Folclorul muzical romanesc

Folclorul muzical romanesc a aparut o data cu limba romana si cu poporul roman, prin asimilarea unor traditii vechi si sub influenta sistemului de versificatie care acum se cristalizase definitiv.

Un numar important de marturii releva ca romanii au gasit pe aceste meleaguri o traditie muzicala constituita cu trasaturi distincte melodice, metro-ritmice si modale.

Multitudinea functiilor pe care le are folclorul muzical in viata individului si a colec­tivitatii, se constata din cristalizarea mai multor categorii folclorice, genuri, specii, stiluri istorice si regionale, diferentiate prin continut, structura compozitionala, modalitate de interpretare si semnificatie.

Constantin Brailoiu distinge in folclor doua mari categorii: legate de prilej, de ocazii, ocazionale si cele nelegate, neocazionale[1]. In prima categorie intra genurile calendaristice din perioada de iarna: colinde, urari directe (Plug, Plugusor, Sorcova, Pizari etc.), colinde cu masti (Capra, Turca sau Turca, Cerbul si cerbutul, Ursul, Caiutii, Brezaia, Frumosii etc.; teatrul profan, teatrul religios (Vertepul, Irozii etc. ; cantecul de stea), perioada de primavara-vara si toamna (Lazar, Semanat, Salcia, Dragaica, scaloian, paparuda, cununa, plugarul etc.) ; ciclul familial (cantece, jocuri, dansuri, versuri legate de nunta, inmormintare, cumetrie), genuri legate de viata pastoreasca (genuri lirice, epice, instrumentale: jocuri, doine, etc.).

Din categoria genurilor neocazionale face parte: doina, si cantecul propriu-zis, cantecul batranesc si balada, repertoriul de dans, folclorul copiilor, piesele 'de ascultat' (doine, cantece, jocuri, poeme muzicale etc.).

Toate aceste genuri se caracterizeaza printr-o sfera tematica proprie, trasaturi muzicale (stilistice si compozitionale) proprii, modalitati de executie: in grup compact sau in doua grupe care alterneaza dupa o teh­nica speciala; solistic, cu sau fara acompaniament instrumental (de unul sau mai multe instrumente grupate in taraf).

Genurile din prima categorie sunt insotite, de obicei, de o anumita recuzita-costumatie speciala, podoabe, arme, instrumente mute, arbori sau verdeata, lumanari, obiecte sunatoare, tobe de diferite marimi, clopotei sau clopote mari ('taIangi'), pinteni, pamblici etc. - se desfasoara pe un perimetru larg (al satului sau mai multor sate); sunt executate in grup mixt sau numai de fete si femei oarecum 'specializate', 'numite', sau de copii, sau de tineri. Repertoriul muzical este organizat in functie de cerin­tele obiceiului, in ansambluri vaste, variate ca dimensiune, forma si este strans legat de momentele importante ale ceremoniilor in care este inte­grat. Trasatura principala a acestor repertorii este desfasurarea lor 'scenica' (pe scena satului, a familiei, a mai multor sate), in acelasi loc sau, paralel, in mai multe locuri, timp de cateva ore sau zile. Originea genurilor ocazionale este diferita: unele sunt stravechi vestigii ale unei culturi a stramosilor geto-daci sau a unei culturi mai arhaice a popoarelor europene - pastrand unele elemente si mijloace de expresie comune culturii folclorice europene - ca de exemplu, intonati, sisteme si for­mule ritmice si sonore, mod de alcatuire a intregului artistic, functie etc.

Se pot releva cateva trasaturi comune tuturor manifestarilor folclo­rice din aceasta categorie :

- originea arhaica a pieselor, peste care s-au suprapus, de-a lungul mileniilor, elemente mai noi, fara a le modifica elementele esentiale, specifice de gen;

- functia variata, predominand, intr-un trecut indepartat, cea ma­gica si rituala; treptat functia primara s-a estompat sau a fost uitata si inlocuita cu functii noi;

- amploarea desfasurarii in secvente care se succed prin acte si scene, intr-o ordine traditionala, cu unele diferentieri regionale;

- caracterul sincretic primar si colectiv - melodia este insotita de versuri, dans, gestica, uneori de dans, practici si rituri arhaice, a caror semnificatie s-a mentinut pana tarziu ori, in unele zone, a fost uitata, piesa pastrandu-se in virtutea traditiei ('asa cum am apucat de la parinti'), sau datorita valorii superioare artistice ;

- caracter eterogen, fiecare obicei este alcatuit din genuri cu tra­saturi proprii, alaturi de manifestari artistice generale, intalnite si in alte obiceiuri ;

