obiectuala face obiectul etnografiei, in timp ce cultura spirituala sau non-materiala constituie obiectul folclorului, fie acesta folclor literar, folclor muzical, folclor choreic (dansul popular).

Este cunoscut faptul ca intre cultura populara si folclor exista un raport de incluziune, folclorul fiind parte integranta a culturii populare, aceasta reprezentand, totodata, cadrul, contextul de manifestare a folclorului, dar datorita faptului ca fenomenul de cultura populara are un caracter sistemic, partile ei nu functioneaza niciodata separat, ci se armonizeaza si se interconditioneaza reciproc. Poezia colindelor, de exemplu, se practica de catre un grup de copii sau tineri (ceata de colindatori), cu forma de organizare sociala arhaica, in cadrul unui obicei (colindatul) cu data fixa (de Craciun si/sau de Anul Nou), cunoscut si acceptat de catre toti membrii grupului, avand forme clasicizate, normate (obligativitatea primirii si daruirii de catre gazda a colindatorilor) si elemente de recuzita specifice, tinand explicit de cultura materiala sau material-obiectuala (vestimentatie, obiecte rituale etc.). Poezia (discursul poetic) este insotit de melodie si completat, adesea, de gesturi rituale in unele zone ale tarii, mai ales in trecutul nu prea indepartat (copiii scormonesc cu betele lor in jarul din vatra). Toate aceste elemente sincretice trebuie privite in ansamblul lor pentru a da si a dezvalui semnificatia profunda a folclorului.

Perspectiva sociologica[5] aduce un plus de lumina in cercetarea acestor aspecte, dar nu este singura, pentru ca e necesar sa-i circumscriem si perspectiva contextualista care subliniaza dubla dependenta a folclorului (textului folcloric) de context. Odata, de contextul larg cultural, cultura populara in ansamblu fiind generatoarea formelor de arta (verbala, muzicala, gestuala), apoi de contextul performativ sau situational (al zicerii, al rostirii), in care formele de arta mentionate se actualizeaza, se reproduc, intr-un numar nesfarsit de variante concrete ale unor modele traditionale.

Din studierea acestor raporturi rezulta ca, pe de o parte, folclorul (textul folcloric) este interpretantul contextului cultural sau genetic, ale carui date le retine, le memoreaza si le aduce sub forma unor "fosile vii" (Mircea Eliade)[6] pana in vremurile moderne, in timp ce contextul situational sau performativ este el interpretantul textului, pe care il selecteaza si il modeleaza in functie de datele concrete (timp, loc, grup, ambient, atitudine volitiva etc.) ale zicerii, fenomen destul de vizibil in folclorul copiilor.

Vicisitudinile semnalate la delimitarea domeniului folclorului si care inca n-au incetat, nu sunt decat rodul tineretii stiintei despre creatia populara. Cum se stie, abia in a doua jumatate a secolului al XVIII-lea se intrevad primii muguri ai noii discipline, cu toate ca materialele folclorice au o vechime considerabila, adesea multimilenara. Cercetarea acestora nu a devenit o necesitate decat dupa ce a ajuns sensibila, gata sa duca la creize culturale, diferenta dintre cele doua culturi, populara si de tip clasic.