Conciliul de la Calcedon (451 d.Hr.)

Conciliul de la Calcedon (451 d.Hr.)

Leo I si Calcedonul - articol de Tony Lane

Daca Isus a fost cu adevarat Dumnezeu, cum a putut fi si om? Leo cel Mare a ajutat la obtinerea unui raspuns clar conducind un conciliu critic.

Poate cea mai cunoscuta relatare despre Leo cel Mare, episcop al Romei (440-461) ar fi conflictul cu Atilla in 452. Impreuna cu armata sa de huni, Atilla marsaluieste spre Roma. Imparatul roman si Senatul au incercat sa-l abata de la hotarirea de a ataca orasul. Primul ambasador si Leo au reusit sa-l convinga in urma unei intilniri sa renunte la jefuirea Romei. Aceasta povestire a dobindit acreditare istorica, glorificind rolul lui Leo, dar introducind si elemente supranaturale. Ceea ce comunica cu acuratete este extraordinara personalitate a lui Leo, unul din cei mai impozanti episcopi ai Romei. O alta actiune a lui Leo este interventia sa in Conciliul din Calcedon.

INTREBARI INCURCATE

O problema teologica controversata in primele secole a fost referitoare la persoana lui Hristos: in ce sens a fost Dumnezeu? La inceputul secolului IV, Arios sustinea ca numai Tatal a fost Dumnezeu cu adevarat. In replica Conciliul de la Niceea a proclamat deplina dumnezeire a lui Hristos. Dar daca Hristos a fost cu adevarat Dumnezeu, cum a putut fi in acelasi timp si om? A fost intr-adevar? Daca da, cum poate fi o persoana simultan si om si Dumnezeu? A fost El, in realitate, o singura persoana? Aceste si alte asemenea intrebari au dominat dezbaterile teologice grecesti pentru urmatoarele trei secole si jumatate. In mijlocul acestei perioade (in 451) are loc Conciliul din Calcedon. Acesta clarifica cele patru controverse privind natura persoanei lui Isus Hristos, fiind: impotriva lui Arios, afirmind plinatatea divinitatii lui Hristos; impotriva lui Apolinarios, afirmind plinatatea umanitatii lui Hristos; impotriva lui Nestorius, sustinind ca Hristos este o singura persoana; impotriva lui Eutyches, sustinind ca divinitatea si umanitatea lui Hristos ramin distincte si nu sint umbrite una de alta.

Conciliul a fost ocazionat de invatatura lui Eutyches, ultimul din acesti patru eretici. Calugar batrin, el a fost mai degraba degenerat mintal decat un eretic voit. A fost condamnat la Constantinopol (acum Istambul) pentru negarea umanitatii lui Hristos si amestecarea celor doua naturi ale Lui: cea umana si cea divina.

TOMUL LUI LEO 

Leo a scris un tratat teologic prin care l-a condamnat pe Eutyches. Dar modalitatea orientala de a rezolva problema a fost de a convoca un conciliu general al episcopilor. Odata adunati la Efes, in 449, au luat o pozitie diferita de cea a lui Leo, al carui tom nu a fost citit la Conciliu. Liderii orientali cu opinii asemanatoare cu ale lui Leo au fost demisi. Leo a numit acesta intrunire 'sinod jefuitor' si a incercat sa obtina un recurs, insa fara succes. Rezolutia afirma ca Hristos este cu adevarat Dumnezeu, 'divinatate perfecta', Fiul lui Dumnezeu, nascut din Tatal inainte de creerea lumii. Totusi El este si 'cu adevarat uman', 'umanitate perfecta', nascut de Fecioara Maria. Divinatatea si umanitatea nu sint 'impartite in doua persoane', caci Hristos este 'o singura persoana'. Divinitatea si umanitatea Lui nu trebuie amestecate. Diferenta dintre ele nu este stearsa datorita coezistentei lor, ci mai degraba proprietatile fiecareia sint pastrate. Astfel, Hristos este 'facut cunoscut in doua naturi [care exista] fara confuzie, schimbare, divizie sau separatie'.

