O ARTA PENTRU VESNICIE

Egipt, Mesopotamia, Creta

O anumita forma de arta exista in fiecare colt de lume, dar evolutia artei, vazuta ca un efort sustinut, nu incepe nici in grotele din sudul Frantei, nici printre indienii din America de Nord. Nicio traditie directa nu leaga aceste prime inceputuri de timpul nostru; in schimb, exista o traditie directa, transmisa de la maestru la elev, de la elev la copist si la public, care uneste arta timpului nostru - pana la fiecare casa si pana la fiecare afis - cu arta nascuta in Valea Nilului in urma cu aproximativ cinci mii de ani. Vom vedea ca maestrii din Grecia au fost influentati de egipteni si ca toti suntem elevii grecilor. De aceea, arta Egiptului are pentru noi o importanta esentiala.

Toti stim ca Egiptul este tara piramidelor (ilustr. 31), acei munti de piatra, arsi de soare secole la rand, care se ridica asemenea unor borne la orizontul indepartat al istoriei. Atat de departe de noi, de misterioase, ele ne spun multe lucruri despre o epoca trecuta. Ne vorbesc despre o tara atat de bine organizata, incat domnia unui singur suveran era de ajuns pentru construirea acelor ingramadiri gigantice de piatra; ne spun ca au existat regi atat de bogati si de puternici, incat au putut sa impuna miilor si miilor de muncitori si sclavi sa lucreze pentru ei ani de zile, sa extraga acele pietre din cariere, sa le aduca la locul edificiului si sa le ridice, prin cele mai rudimentare mijloace, pana cand mormantul era gata sa primeasca trupul neinsufletit al regelui. Niciun suveran, niciun popor nu si-ar fi asumat astfel de cheltuieli, nu ar fi facut astfel de eforturi pentru ridicarea unui simplu monument funerar. Stim ca, pentru regi si supusii lor, piramidele trebuiau sa joace un rol important. Regele era considerat o fiinta divina, coborata din cer ca sa domneasca, iar atunci cand parasea pamantul, trebuia sa urce la ceruri. Piramidele tasneau spre cer, ajutandu-l probabil in aceasta ascensiune. Oricum, ele puteau sa protejeze de distrugere trupul sacru al regelui. Deoarece egiptenii credeau ca trupul trebuia sa fie conservat pentru ca sufletul sa poata continua sa traiasca in Lumea de Dincolo. Din acest motiv au inventat un sistem complicat pentru imbalsamarea cadavrelor, pe care le infasurau in fasii de panza. Piramida era construita ca sa adaposteasca mumia regala, plasata in mijlocul enormei constructii, inchisa intr-un sarcofag din piatra.

31. Piramidele de la Giseh, Dinastia a IV-a, cca 2613-2563 i.H.

De jur-imprejurul camerei mortuare, erau scrise formule magice si incantatii care trebuiau sa-l ajute pe rege in calatoria lui catre Lumea de Dincolo.

Dar acesti stramosi indepartati ai arhitecturii nu sunt singurii care dovedesc rolul jucat de credinte foarte vechi in evolutia artei. Pentru egipteni, conservarea corpului nu era suficienta. Daca se conserva in plus si o efigie a regelui, era si mai sigur ca existenta sa va continua vesnic. De aceea, sculptorii cizelau un portret al regelui intr-un granit tare si neperisabil. Apoi era asezat in mormant, unde nimeni nu il vedea, ca vraja sa-si poata face efectul si sa ajute sufletul sa ramana viu in aceasta imagine si prin ea. Egiptenii il numeau uneori pe sculptor "cel care mentine in viata". Initial, aceste ritualuri erau rezervate regelui, dar nobilii de la Curte au avut curand si ei mormintele lor, mai modeste, dispuse in mod regulat in jurul piramidei regale. Treptat, orice persoana respectabila trebuia sa-si prevada, pentru viata viitoare, un mormant costisitor, unde sufletul sau sa poata locui, sa primeasca drept ofrande hrana pentru morti, si care sa poata adaposti mumia si efigia sa. Unele dintre aceste portrete, datand din epoca piramidelor, cea a dinastiei a IV-a din Regatul Vechi, se numara printre cele mai frumoase lucrari ale artei egiptene (ilustr. 32).

