Arta paleocrestina

ARTA PALEOCRESTINA

Primele manifestari ale artei vechi crestine apar simultan la granitele apusene si rasaritene ale Imperiului Roman intr-o perioada in care comunitatile de crestini vedeau in noua doctrina a manturirii o eliberare de sub tutela romanilor. Edictul de toleranta de la Milan (313), consfintise libertatea religioasa si chiar restitu-irea bunurilor confiscate sub Maxentius. De personalitatea lui Constantin cel Mare se leaga materializarea efectiva a bisericii crestine in secolul IV d.Hr.

O ideologie comuna ca liant al popoarelor din Imperiul roman trebuia sa se bazeze pe o filosofie teologica noua capabila sa produca o unitate spirituala. Locul mitologiei era treptat inlocuit de speculatii metafizice si de religia crestina monoteista.

Geneza ideologica si formala a artei crestine a fost atribuita de catre cercetatorii acesteia cand traditiei romane (El. Bosio, F. Wickhoff, L. von Sybel), cand centrelor elenistice (H.C. Butler), sau chiar Orientului (J. Strzygowsky). (Vatasianu 1948)

Desfasurata intre secolele II-IV d.Hr., arta veche crestina are ca premise teoretice disputele apologetilor crestini ce se manifestau impotriva constituirii unor imagini ale divinitatii si a ridicarii unor lacase de cult, textele vremii ilustrand aceasta lupta impotriva conceptiei pagane despre arta: (Aristides, Iustian, Tatian, Iraeneus, Minucius Felix, Tertullian, Clement din Alexandria, Origene, Methodius din Olimp, Lactantius, Eusebiu din Cesareea, Epiphanius). Aceste dispute vor contura aparitia unui program artistic propriu-zis cu o tematica si morfologie artistica diferita de arta antichitatii tarzii.

Arta paleocrestina din Occident a fost profund contaminata de influentele din Orient, obiceiul inhumarii (tipul cimitirelor subterane-hypogaeum) este preluat si adaptat in conditiile in care numarul adeptilor noii religii ce propovaduia in plan spiritual o salvare dupa moarte creste si se schimbase ritul funerar.

%n sec. II d.Hr. in astfel de cimitire subterane se practicau galerii de coridoare, uneori suprapuse pe trei, patru nivele ce cuprindeau cubiculi-un fel de camere mortuare ce contineau morminte individuale loculi sapate intr-o nisa inchisa vertical printr-un perete avand axa lunga paralela pe suprafata peretelui, si tipul numit kokim cu latura lunga perpendiculara pe suprafata peretelui, mai putin folosit pentru ca slabea rezistenta zidului. De dimensiuni mai mari arcosolia erau sapate sub o arcada si inchise cu o dala orizontala. (Fig. 1)

Aceste cimitire au preluat ulterior denumirea de catacombe de la ,,ad catacumbas" adica situate intr-o depresiune, cel mai cunoscut cimitir San Sebastiano ad catacumbas (un cimitir mixt pagano-crestin) imprumutandu-si numele denumirii generice. (Vatasianu 1968)

Din punct de vedere arhitectonic, catacombele prezinta putine inovatii tehnice: arcada sau arhivolta avea ca loc de provenienta Orientul, tipul de mormant kokim a fost folosit in necropola palestiniana de la Palmyra cca.160 d.Hr., iar tipul arcosolium a fost atestat la Naksh-i-Rustem unde a fost inmorman-tat Darius.

1. Pictura paleocrestina

Din punct de vedere al decorului incepe formarea unei iconografii crestine ce continea tipuri si cicluri iconografice formulandu-se acele principii stilistice ce vor constitui baza artei crestine pana in zilele noastre.