EFECTUL DINAMITA

Rezolutia calcedoniana a fost supusa unui criticism considerabil in ultimii doua sute de ani. Forma in care se explica pe sine nu este perfecta, dar rolul sau in condamnarea celor patru eretici a fost valoros si durabil. Declaratia Conciliului a ramas de o relevanta considerabila din moment ce apropierea lui Nestorios este inca vie in cristologiile liberal-moderne care vorbesc despre Isus ca despre un barbat cu o relatie speciala cu Dumnezeu mai degraba ca despre Dumnezeu intrupat. Pe de alta parte, multi dintre cei care se mindresc ca pastreaza o viziune conservatoare cred despre Isus ca are o singura natura, fie divina (greseala lui Apolinarios), fie un amestec al umanului si divinului (greseala lui Eutyches).

Contextul istoric

Marcian, imparatul roman rasaritean, in 23 mai 451, a convocat un conciliu ecumenic al episcopilor in speranta "finalizarii disputelor, a exprimarii clare si pentru totdeauna a adevaratei credinte". La conciliul de la Calcedon s-au intilnit 520 de episcopi din toate zonele imperiului, inclusiv delegati a episcopului Romei, Leo I. Dupa 15 sedinte (8 octombrie - 10 noiembrie), conciliul a reusit o formulare ce raspundea intrebarilor momentului. Desi la conciliile anterioare se formulase divintatea lui Isus prin expresiile "Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat" si "de aceeasi natura" cu Tatal, s-au nascut noi framintari: Daca Isus a fost pe deplin divin, cum a fost in acelasi timp si uman? Iar daca Isus a fost atit uman cit si divin, cum au coexistat umanitatea si divinitatea Lui?

Proiect: Dunarea - sectoarele dunarii Proiect: Clima. Clima Europei. Clima Romaniei

Raspunsul Calcedonului la aceste intrebari a rezistat testului timpului - Isus a fost "o singura persoana" cu "doua naturi". Conciliul de la Calcedon a fost un eveniment important in istoria Bisericii - si un punct de turnura critic - in istoria crestinatatii atit din pricina clarificarii invataturii crestine ortodoxe, cit si din pricina modului in care s-a ajuns la aceasta clarificare. Ca si la sinoadele anterioare, si la Calcedon biserica s-a framintat cu intrebari de importanta ultima cu privire la persoana si lucrarea lui Hristos. Dar in istoria bisericii, Calcedonul a demonstrat ca este este posibil sa definesti aspecte critice si esentiale ale crestinatatii din Scripturi, in ciuda uzajului formelor de gindire dominante intr-o epoca data. Mai mult, Calcedonul a aratat ca este necesar ca munca teologica sa aiba succes in ciuda unei atitudini eclesiologice brutale si in ciuda diversitatii culturale din biserica. In termenii Calcedonului putem identifica un triumf in trei domenii: a) al doctrinei in fata ereziilor din biserica; b) al crestinismului fata de fragmentarea culturala si c) acela al dezaprecierii ratiunii teologice fata de dezaprecierea anti-intelectuala fata de filozofie.

Cursul controversei

Framintarea dupa intelegerea dumnezeirii depline, sustinute de Atanasie, s-a orientat asupra persoanei lui Hristos. Cum se raporta divinitatea deplina a lui Isus (descrisa in termenii Logosului divin, sau ai Cuvintului lui Dumnezeu, din Ioan 1) la umanitatea existentei sale pamintesti? Scrierile lui Atanasie il descriu pe Logosul divin ca luind un trup uman, acest lucru implicind faptul ca Logosul a luat locul sufletului uman in Isusul intrupat.