32. Cap sculptat, cca 2551-2528 i.H. calcar, h. 27,8 cm. Descoperit intr-un mormant la Giseh. Viena, Kunsthistorisches Museum

Emana o solemnitate si o simplitate pe care nu le uiti prea usor. Se vede bine ca sculptorul nu se straduia sa maguleasca modelul sau sa surprinda o clipa fericita din existenta sa. Se interesa doar de esential, neglijand detaliile. Poate din cauza acestei severitati, care il facea sa se margineasca la formele fundamentale ale capului uman, aceste portrete raman atat de impresionante. In pofida rigiditatii cvasigeometrice, nu sunt deloc primitive in sensul in care sunt mastile indigene mentionate in capitolul precedent (ilustr. 25 si ilustr. 28). Nu sunt nici foarte aproape de viata, ca portretele naturaliste ale artistilor din Nigeria (ilustr. 23). Observarea naturii si regularitatea intregului sunt atat de armonios combinate, incat aceste portrete ni se par vii si totusi indepartate si permanente.

Aceasta combinatie a regularitatii geometrice cu observarea patrunzatoare a naturii caracterizeaza intreaga arta egipteana. Cel mai bun exemplu il constituie basoreliefurile si picturile care impodobesc peretii mormintelor. Este adevarat ca termenul "a impodobi" nu prea se poate aplica unei arte harazite a fi vazuta doar de sufletul mortului. Aceste lucrari nu erau destinate sa fie apreciate de cei in viata, ci ele trebuiau sa "mentina in viata". Intr-un trecut indepartat si plin de cruzime, cand un om puternic din aceasta lume murea, exista obiceiul de a fi insotit in mormant de servitorii si de sclavii lui, ca sa ajunga in Lumea de Dincolo cu o suita decenta. Toti erau sacrificati. Mai tarziu, cand aceste onoruri au parut prea crude sau prea costisitoare, s-a facut apel la arta. Imaginile au luat locul fiintelor vii, personajele pictate sau sculptate gasite in mormintele egiptene raspundeau intentiei de a insoti sufletele in Lumea de Dincolo, credinta pe care o gasim in numeroase culturi din vechime.

Pentru noi, aceste basoreliefuri si picturi murale sunt imagini extraordinar de evocatoare ale vietii duse in Egipt in urma cu cateva mii de ani. Totusi, cand le privim pentru prima data, pot sa para destul de dezamagitoare. Din cauza faptului ca pictorii egipteni aveau un mod foarte diferit de al nostru de a reprezenta realitatea, consecinta a scopurilor pe care si le propunea pictura lor. Cel mai mult conta nu frumusetea, ci completitudinea. Datoria artistului era sa pastreze fiecare lucru cat mai clar si mai durabil posibil. Nu se punea problema redarii naturii asa cum ar fi putut sa apara dintr-un unghi oarecare. El desena din memorie, respectand reguli stricte, a caror aplicare asigura ca tot ceea ce trebuia sa figureze in pictura se va putea discerne perfect. Acest lucru se vede foarte clar in pictura din ilustratia 33, care reprezinta o gradina cu un bazin.

33. Gradina lui Nebamon, cca 1400 i.H. pictura murala, 64 x 74,2 cm. Provine dintr-un mormant de la Teba. Londra, British Museum

Daca ar trebui sa desenam acest motiv, ne-am intreba din ce punct de vedere ar trebui sa-l abordam. Forma si felul copacilor se discern cu claritate doar din profil; forma bazinului nu e foarte vizibila decat de sus. Egiptenii nu se incurcau cu astfel de probleme. Ei desenau pur si simplu bazinul vazut de sus, si copacii, dintr-o parte. Si, cum vietuitoarele, pestii din bazin si pasarile din jurul lui ar fi fost putin recomandabil sa fie vazute de sus, sunt desenate din profil.

Proiect: Dunarea - sectoarele dunarii Proiect: Clima. Clima Europei. Clima Romaniei

Intr-o imagine atat de simpla, sesizam cu usurinta modul in care a procedat artistul. Multe desene ale copiilor aplica un principiu asemanator. Dar aceasta metoda avea pentru egipteni o importanta mult mai mare. Fiecare lucru trebuia sa fie reprezentat din unghiul cel mai caracteristic. Ilustratia 34 arata aplicarea acestei idei la reprezentarea unui corp omenesc.