Pentru redarea unor idei precum doctrina Salvarii si a Mantuirii intr-o prima etapa pictura paleocrestina imprumuta simboluri orientale egiptene: crucea hank (simbol al vietii eterne), iudaice: porumbelul o ilustrare a spiritului credinciosuluui, ulterior identificat cu Hristos sau (reprezentarea sufletului material Ba) in opozitie cu imaginea corbului ce-l reprezenta pe necredincios, fenixul (simbolul invierii) sau simboluri grecesti, romane: paunul (simbolul nemuririi) in epoca imperiala simbol al apoteozei imparatesei, ramura de palmier, simbol al victoriei asupra mortii, pestele simbol al apei si al vietii, apoi folosit pentru denumirea sa greaca icJuz (acrostih al sintagmei "Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, Mantuitor"), rata- simbol al mortii, arca- simbol al bisericii, a vasului de botez si a recipientului funerar al ultimei calatorii, toate acestea evocate de apologetii crestini in textele vremii pentru explicarea noii doctrine, imaginile fiind cea mai buna cale de invatatura pentru cei nestiutori de carte. (Tristan 2002)

%n secolul II d.Hr. apare parabola Bunului Pastor (prefigurat in Vechiul Testament si dezvoltat apoi in Noul Testament) cu influente din traditia antica care este alaturi de Oranta tipul iconografic cel mai raspandit si mai complex, nefiind reprezen-tata doar dominanta simbolica ci intregul concept.

Motivul iconografic al Bunului Pastor cu oaia simbolizand pacatosul convertit si mantuit este preluat din izvorul principal de teme: textul latin al Liturghiei mortilor: ,,Mantuitorul aduce pe umeri oaia la tarc" (tema redata in cripta Lucinei, si in catacomba Domitillei, a doua jumatate a secolului al II lea d. Hr.) sau parabola lui Luca, XV, 4-6 si al doilea tip iconografic al Bunului Pastor in care apare reprezentat in mijlocul oilor. Fiind imprumutate din tematica pagana anumite reprezentari (echivalentul din arta pagana, Orfeu devine Bunul Pastor, Hermes crioforul care era si psihopomp, la fel).

La mijlocul secolului al II lea d. Hr. apare o alta tema: Oranta (cripta Lucinei - San Callisto, Roma).

Simbolistica temei cuprinde mai multe variante de la gestul prin care Osiris transmite omului sufletul Ka (material) simbolizand sufletul spre deosebire de sufletul imaterial Ba (porumbelul); si ,,personificarea rugaciunii", sau ,,suflet Mantuit", suflet in Rai. (Vatasianu 1968)

Initial reprezentand sufletul celui decedat, prin atitudinea specifica a personajului redat cu bratele ridicate, tema Orantei asociata cu cea a Bunului Pastor ajunge sa simbolizeze mantuirea sufletelor. Redarea unor personaje vetero testamentare in ipostaza de oranti si orante (Noe, Cei trei evrei in cuptor, Capella Graeca, cimitirul Priscillei, sec.III d. Hr), Daniel in groapa cu lei, (cripta Lucinei, galeria Flavilor, cca. 230, Roma) ilustreaza mantuirea sufletelor defunctilor. (Bocian 1996)

Un alt simbol pagan modificat de simbolistica crestina este Psyche sarutandu-l pe Eros, ca aluzie la sufletul defunctului ce-l intalneste pe Hristos. O descriere a Raiului apare pentru prima data in arhivolta unui arcosoliu din catacomba Domitillei, cca. 202 d.Hr., iar reprezentarea Iadului nu apare decat tarziu la ciborium-ul bisericii San Marco din Venetia. (Tristan 2002)

Scene specific crestine sunt si cele ce au aparut la sfarsitul secolului al-II-lea, ilustrand teme ale Vechiului Testament in analogie cu cele ale Noului Testament: Adam ca prefigurare a lui Hristos (hipogeul lui Aurelius Felicissimus sec. III, Roma), Daniel in groapa cu lei (prefigurare a triumfului lui Hristos si pilda a fortei rugaciunii, cripta Lucinei); Iona in burta balenei (cu trei scene in

arta sepulcrala timpurie: Aruncarea in mare, Iesirea din pantecele balenei si Iona la umbra vrejului, (la cimitirul San Callisto, Roma), Jertfa lui Avram (catacomba de pe via Latina, Roma, sec. IV), Lazar (catacomba lui Callixtus, sec III), personaje din Vechiul Testament ce prefigureaza aparitia Mariei din Noul Testament: Batseba, Iudita, Sara, Rut (catacomba de pe Via Latina, sec.IV, Roma) sau Susana intre doi batrani in atitudine de oranta aluzie la ,,mantuirea sufletului", Moise redat cu tunica si pallium (la Dura Europos, catacomba Sfintilor Pietro si Marcelino, sec.IV Roma), si scene din viata sa, ca de exemplu Miracolul tasnirii apelor (catacomba Domitillei sec. IV, Roma sau Moise descaltandu-si sandalele pentru a nu intina pamantul sfant, San Callisto), Roma etc.