Teologul care a definit Logosul-trup sau Cuvintul-trup a fost Apolinarios de Laodicea (310-390). Intr-un efort de a cistiga arianismul, al a respins divinitatea lui Isus, dar l-a descris pe Hristos ca o combinatie a sufletului divin si trupului uman. Pentru Apolinarios, viata lui Isus a avut o singura natura intrupata si inteligenta divina. Apolinarios n-a uitat sau ignorat centrul uman al vietii si constiintei in Isus. El l-a respins. Apolinarios era un student al scolii alexandrine, de aceea cristologia "Cuvintului-trup" este cunoscuta ca si cristologia alexandrina.

Efortul definirii lui Apolinarios a avut un raspuns imediat prin Teodor de Mopsuestia (350-428). El il definea pe Hristos un om pe deplin si in acelasi timp Dumnezeu pe deplin. Hristos a avut doua naturi pe deplin: una umana si una divina. Pentru Teodor, constructul alexandrian Cuvint-trup era gresit. Desi sublinia realitatea umanitatii lui Hristos, pozitia alexandrina parea sa sugereze ca Logosul divin era subiectul schimbarii si alterarii.

Disputa dintre cei doi a devenit repede o controversa intre cele doua scoli de gindire si reprezentantii lor. Nestorius, un calugar din Antiohia a construit pe argumentul lui Teodor, si a fost numit episcop de Constantinopol in 428. Controversata lui predica prin care o respingea pe Maria ca teotokos (nascatoare de Dumnezeu), sustinea ca ea a dat nastere Isusului uman, a carui umanitate - desi unita cu Logosul divin - trebuia inteleasa ca separata si distincta de natura sa divina.

Atanasie insa a definit-o pe Maria ca pururea fecioara. Cind Nestorius a respins argumentul teotokosului, dezbaterea avea ca subiect umanitatea lui Hristos. Dar aceasta framintare a dat nastere la noi dezbateri din aria crestinismului. Pe fundalul lumii mediteraneene si al nordului Europei, zeitatile feminine au jucat un rol proeminent in religiile pagine. Cei care se inchinau acestora au gasit in Maria, nu un dumnezeu substitut, ci o figura feminina careia in mod natural trebuia sa i se acorde atentie religioasa.

Raspunsul alexandrin a venit prin Cyril, caruia i s-a parut argumentarea lui Nestorie ca prezentind un Isus schizofrenic, cu doua persoane care se relationau greoi una cu cealalta. Ca un ajutor la polemica sa este atras si Celestin, episcopul Romei. Trist, batalia a devenit curind personala, episcopala si teologica. Antiohia si Alexandria au fost doua centre de influenta in permanenta confruntare in biserica primara. Astfel, ele au incercat, prin metode mai putin ortodoxe, sa-si extinda controlul de influenta asupra Constantinopolului, un centru important din pricina prezentei imparatului. Influenta fata de imparat fiind din Constantinopol, imparatul era cel care decidea balanta puterii inspre Alexandria sau Antiohia. De aceea toate cele trei centre isi cautau un alt suport puteric impotriva celeilalte, in persoana episcopului Romei, singurul lider marcant din vest. Roma nefiind angajata in dispute ale argumentarii hristologice ca Alexandria, Antiohia sau Constantinopolul, judecatile ei au fost de mare importanta, atit daca sustineau pe unul din antagonistii estici, cit si daca avea o opinie independenta despre dezbaterea teologica in cauza. Aceste circumstante explica de ce dezbaterea intensa privitoare la natura persoanei lui Hristos s-a transformat intr-o intensa competitie eclesiastica.

Urmatorul pas a fost o intilnire la Efes in 431. Spiritele au fost atit de aprinse unele impotriva altora incit antiohienii si alexandrinii nu s-au putut intilni in acelasi loc. Rezultatul: fiecare l-a excomunicat pe celalalt. Urma doar imparatul sa se pronunte in favoarea uneia din parti. Intr-un efort de pacificare, imparatul Teodosius al II-lea a luat partea lui Cyril si l-a exilat pe Nestorius.