34. Portretul lui Hesire, portalul mormantului sau, cca. 2778-2723 i.H. lemn, h. 115 cm. Cairo, Muzeul Egiptean

Capul se vede mai bine din profil, asa ca e desenat dintr-o parte. Dar, daca ne gandim la ochi, ii vedem din fata. De aceea, un ochi vazut din fata este inserat acestei vederi laterale a fetei. Partea de sus a corpului, umerii si pieptul sunt vazute mai bine din fata, pentru ca vedem astfel cum bratele sunt atasate de corp. Dar bratele si picioarele in miscare se vad mult mai bine din profil. De aceea, personajele egiptene par atat de ciudat de plate si rasucite. Mai mult, pentru ca artistilor egipteni le era greu sa reprezinte piciorul vazut din exterior, preferau profilul interior, mai usor, care urca de la degetul mare spre gamba. De aceea, picioarele sunt vazute din interior si personajul din basorelieful nostru are doua picioare stangi. Nici nu se pune problema ca acesti egipteni sa fi vazut astfel corpul uman. Nu faceau decat sa respecte o regula care le permitea sa reprezinte tot ceea ce li se parea important la corp, si poate ca aceasta stricta respectare a regulii nu era fara legatura cu scopul magic al lucrarii. Intr-adevar, cum ar fi putut un om sa aduca sau sa primeasca ofrandele prescrise cu un brat in racursi sau un brat ascuns de corp? Arta egipteana nu se preocupa de ce poate sa vada artistul la un moment dat, ci de ceea ce stie ca face parte dintr-un personaj sau dintr-o scena. Pornind de la aceste forme invatate si bine cunoscute, artistul primitiv isi construieste figurile cu ajutorul lor, fiindca stie sa le reprezinte. In pictura, artistul nu foloseste doar propria stiinta in privinta formei si modelului, ci si cunoasterea semnificatiei lor. Spunem uneori de cineva ca e un "mare sef". Egiptenii il desenau pe sef mai mare decat pe servitori si chiar decat pe sotia sa.

Daca intelegem aceste reguli si conventii, vom intelege limbajul acestor picturi, care constituie o cronica a vietii egiptenilor. Ilustratia 35 arata foarte bine dispunerea generala a desenelor pe un perete din mormantul unui inalt demnitar de pe vremea Regatului Mijlociu, cu aproximativ nouasprezece secole inaintea erei noastre.

35. Perete pictat din mormantul lui Knemhotep, langa Beni Hassan, cca 1900 i.H. desen dupa original, publicat de Kari Lepsius

Inscriptiile cu hieroglife spun exact cine era, de ce titluri si onoruri s-a bucurat in cursul vietii. Era Knemhotep, administratorul desertului dinspre rasarit, print de Menat Kufu, confidentul regelui, familiarul regelui, supraintendent al preotilor, preotul lui Horus, preotul lui Anubis, stapanul tuturor secretelor divine si chiar stapanul tuturor tunicilor. In partea stanga, il vedem vanand pasari cu ajutorul unui fel de bumerang, alaturi de sotia lui, Keti, de concubina Jat si de unul dintre fiii sai, care, desi pictorul l-a reprezentat foarte mic, purta titlul de supraintendent al frontierelor. Dedesubt, friza reprezinta pescari tragand o captura mare, la ordinele supraintendentului lor Mentuhotep. Deasupra usii, apare tot Knemhotep, care de data aceasta prinde vanat cu plasa. Procedeele artistului ne permit sa vedem cu claritate cum functiona aceasta capcana. Vanatorul statea ascuns in spatele unei perdele de stuf, tinand in mana o franghie, legata de o plasa deschisa (vazuta de sus). Cand pasarile se asezau pe momeala, tragea de franghie si plasa le prindea inauntru. In spatele lui Knemhotep stau fiul lui, Nacht, si supraintendentul tezaurului sau, care raspundea si de construirea mormantului. In dreapta, Knemhotep, "mare in pesti, bogat in pasari salbatice, iubitor al zeitei vanatorii", infige harponul in pesti (ilustr. 36).

36. Detaliu din ilustratia 35

Si aici apar conventiile artistului egiptean, care face apa sa urce de-a lungul tijelor de stuf ca sa ne permita sa vedem pestii inotand acolo. Inscriptia spune: "Vaslind printre firele de papirus, iazuri, salasul vanatului de apa, mlastini si curenti, harponand cu lancea cu doi dinti, a strapuns treizeci de pesti; ce placuta e ziua vanatorii de hipopotami". Dedesubt, un episod amuzant: un om cazut din barca e tras afara din apa de insotitorii lui. Inscriptiile din jurul usii indica zilele in care se aduceau ofrande mortului si rugile ce trebuiau inchinate zeilor.