%n secolul al IV-lea se produce o schimbare in evolutia continutului artei paleocrestine, prin inlocuirea elementelor pur simbolice sau alegorice cu imagini cu caracter reprezentativ/imagini prototip si istoric / anecdotic in locul aluziilor metaforice se cauta argumente concrete din Biblie. Imaginile prototip rezuma o calitate sau o functie a unui personaj sau grup de personaje cu scopul de a ilustra o dogma: Hristos ca Bunul Pastor, imaginea filosofului aluzie la defunctul care in timpul vietii s-a instruit pe calea credintei; cele anecdotice prezinta evenimente din viata personajelor: Iisus savarsind minuni, Abel si Cain ca aducatori de jertfe, Jertfa lui Avram, ca prefigurare a sacrificiului, David ca profet, etc. (Tristan 2002)

Daca in prima faza Hristos era transpus plastic prin simboluri (pana la recunoasterea oficiala a cultului crestin) cum sunt: porumbelul, mielul, vita de vie, pestele sau diferite forme de crucifix sau monograme ale numelui, primele reprezentari figura-tive apar la Dura Europos avand comun cu arta antica redarea personajului ca tanar imberb imbracat cu tunica scurta si sandale, din secolul IV se schimba conceptia Hristos fiind redat cu parul si vesmantul lung intr-o ipostaza solemna.

Odata cu recunoasterea religiei crestine ca oficiala (edictul lui Theodosiu din 382 d.Hr.) apare redat in ipostaza de invatator propovaduind in fata apostolilor (catacomba Sfintilor Pietro si Marcelino, sec. IV, Roma). (Vatasianu 1948)

Analiza: Marii de Coral, insulele Referat: Spania - relieful si suprafata, clima si categoriile de teren

Tot in secolul IV, la conciliul de la Niceea s-a stabilit unitatea de esenta intre Dumnezeu Tatal, Fiul si Sfantul Duh, simboluri precum triunghiul Trinitarian ilustrand in pictura catacombelor acest nou concept. (Bocian 1996)

Pe langa aceste scene apar si cele cu caracter laic, ce redau personaje in viata de toate zilele.

Modelul oferit de casele romane este preluat in decorarea cu picturi murale a cimitirelor subterane cu o iconografie comuna cu alte religii la inceput adaptabila nevoilor crestinismului evoluand treptat spre o iconografie proprie ce constituie funda-mentul artei crestine pana in zilele noastre.

Simplificarea redarii si preferinta pentru fondul alb sunt caracteristici legate de amplasarea imaginilor in locuri intunecate, legate de practicarea unor manifestari cultuale crestine (agapa-ceremonial al mesei comune in cursul careia se recitau rugaciuni).

Spatiul pictural era impartit prin linii si ancadramente in care se integrau motive crestine, simboluri, sau scene biblice selectate intr-o anumita ordine in functie de textele vremii. Redarea acestora se facea bidimensional, fara tratare volumetrica insistandu-se pe reprezentarea unei idei abstracte, reflectare a noii teologii in care noua viziune asupra artei trebuia sa fie de ordin spiritual, caracterul didactic al picturii paleocrestine fiind pre-ponderent. Ca tehnica se folosea fresca, iar ca mijloc de expresie formala perspectiva liniara, neglijandu-se alte valori plastice cunoscute in perioada precedenta, dar ignorate din cauza noii conceptii despre arta si a locului de manifestare.

2. Plastica funerara

Al doilea domeniu de manifestare al artei paleocrestine este cel al sculpturii funerare.

Apanaj al persoanelor bogate din mediul urban, in sculptura funerara paleocrestina se diferentiaza sarcofage apartinand unei tipologii mai vechi romane, grecesti:

• tipul alexandrin cu aspect de covata cu strigilii si prevazut cu protome pentru scurgerea lichidului;
• tipul de pat grecesc (lada cu baza inalta ce avea picioare de pat la colturi si o cornisa puternic profilata);
• tipul heroon (casa eroului) cu coloane ce sustin un acoperis in doua ape;
• sarcofagul cu frize decorative.