- caracterul unitar pe intreg teritoriul locuit de romani, cu unele interesante si pitoresti deosebiri regionale cu privire la amploarea cere­moniilor, succesiunea lor, gradul de conservare sau de disolutie a intregului;

- tematica literara circumscrisa unei anumite sfere de idei si sen­timente, inspirata din viata de munca, de familie si sociala, in care, de obicei, se imbina realul cu irealul, adevarul cu fantasticul; nu lipsesc nici unele teme legendare sau mitologice, contaminate sau nu cu ele­mente realiste;

- mare stabilitate a temelor literare si a melodiilor, datorita atitu­dinii interpretilor fata de ritul respectiv si executiei in grup care nu permite modificari decat in mod lent, indeosebi la trecerea piesei dintr-o zona etnografica in alta;

- participarea intregii colectivitati (sat, comuna) ca actanti sau ca auditori;

- specializarea unor interpreti in executia artistica a repertoriului (grup de copii, de fete sau femei, de tineri sau adulti)[2] ;

- utilizarea unor mijloace de expresie stravechi (sisteme sonore, ritmice, structuri arhitectonice, emisiuni vocale), imbinate dupa legi comune in piese de o valoare artistica inalta; in majoritatea cazurilor, procesul de creatie s-a incheiat intr-o epoca veche, piesele transmitandu-se cu o noua incarcatura emotiva, in care predomina elementul artistic;

- melodiile se astern pe tipare metrice fixe, octo- sau hexasilabice, izometrice, asociate cu melodia dupa legi traditionale constante;

- existenta unor mijloace de expresie comune, care se deosebesc de la un gen la altul prin ponderea unui element sau a altuia si prin modalitatea de grupare, repetare si alternare a acestora;

- nivelul superior al unor imagini artistice (poetice si muzicale), bogatia si varietatea figurilor de stil; frecventa unor elemente compozi­tionale (refrenul, unele intonatii, formule cadentiale etc.).

Genurile neocazionale sunt mai diferentiate din punct de vedere tematic, structural si stilistic[3].

Desi o parte din mijloacele de expresie fac parte din arsenalul uni­versal, asociatia cu limba, imbinarea acestora dupa legi traditionale, confera o fizionomie si trasaturi proprii specificului national. Fiind un gen improvizatoric in forma deschisa, libera, doina reprezinta in cel mai inalt grad trasaturile spiritualitatii romanesti; poporul ne-a dat in acest gen masura capacitatii lui creatoare, a sensibilitatii sale impresionante.

In toate genurile acestei categorii folclorice, epice sau lirice, gasim piese care au atins un nivel maxim de cristalizare, de slefuire artistica, prin contributia discreta dar continua a multor generatii. Fiind executate, in majoritatea cazurilor, solistic - unele in grup omofon, cu sau fara acompaniament instrumental heterofonic, de cele mai multe ori - atitu­dinea creatoare in momentul executiei este mult mai intensa decat in genurile ocazionale. Aici, atat in genurile epice cat si in cele lirice, inter­pretul isi etaleaza in vers si melodie - desi cu ajutorul unor elemente traditionale, cunoscute de toti - prea plinul sufletesc, ideile si senti­mentele care il framanta, conceptia sa despre arta. Spre deosebire de genurile primei categorii, aici datorita liber­tatii mai mari de interpretare, participarii unui numar considerabil de interpreti (de orice varsta, tineri si batrani, femei si barbati), oricand, fara necesitatea existentei unui anume prilej, au luat nastere numeroase tipuri melodice si variante - 'actualizari' ale traditiei - alaturi de stiluri dife­rite pe plan geografic, asa numitele 'graiuri muzicale regionale'^[4]. In realitate, aceste graiuri regionale au la baza trasaturile specifice limbajului etnic, ceea ce le deosebeste fiind numai aspectele secundare, stilistice.

Alte cateva trasaturi generale in aceasta categorie:

- au la baza aceleasi legi de alcatuire a melodiei, prin alaturarea unuia sau mai multor randuri melodice care se astern pe tiparul metric octosilabic sau, indeosebi in genul epic, hexasilabic;

- legile de versificatie sunt identice in toate genurile si in ambele categorii (izometrie, lipsa versului 'acefal', anacruzic, structura binara a versului care a influentat structura ritmica a melodiei;

- desi melodiile au la baza sisteme sonore comune, de predilectie diatonice arhaice (de la prepentatonie la moduri heptatonice medievale), materialul sonor al acestora a evoluat diferit de la un gen la altul;

- repertoriul instrumental de joc pare a fi 'evoluat' mai rapid din acest punct de vedere, datorita influentelor din afara si posibilitatilor tehnice ale instrumentelor moderne, la care se adauga circulatia intensa a lautarilor si capacitatea lor mai intensa de innoire;