Cred ca, odata familiarizati cu aceste picturi egiptene, libertatile luate fata de realitate ne stanjenesc la fel de putin ca si absenta culorii intr-o fotografie. Vom ajunge chiar sa sesizam marele interes al acestei metode. Nimic nu pare lasat la intamplare in aceste picturi, nimic nu pare a putea fi "spus" altfel. Chiar merita sa luam un creion si sa incercam sa copiem unul dintre aceste desene "primitive" ale egiptenilor. Incercarile noastre vor parea intotdeauna stangace, contrafacute si prost echilibrate. Rigoarea desenului egiptean este atat de mare, incat cea mai mica schimbare strica totul. Artistul incepea prin a trasa pe perete o retea de linii drepte, apoi dispunea figurile cu mare grija. Dar acest simt al ordinii geometrice nu-l impiedica sa observe natura cu o extraordinara acuitate. Fiecare pasare, fiecare peste, fiecare fluture sunt desenate cu atata fidelitate, incat zoologii pot si astazi sa recunoasca fiecare specie. Ilustratia 37 prezinta un detaliu marit al ilustratiei 35: pasarile din copacul aflat in apropierea plasei lui Knemhotep. Artistul a dat aici dovada stiintei sale, dar si a simtului culorii si conturului.

37. Pasari intr-un palc de salcami detaliu din ilustratia 35, pictura de Nina Macpherson Davies dupa original

Una dintre trasaturile esentiale ale artei egiptene este aceea ca, in toate lucrarile sale - statui, picturi sau edificii -, elementele par a fi asezate ca si cum s-ar supune unei legi unice. Aceasta lege unica de care par sa asculte toate creatiile unui popor este ceea ce numim un "stil". Este greu sa explici prin cuvinte ce anume formeaza un stil, dar e mult mai usor sa-l vezi. Principiile care guverneaza ansamblul artei egiptene confera fiecarei opere un aer de stabilitate si de armonie austera.

Stilul Egiptului consta intr-o intreaga serie de legi foarte stricte pe care fiecare artist le invata din prima tinerete. Statuile aveau obligatoriu mainile asezate pe genunchi, iar barbatii, tenul mai inchis decat al femeilor. Aspectul fiecarui zeu era riguros stabilit: Horus, zeul cerului, trebuia sa fie reprezentat ca un soim sau, cel putin, cu un cap de soim; Anubis, zeul funerar, ca un sacal sau cu un cap de sacal (ilustr. 38).

38. Zeul Anubis cu cap de sacal supraveghind cantarirea inimii unui om mort, in timp ce mesagerul cu cap de ibis al zeului Toth, in dreapta, inregistreaza rezultatul, h. 23,5 cm. Scena extrasa din Cartea mortilor, sul din papirus ornat, situat in mormantul unui defunct. Londra, British Museum

Fiecare artist era obligat sa invete si caligrafia. Trebuia sa sape in piatra, cu o mare precizie, imaginile si simbolurile hieroglifelor. Cand stapanea bine aceste reguli, isi termina ucenicia. Nimeni nu dorea altceva, nimic nu-i cerea sa fie "original". Dimpotriva, se considera fara indoiala ca cel mai bun artist era cel care facea statuile cele mai asemanatoare cu operele admirate din timpurile trecute. Astfel, in cursul a peste trei mii de ani si mai bine, arta egipteana s-a schimbat foarte putin. Tot ce era considerat bun si frumos pe vremea piramidelor era la fel o mie de ani mai tarziu. Desigur, apareau mode noi si li se cereau artistilor subiecte noi, dar modul de reprezentare a omului si naturii ramanea in esenta acelasi.

Un singur om a zdruncinat canoanele artei egiptene. Era un rege din dinastia a XVIII-lea, din epoca numita Regatul Nou, care a succedat unei invazii dezastruoase asupra Egiptului. Acest rege, Amenofis al IV-lea, era un eretic. El incalca numeroase cutume consacrate de o traditie seculara; nu voia sa aduca omagiu tuturor zeilor ciudati ai poporului. Regele adora un singur zeu suprem, Aton, care era reprezentat sub forma unui disc solar cu raze, fiecare dintre ele fiind inzestrata cu o mana. Si-a luat el insusi numele de Akhenaton, dupa cel al zeului sau, si si-a mutat curtea departe de mana lunga a preotilor celorlalti zei, intr-un loc numit astazi Tell-el-Amarna.