Arta sarcofagelor ilustreaza un vocabular simplu, cu o simbolistica elementara dar diferita de pictura paleocrestina, ciclul Hristologic (sarcofagul Fratilor, sec. IV Roma), Iona la umbra vrejului etc. Inovatiile stilistice prezinta o distributie continua a scenelor (stil narativ imprumutat din Orient, Dura Europos).

Arta oficiala a imperiului, arta paleocrestina devine dupa caderea Romei o manifestare a partii orientale a imperiului, un limbaj artistic specific ce va constitui baza artei bizantine viitoare.

3. Arhitectura paleocrestina

Arhitectura paleocrestina trebuia sa corespunda unor cerinte legate de desfasurarea cultului, aspect ce a impus o desfasurare spatiala noua, diferita de cea a templului pagan. La inceput cand religia crestina nu era oficiala intrunirile se desfasurau in intimi-tatea casei romane (domus patricia), dispozitia spatiala a casei romane permitand acest lucru (Fig. 2)

Odata cu organizarea bisericii, la inceputul secolului IV d.Hr se impunea adaptarea unei cladiri spatioase pentru a adaposti numarul tot mai mare de credinciosi, si indeplinirea celor doua functiuni: cea legata de celebrarea cultului si botezul ritual.

Din randul cladirilor profane cea care oferea spatiu suficient era basilica forensa, loc de intruniri publice si al instantei judecatoresti, o cladire structurata unitar, longitudinal cu o exedra semicirculara pe latura nordica, loc destinat oratorului, spatiul cen-tral era inconjurat de coloane delimitind in jurul sau un coridor de acces (deambulatoriu).

Templul pagan nu oferea spatiu suficient necesitatilor cultuale crestine pentru ca spatiul era mic, procesiunile se desfasurau in afara sa, caracterul sau fiind acela de monument ce adapostea statuia divinitatii.

Din dialogurile lui Minucius Felix (sfarsitul sec. II d.Hr) se observa conceptia apologetului cu privire la cladirile destinate cul-tului crestin:

- Caecilius: ,,Crestinii nu au altare, nu au temple?"

- Octavius: ,,Ce fel de templu sa-i zidesc, cand intreg universul, opera mainilor Sale, nu-L poate cuprinde? Si pe cand eu ca om locuiam confortabil, sa inchid eu uriasa Lui Majestate intr-o singura incapere? Nu se cuvine mai degraba sa-i faurim un altar in sufletul nostru?"(Vatasianu 1948)

Basilicile cele mai vechi datand din epoca lui Constantin cel Mare preluasera planul basilicii forense, cu modificarile necesare pentru a-l folosi ritualului crestin. Vechea cella, spatiul central delimitat de colonada, devine naos, colonada laterala ramane delimitand astfel inca doua nave laterale (sau colaterali) mai joase decat cea principala, spatiul destinat adapostirii altarului (prestol) se situeaza pe latura de Rasarit, cladirea noua rezultata de plan bazilical avand o orientare Est-Vest.

Pana in secolul V d.Hr cand orientarea Est-Vest se genera-lizeaza, vechile basilici crestine pastreaza orientarea spre Apus a absidei altarului datorita oficierii slujbei cu fata la supusi.            

Tot in epoca lui Constantin cel Mare apar inovatii tehnice menite amplificarii spatiului bisericii: la intrare spatiul este suplimentat obtinandu-se pronaosul, urmat de o curte patrata cu o fantana in mijloc atrium cu phiala, iar intre nava si absida se interpune o nava transversala numita transept destinata clerului. Cel mai evident exemplu de acest tip este basilica Sf. Petru din Roma, sec. IV d.Hr., a carei descriere este pastrata in tratatul Liber Pontificalis, redactat de Anastasius Bibliothecarius in sec. IX. (Vatasianu 1968) (vezi studiul de caz)

O influenta a arhitecturii clasice este pastrarea in dispozitia structurala interioara a basilicii a colonadei cu arhitrava (basilica San Lorenzo fuori le mura, Roma sau biserica Nasterii, Betleem), inlocuita treptat cu arcul ce oferea o largirea spatiului dintre coloane (intercolumniu), si marirea greutatii practicate deasupra golului (San Paolo fuori le mura, Roma).