Controversa s-a aprins din nou. Un calugar din Constantinopol, Eutih (378-454) apara pozitia alexandrina sustinind existenta numai a unei singure naturi dupa unire. Flavian, episcopul Constantinopolului, il acuza pe Eutih pentru confundarea celor doua naturi ale lui Hristos, exilindu-l din Constantinopol. In replica, Eutih face apel atit la Alexandria cit si la Roma. Folosinduse de aceasta oportunitate, Dioscorus - atit nepotul lui Cyril cit si succesorul la scaunul episcopal in Alexandria - apara cristologia alexandrina organizind un conciliu in Efes pentru sustinerea lui Eutihie. Dioscorus aranjeaza in timpul acestui conciliu si eliminarea din scaunul episcopal al lui Flavian. In replica, Flavian cere sprijinul episcopului Romei, Leo I.

Acum sa ne aducem aminte de caracteristicile invataturii crestine vestice, romane, subliniind contrastele dintre est si vest.

Raspunsul lui Leo? Un tratat teologic: Isus a avut o singura persoana cu doua naturi. Umanitatea si divinitatea lui Isus se leaga direct de nadejdea mintuirii. Astfel, nasterea lui Isus afirma putinta biruintei asupra mortii, si diavolul, care avea puterea mortii, va fi nimicit, deoarece noi nu il vom putea invinge pe autorul pacatului si al mortii, numai daca El, Hristos, ar birui in aceasta viata sa traiasca fara pacat, dar sa si moara pentru a birui moartea - de aceea El a luat natura noastra si si-a insusit-o.

Desi Dioscorus refuza sa recunoasca acest tratat in 449, acesta va deveni cheia definitiei calcedoniene. Noul imparat Marcian, dupa iulie 450 cind moare Teodosius II un adept al cristologiei alexandrine, s-a casatorit cu sora acestuia, Pulcheria, adepta cristologiei formulate de Leo. Cind ea a preluat puterea, si dupa ce Marcian a fost ales sotul ei, deci implicit si imparat, acesta a fost induplecat de ea impotriva lui Dioscorus. Toate aceste manevre imperiale sint intens relevante istoriei crestinatatii. Asa a fost convocat conciliul. Marcian insusi citeste formula conclusiva in 25 octombrie 451.

Crezul de la Calcedon[1]

"Asadar, urmind pe Sfintii Parinti si marturisind pe Unul si Acelasi Fiu, Domnul nostru, invatam cu totii in acord unii cu altii ca Acela este intru dumnezeire desavirsit si Acelasi este desavirsit in umanitate, cu adevarat Dumnezeu si, Acelasi, cu adevarat om (compus) din suflet rational si din trup, de aceeasi substanta cu Tatal in ceea ce priveste dumnezeirea, si Acelasi de aceeasi substanta cu noi in ceea ce priveste umanitatea, Acelasi (fiind, de asemenea) in toate identic cu noi in afara de pacat, nascut din Dumnezeu inainte de veacuri in privinta dumnezeirii, si, in zilele cele de pe urma, pentru noi si pentru a noastra mintuire, din Fecioara Maria, Nascatoarea de Dumnezeu in privinta umanitatii; Unul si Acelasi Hristos Domnul, Fiul, Unul Nascut, in doua firi fiind cunoscut, neamestecat, neschimbat (nestricacios), neimpartit, nedespartit, nefiind stearsa cu nici un chip deosebirea firilor din cauza unirii, ci fiind salvata, mai degraba, de specificul fiecarei naturi si, intr-o singura persoana si intr-un singur hipostas venind impreuna, nu este despartit sau impartit in doua persoane, ci Unul (fiind) si Acelasi Fiu si Unul Nascut Dumnezeu, Logosul, Domnul, Isus Hristos, dupa cum de sus au (primit) profetii cu privire la El, si cum El Insusi apoi ne-a invatat mai departe si cum (ne invata) acest simbol al Parintilor predat noua  - in Calcedon, in ziua 22 a lunii octombrie a anului 451"