- sistemul parlando rubato este general - cu exceptia reperto­riului de joc alaturi de care, mai putin decat in unele genuri ocazionale (colind, cantec ceremonial); giusto silabicul prezinta numeroase exceptii (lungirea duratelor numai la cadenta finala sau la cadentele interioare (secundare) si chiar in interiorul randului melodic;

- ritmul aksak este general, dar preponderent numai in repertoriul de joc;

- folclorul copiilor pastreaza in afara de legile de versificatie gene­rale si cateva exceptii (versuri de dimensiuni variate) ;

- mijloacele de expresie muzicala si imaginile poetice sunt mult mai numeroase aici, iar tematica literara mai complexa si variata; si in aceasta categorie s-au transmis, de-a lungul mileniilor, 'perle' artistice care s-au imbogatit treptat cu elemente noi, contemporane in fie­care epoca.

In fiecare gen coexista piese si elemente care apartin mai multor etape ele evolutie a artei orale, ceea ce explica, in parte, bogatia extra­ordinara a tipurilor, speciilor si stilurilor.

In comparatie cu folclorul altor popoare, se pot enunta elementele specifice folclorului romanesc, in care  se disting, alaturi de elemente generale, comune mai multor tari, elemente comune popoarelor neolatine si elemente specifice romanilor.

Dintre acestea citam:

- conservarea numai a doua tipare metrice (de opt, respectiv 7 silabe si de 6, respectiv 5 silabe), a caror dimensiune si structura binara au avut influenta directa asupra structurii si dimensiunii randului melo­dic (frazei muzicale) ;

- legi de versificatii proprii in raport direct cu configuratia frazei si perioadei muzicale;

- legi proprii de alcatuire a melodiei, pe principiul repetarii si succesiunii constante sau libere a randurilor melodice, conform unor sisteme cadentiale care determina tipul melodic, preferinta pentru anu­mite mijloace de expresie, pentru anumite formule (initiale, mediane si finale) in cadrul fiecarui gen;

- preponderenta sistemului diatonic, intervalele cromatice (de secunda marita) avand mai mult rolul unor ornamente sau intentii de colorare sonora; fac exceptie unele 'cantece batranesti' ;

- in genul liric si cel epic, alaturi de teme general umane, sau limitate la cultura folclorica europeana sau numai la aria balcano-carpa­tica, gasim la romani si teme proprii (Miorita, balade si colinde pastoresti, tema metamorfozei, etc.).

Datorita valorilor estetice, etice si umane ale folclorului nostru, creatie artistica de o deosebita diversitate si bogatie stilistica si compozi­tionala, tematica si functionala - care reprezinta modalitati variate de reflectare a spiritualitatii si nivelului de civilizatie al poporului -, parte integranta a culturii nationale, care sta la baza literaturii si muzicii pro­fesioniste ('culte'), problema valorificarii actuale si a integrarii lui in viata cultural-artistica contemporana, a preluarii lui de fiecare generatie, se afirma de cea mai mare importanta. Fiind o arta deschisa, capabila de continua 'actualizare', de adaptare la cerintele omului din fiecare epoca istorica, folclorul contine elemente stabile, care se transmit peste veacuri - alaturi de elemente maleabile, mai putin riguroase - a caror semnificatie a fost stabilita in practica sociala, fiind deci istoric consti­tuite -; supletea lor le asigura perenitatea prin adaptarea la 'multi­tudinea temperamentelor individuale'^[5] (Brailoiu). Rezulta de aici ca, pentru intelegerea aspectelor complexe ale folclorului din trecut si con­temporan, este necesara cunoasterea specificitatii procesului de creatie, interpretare si transmitere a traditiei, raportul dialectic dintre traditie si continuitate-evolutie, precum si cauzele care determina acest raport. Arta profund umana, rezultat al experientei generatiilor pe plan artistic, folclorul trebuie preluat si insusit creator de fiecare generatie, pentru imbogatirea personalitatii si intelegerea profunda a poporului din care face parte.

George Enescu, fauritorul scolii muzicale romanesti, recunoaste valoarea artistica si umana a folclorului: 'Este perfect' scrie el intr-o revista de specialitate din Paris, cu 5 decenii inainte: 'Taranul roman poarta muzica in el muzica este tovarasa sa; ea ii calmeaza temerile, care il coplesesc, ii ajuta sa-mprastie 'dorul', nostalgia inexprimabila care il framanta. Nascuta din suferintele poporului roman, muzica lui este dureroasa si nobila chiar in ritmurile saltarete ale dansurilor rapide. Asa cum este ea, aceasta muzica este una din comorile cu care Romania se poate mandri cel mai mult'^[6].