%n ceea ce priveste sistemul de acoperire al planului basilical se folosea sarpanta, limitata insa de lungimea grinzilor de lemn la acoperirea unui spatiu destul de ingust, in cazul cladirilor cu o dispozitie planimetrica centrala, se folosea cupola sau calota. (Krautheimer 1965)

Cladirile de plan central aveau destinatii diferite, de cele mai multe ori baptisterii, mauselee sau capele cimiteriale (Santa Sotere, Roma, de plan treflat acoperita cu sarpanta). Acest tip de cladire grupeaza masele arhitectonice in jurul unui corp de forma rotunda (Santa Constantia, Roma, si Sf. Gheorghe, Thesalonic, sec. IV d.Hr) sau patrata, octogonala etc. (Fig. 6, 7 a,b).

Aportul major al traditiei Orientului, care experimentase solutii tehnice noi (bolta, cupola, arcul), si al arhitecturii clasice, au imprimat noii arhitecturi o evolutie proprie, cu acumulari si experimentari ce au formulat principii constructive noi, ce vor sta la baza arhitecturii bizantine viitoare.

4. PROBLEMATICA SEMINARULUI

1. Diferenta stilistica dintre pictura paleocrestina si cea a epocii lui Constantin.

2. Disputele privind formarea unei ideologii crestine in scrierile apologetilor vremii si reflectarea lor in arta vremii (Tertulian, Origene, Clement din Alexandria).

3. Tematica Vechiului Testament in arta paleocrestina.

4. Tematica Noului Testament in arta paleocrestina.

5. Studiu de caz: Basilica Sfantului Petru, Roma sec. IV d. Hr.

6. Statuia rondo-bosso a Bunului Pastor, Muzeul Lateranului Roma.

7. Sarcofag de tip covata (albie) prima jumatate a sec. III d.Hr

STUDIU DE CAZ

Denumirea: bazilica Sf. Petru (Fig.8 a,b,c)

Localizare: Roma

Datare: secolul IV d.Hr

Amplasament: inchinata de catre Constantin cel Mare Sfantului Petru a fost ridicata peste locul in care se presupunea ca a fost inmormantat acesta.

Orientare: in aceasta perioada inca se mai pastra obiceiul oficierii liturghiei cu fata la supusi in spatele prestolului, absida fiind orientata spre Apus, abia din secolul V d.Hr. orientarea spre Ra-sarit se va generaliza.

Descriere:

etape de constructie:

planimetrie: o adaptare a planului basilicii forense cu unele modificari dictate de functionalitate, tip basilical complex, intrarea se facea pe trepte printr-un portal triplu cu arcade in spatiul numit atrium, dotat in mijloc cu o fantana pentru ablutiuni rituale (phiala), inconjurat de colonada ce delimiteaza galerii pe toate cele patru laturi, o influenta a dispozitiei casei romane cu peristil, prelungita cu un narthex prin care se patrunde in nava centrala delimitata de nave laterale mai joase ca inaltime, urmand in ordinea desfasurarii spatiale interioare arcul de triumf ce desparte transeptul de absida altarului.

dimensiuni: axa orizontala 255 m; latimea transeptului 90 m; nava principala lata 25 m; doua nave laterale late de 9 m.

elevatia: prezinta deasupra colonadelor navelor (la nivelul acoperisului navelor laterale), galerii de triforii mai sus dedesubtul acoperisului navei principale un sir de ferestre ce ilumineaza indirect interiorul.

sisteme de acoperire: galeriile ce delimiteaza atrium-ul sunt boltite, si acoperite cu sarpanta in doua ape curtea atrium-ului fiind deschisa, basilica propriu-zisa este acoperita tot cu sarpanta.

material/tehnica: caramida la ziduri, lemnul la sarpanta, bolta folosita la galeriile atrium-ului si arcul la galeriile de triforii, exteriorul prezinta un parament simplu fara decoratii, planul basilical fiind o compozitie unitara in interior.

Starea de conservare: vechea biserica din sec. IV nu s-a pastrat fiind daramata in secolul XVI cand s-a ridicat actuala basilica Sf. Petru opera arhitectilor Michelangelo, Bramante si Maderna.                                