Portretele pe care le-a comandat probabil ca i-au socat pe egiptenii din timpul lui prin noutatea lor. Nimic din demnitatea rigida si solemna a vechilor faraoni. A cerut sa fie reprezentat impreuna cu sotia lui, Nefertiti (ilustr. 40), mangaindu-si copiii sub soarele binefacator.

39. Regele Amenofis al IV-lea (Akhenaton), cca 1360 i.H. Basorelief din calcar, h. 14 cm. Berlin, Staatliche Museen, Agyptisches Museum

40. Akhenaton si Nefertiti impreuna cu copiii, cca 1345 i.H. calcar, 32,5 x 39 cm. Basorelief al unui altar. Berlin, Staatliche Museen, Agyptisches Museum

Unele dintre aceste portrete il arata ca un om urat (ilustr. 39); poate dorea ca artistii sa-l zugraveasca in toata fragilitatea lui umana. Succesorul lui Akhenaton a fost Tutankhamon, al carui mormant a fost descoperit in 1922 cu tezaurul intact. Unele dintre operele din cadrul acestuia continua stilul modern al cultului lui Aton, indeosebi speteaza tronului (ilustr. 42), unde sunt reprezentati regele si regina intr-o idila domestica. Regele este asezat intr-o atitudine care probabil ca ii scandaliza pe conservatori, atitudine nonsalanta, dupa canoanele artei egiptene. Sotia sa nu e mai mica decat el si isi asaza usor mana pe umarul lui, in timp ce zeul-soare, reprezentat ca un glob de aur, isi intinde din nou bratele ca sa binecuvanteze cuplul regal.

42. Faraonul Tutankhamon si sotia sa, cca 1330 i.H.; lemn pictat si aurit provenind de la tronul descoperit in mormantul lui. Cairo, Muzeul Egiptean

Nu este imposibil ca aceasta reforma a artei sa fi fost mai usoara pentru rege prin faptul ca in epoca dinastiei a XVIII-a existau in strainatate opere mult mai putin severe si mult mai putin rigide decat produsele artei egiptene. In insula Creta traia un popor inzestrat, ai carui artisti reprezentau miscarea. La sfarsitul secolului al XIX-lea, cand sapaturile arheologice au degajat palatul regal din Cnossos, s-a crezut cu greu ca o arta atat de libera si de gratioasa a putut sa se manifeste in cursul celui de-al doilea mileniu dinaintea erei noastre. Au fost descoperite opere in acelasi stil si pe solul Greciei continentale; un pumnal gasit la Micene (ilustr. 41) prezinta un simt al miscarii si o suplete a liniilor care probabil ca ar fi frapat un artizan egiptean autorizat sa se departeze de regulile consacrate.

41. Pumnal provenind de la Micene, cca 1600 i.H.; bronz incrustat cu aur, argint si email negru, l. 23,8 cm. Atena, Muzeul National de Arheologie

Dar aceasta libertate introdusa in arta egipteana nu a fost de lunga durata. Inca din timpul domniei lui Tutankhamon, s-a revenit la vechile credinte, si fereastra deschisa un moment spre lume s-a inchis. Stilul egiptean, asa cum existase deja de mai bine de o mie de ani, a mai durat inca o mie si chiar mai mult. Egiptenii credeau probabil ca va dura vesnic. Multe opere egiptene din muzeele noastre dateaza din aceasta ultima perioada, care este si cea a aproape tuturor edificiilor egiptene existente, temple sau palate. Au fost introduse noi subiecte, dar nimic nou ca esenta nu s-a adaugat perfectiunii artei.

