Arta baroca si rococo

Arta baroca si rococo

Barocul s-a instituit in special in arhitectura, dar urmele se simt si in pictura si in sculptura. El reprezinta, inainte de realism, penultimul pas al laicizarii artei figurativ-concentrice; realismul isi alege subiectele din realitatea bruta, iar barocul, paradoxal, tot la realitate se rezuma, dar la una luxurianta, la un soi de vegetatie de genul volutelor capitelului ionic. Torsionarile formelor pot atinge ostentatia si teatralismul umflat. Barocul poate fi inteles ca un gotic care se taraste pe jos, ca niste marionete carora li sau taiat atele de o sabie invizibila, sabia ateismului. Liniile verticale ale goticului pot fi comparate cu aceste sfori ale marionetelor. Goticul parca este o flacara eterna, insa barocul este deja cauza flacarii, este acea vegetatie care arde si se intortocheaza sub flacari, dorind parca sa fuga. Ne place sau nu, barocul reprezinta fidel societatea de tip traditionalist si are pretentia de a ingloba si depasi clasicismul. Si totusi goticul si barocul, mergand pe aceasta paradigma a focului, se raporteaza unul la celalalt ca pradatorul la victima. Societatea traditionalista are deja cateva fisuri, iar burghezia va fi patruns adanc in civilizatie. Epoca moderna este pe cale sa apara iar clasele aristocratoide au deja multe pe suflet. Desi barocul o reprezinta cel mai bine, curentul acesta nu este nici pe departe apogeul, ci o ultima tresarire a ei, la fel cum neoclasicismul este o ultima tresarire a mentalitatilor traditionaliste, impusa chiar de burghezie, desi tocmai aceasta clasa este motorul artei abstract-simetrice.

Acea detasare aristocratoida si acea emfaza a luxului, a splendorii pe care o afiseaza barocul este dublata tocmai de nelinistea contorsionarii. Exista o nevoie de a acoperi spatiul, o angoasa in fata vidului care ma duce cu gandul la nevoia copiilor de a vorbi pe intuneric pentru a-si infrange teama, pentru a se asigura de prezenta si protectia cuiva. Disparitia lui Dumnezeu sau credinta pur formala specifica aristocratiei, fapt datorat bunastarii si anularii nevoii de D-zeu, a dus cu ea un alt gen de neliniste, cel al mortii. Ateismul implica dupa sine si constiinta vidului postmortem. Teama de vid a barocului este teama de acest vid postmortem. De aici si picanteriile sale si cele ale vietii de zi cu zi, nevoia de a se "refugia" in placerile vietii. Renasterea facuse pasul spre monism filosofic, daduse cale libera senzualului, desi acest lucru inca sub protectoratul si tutela credintei. Aristocratia, care pierduse pe Dumnezeu de mult (dar nu putea arata acest lucru deoarece si-ar fi taiat creanga de sub picioare ─ teoria dreptului divin este aici elocventa), s-a putut manifesta liber in baroc si rococo. Autoritatea vine de la Renastere.

Multi crestini cu nostalgii ale crestinismului originar recunosc ca Renasterea a fost inceputul decadentei. La fel si acei teoreticieni ai artei care vad modernitatea incepand, paradoxal, cu Renasterea. Situatia pare atat de similara cu pasii facuti pe filiera impresionism, cubism, futurism, dadaism. Daca in arta abstract-simetrica acest drum este cel al defigurativizarii (asa cum crede un C. Greenberg), in filiera figurativa acest drum este cel al laicizarii. Angoasele moderne ale existentialismului ateu vor exploda mai tarziu prin Dostoievski si apoi prin Sartre, Camus, Cioran. Dar predispozitia se simte in baroc si in rococo. Filosofia criticista a lui Kant contine in sine bumerangul etic al ateismului. Apoi revolutia franceza va fi o lovitura teribila data aristocratiei.

Acele contorsionari senzuale ale formelor baroc pot fi intelese si ca o previziune a dezastrului exterior si interior al lumii. Asa se face ca a putut exista un pictor ce a putut depasi clarobscurul baroc, un pictor care refuza tiparul, incadrarea intr-un (singur) curent, la fel ca mai toti marii artisti, este vorba despre El Greco. Modul in care acest pictor anticipeaza expresionismul, futurismul sau misterele picturii metafizice care precede suprarealismul, arata in ce mod barocul este un reper in istoria artei si un moment crucial. Daca astazi americanii vad in Europa un loc de pelerinaj spiritual, sau daca europenii se considera superiori americanilor, acest lucru este datorita cladirilor baroce sau cu influente baroce din Europa, datorita fantanilor arteziene de acest gen, a formelor baroce in general care au impanzit Europa. Arta abstract-simetrica s-a cladit pe opozitia cu acestea. Astazi cand insasi arta abstracta este pusa in discutie, barocul si arta figurativa in general sunt rejudecate.

Lipsit de grandoarea Renasterii, din toate punctele de vedere, cu constructii care rar se pot apropia de cele ale sale, barocul are rezonante sociale clare. Papalitatea isi va pierde treptat din autoritate si putere astfel ca proiectele de altadata vor fi imposibil de realizat. Arta rococo va duce emfaza la apogeu, iar cea baroca s-a vazut ea insasi intr-o nehotarare si contradictie dintre cele mai brutale. Ea pe­regrineaza intre exuberanta bucuriei vietii si angoasa apropierii mortii. Societatea va resimti din plin acesta fundatura spirituala iar sentimentele revoltei maselor sunt si ele consecinta acestei situatii. Disparitia lui Dumnezeu si a religiei distruge si ordinea sociala si pastrarea la distanta a multimilor. Acestea se vor revolta impotriva lui Dumnezeu declarand cu glas tare ateismul (nenumit inca in baroc) si impotriva lipsei lui, ceea ce determina vidul postmortem si anularea judecatii de apoi. O solutie pentru aceasta criza a constituit-o neoclasicismul pe de o parte, ca reinstaurare a sentimentului religios, si refugiului paseist in mitologie, iar pe de alta realismul, ca acceptare a autismului religios, ca disparitie pretinsa a oricarei aluzii metafizice. Intre ele se afla speranta in viitor a iluminismului, nevoia de emancipare, ceea ce antreneaza si romantismul oarecum (desi acesta are si paseism suficient), fapt ce arunca problema in cascada timpului.