Bibliografie: Virgil Vatasianu, Istoria artei europene, Vol. I, Epoca medie, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1968, p.40-42; William Fleming, Arte si idei, Editura Meridiane, Bucuresti, 1983, p. 155-157

STUDIU DE CAZ

Denumirea: statuia rondo-bosso a Bunului Pastor, Muzeul Lateranului, Roma (Fig. 9)

Autor: necunoscut

Datare: a doua jumatate a secolului III d.Hr

Tehnica: s-a intrebuintat dalta pentru degajare si sfredelul pentru redarea cutelor adanci de la nivelul faldurilor tunicii cu un caracter liniar ce denota o schematizare a reliefului, modelajul buclelor parului si a blanii mielului este mai plastic, trecerea de la zonele umbrite la cele luminate facandu-se treptat.

Material: marmura de Paros

Descriere: redat conform pasajului lui Luca, XV, 4-6

,,Care om dintre voi, avand 100 de oi si pierzand dintre ele una, nu lasa pe cele 99 in pustie si se duce dupa cea pierduta pana o gaseste? Si gasind-o o pune pe umerii sai, bucurandu-se. Si sosind acasa, cheama prietenii si vecinii, zicandu-le:,, Bucurati-va cu mine, ca am gasit oaia cea pierduta", ca tip iconografic il prezinta pe Bunul Pastor cu oaia pe umar cu tunica ,,manicata" sau ,,exomis", ce lasa un umar dezvelit tunica fiind lunga pana deasupra de genunchi. Personajul este redat imberb cu parul lung prins in doua cozi cu o anatomie bine proportionata, fizionomia tradand afinitati stilistice din mediul elenistic, miscarea fiind sugerata prin redarea personajului intr-un usor contrapost.

Starea de conservare: antebratele si membrele inferioare au fost restaurate in epoca moderna

Bibliografie: Virgil Vatasianu, Istoria artei europene, vol. I, Epoca medie, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1968, p. 33; Xavier Barral i Altet, Philippe Bruneau, Georges Duby, Sophie Guillot de Suduirant, Mario Torelli, Skulptur. Von der Antike bis zum Mittelalter, Taschen Verlag GmbH, Köln, 1999, p. 237.

STUDIU DE CAZ

Denumirea: sarcofag de tip covata (albie), descoperit pe Via Salaria Roma (Fig. 10)

Autor: necunoscut, apartine probabil unui atelier specializat in executarea la comanda a unor modele provenite din mediul oriental

Datare: prima jumatate a sec. III d.Hr

Tehnica: basoreliful a fost degajat cu ajutorul daltii din masa blocului mici interventii cu sfredelul observandu-se la nivelul cutelor faldurilor si la incercarea redarii unui fundal natural.

Material: calcar

Descriere: ilustreaza unul din conceptele predilecte artei paleocrestine ,,mantuirea sufletelor", intr-o friza continua narativa ce prezinta de la stanga la dreapta trei scene ce ilustraza dogma crestina: pedagogul sau filosoful (invatatura) asezat citind un pergament inconjurat de discipoli, in mijloc Bunul Pastor cu oaia pierduta regasita si adusa pe calea cea dreapta cu ajutorul invataturii crestine, oaia simbolizand pacatosul convertit, si a treia scena Oranta, un suflet mantuit primit in sanul bisericii, matroana ce sta pe tron este personificarea Ecclesiei. La capete, doua protome de berbec fac aluzie la animalul sacru sacrificat de Hermes, de fapt o reminiscenta a artei pagane. Volumetria este sugerata prin tehnica basoreliefului observandu-se o miscare la nivelul faldurilor hainelor.

Acest sarcofag ilustreaza noua orientare stilistica inceputa in secolul II d. Hr prin conceptele ilustrate avand comun cu arta antichitatii tarzii modelul de sarcofag - tipul covata si aceasta o aluzie la forma care sugereaza recipientul funerar necesar defunctului pentru ultima calatorie, (arca).

Starea de conservare: buna, se pastreaza in colectia Muzeului Lateranului din Roma.

Bibliografie: Virgil Vatasianu, Istoria artei europene, Vol. I, Epoca medie, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1968, p. 30; Xavier Barral i Altet, Philippe Bruneau, Georges Duby, Sophie Guillot de Suduirant, Mario Torelli, Skulptur. Von der Antike bis zum Mittelalter, Taschen Verlag GmbH, Köln, 1999, p.230-231