Alte imperii mari si puternice au durat si ele cateva mii de ani in Orientul Apropiat. Stim din Biblie ca mica Palestina era situata intre Egipt si imperiile babilonian si asirian, care se intinsesera in vaile a doua fluvii, Tigru si Eufrat. Grecii numeau aceasta vale dubla Mesopotamia. Arta de aici ne este mai putin cunoscuta decat cea a Egiptului, pentru ca nu a beneficiat de cariere de piatra. Cele mai multe edificii erau facute din caramizi arse, pe care timpul le-a transformat in pulbere; chiar si in cazul sculpturilor, piatra era rar folosita. Dar asta nu este suficient ca sa explice faptul ca putine opere de arta au ajuns pana la noi din timpurile cele mai indepartate ale acestei civilizatii. Motivul principal este, probabil, faptul ca popoarele din regiune nu aveau credintele egiptenilor si nu resimteau necesitatea de a conserva corpul si efigia sa pentru a asigura supravietuirea sufletului. In epoca cea mai indepartata, in timp ce sumerienii erau stapani ai cetatii Ur, oras principal, regii erau inmormantati cu intreaga lor casa, pana la ultimul sclav, pentru ca suita sa nu le lipseasca in Lumea de Dincolo. Au fost descoperite morminte din aceasta perioada si putem admira la British Museum cateva dintre obiectele domestice ale acestor vechi regi barbari. Ele dovedesc ca un mare rafinament si o mare abilitate artistica pot sa insoteasca cruzimea si superstitiile cele mai primitive. De exemplu, intr-un mormant s-a gasit o harpa decorata cu animale fabuloase (ilustr. 43). Acestea ne duc cu gandul la animalele noastre heraldice, nu doar prin infatisare, ci si prin aranjare, pentru ca sumerienii aveau o inclinatie accentuata spre simetrie si precizie. Nu stim exact ce insemnau aceste animale, dar e aproape sigur ca apartineau mitologiei acelui timp indepartat si ca scenele, care pot sa ne para ilustratiile unei carti pentru copii, aveau in realitate o semnificatie dintre cele mai serioase si mai solemne.

43. Fragment de harpa, cca 2600 i.H. lemn aurit si incrustat descoperit la Ur. Londra, British Museum

Desi artistii mesopotamieni nu erau pusi sa decoreze peretii mormintelor, imaginile lor contribuiau in alt fel la perenitatea celor puternici. Din cele mai vechi timpuri, exista obiceiul ca regii mesopotamieni sa comande monumente comemorand victoriile lor in razboi, monumente care indicau ce triburi invinsesera si ce prada luasera. Aceste monumente il reprezentau in general pe conducator calcand peste inamicul masacrat, in timp ce ceilalti dusmani cereau indurare (ilustr. 44).

44. Monument al regelui Naram-Sin, cca 2270 i.H. Piatra, h. 200 cm. Descoperit la Susa. Paris, Muzeul Luvru

Poate ca aceste monumente, destinate sa perpetueze amintirea unei victorii, aveau si o alta semnificatie: in epoca cea mai indepartata, vechile credinte in puterea imaginilor au putut avea o influenta asupra celor care le-au comandat. Poate se credea ca, atata timp cat staruie imaginea regelui, cu piciorul asezat pe grumazul dusmanului doborat, tribul infrant nu se va putea revolta.

Mai tarziu, aceste monumente s-au complicat si au devenit adevarate cronici ale campaniilor regelui. Dintre aceste cronici, cea mai bine conservata dateaza dintr-o perioada relativ tarzie, domnia lui Asurnasirpal al II-lea, regele Asiriei, care a trait in secolul al IX-lea i.H., putin mai tarziu decat regele Solomon din Biblie. Ea este pastrata la British Museum si ne prezinta toate episoadele unei campanii bine conduse: ilustratia 45 arata detaliile unui atac contra unei fortarete, cu masinile de razboi in actiune, aparatorii care cad si, in varful unui turn, o femeie care plange zadarnic.

45. Armata asiriana asediind o fortareata, cca 883-859 i.H. Detaliu al basoreliefului din alabastru provenind din palatul regelui Asurnasirpal al II-lea. Londra, British Museum

Felul in care sunt prezentate aceste scene aminteste de metodele egiptenilor, poate cu mai putina ordine si rigiditate. Cand le privesti, ai impresia ca vezi actualitati de acum doua mii de ani, pentru ca totul e foarte realist si convingator. Dar, daca privim mai cu atentie, vom remarca un detaliu ciudat: exista o multime de morti si raniti in aceste batalii pline de cruzime, dar niciunul nu e asirian. Se cunosteau deja laudarosenia si propaganda! Dar poate ca trebuie sa avem o parere mai buna despre acesti asirieni. E posibil sa fi fost vorba tot despre o veche superstitie, despre care am mai pomenit de cateva ori in aceasta lucrare: ideea ca intr-o imagine e mai mult decat imaginea insasi. Poate ca aveau un motiv necunoscut pentru a nu reprezenta asirieni raniti. In orice caz, traditia care s-a nascut atunci a avut o foarte lunga existenta. Pe toate monumentele care glorifica seniorii razboiului din secolele trecute, razboiul pare foarte anodin. Era de ajuns ca ei sa apara, si dusmanii fugeau ca potarnichile.

Artizan egiptean lucrand la un sfinx aurit, cca 1380 i.H. Pictura murala provenind dintr-un mormant din Teba. Londra, British Museum