Continental si analitic in gandirea estetica contemporana

Continental si analitic in gandirea estetica contemporana

Abstract

De la Kant si de la a sa Critica a facultatii de judecare si pana in zilele noastre, estetica filosofica, in calitatea ei de domeniu specializat in analiza artei si frumosului, si-a schimbat configuratia teoretica (obiect de studiu, metode de analiza, tematici si interogatii) in stransa legatura cu marile schimbari de paradigma ce au remodelat continuu gandirea filosofica. Astfel, „marile cotituri” ce au schimbat modul de intelegere si practicare a filosofiei, au determinat tot atatea schimbari de paradigma si in abordarile teoretice ale artei, fapt ce poate fi argumentat invocand si actualele dezbaterii metafilosofice si metaestetice in jurul configurarii a doua stiluri de gandire, continental si analitic, intre care exista multiple elemente de contrast si, in anumite segmente teoretice, chiar de opozitie si conflict. Prezentul articol recompune datele istorice ale opozitii (meta)teoretice implicate in configurarea celor doua stiluri de a gandi si practica analizele filosofice ale artei, incercand, totodata, sa gaseasca, dincolo de opozitie, si numite elemente de unitate si complementaritate tematice. In final, articolul aduce in prim plan propunerile teoretice ce privesc o noua intelegere a gandirii vazuta in calitatea ei de „gandire slaba”, propuneri ce se pot constitui in premise ale „relaxarii” principiilor de constructie ce fundeaza cele doua stiluri de gandire.

1. Traditii si stiluri de gandire in estetica actuala

Cine sustine un interes sistematic pentru analizele artei si ale valorii estetice nu poate evita o stare de stare de stupefactie teoretica privitoare la modul in care se configureaza actualmente investigatiile specializate in domeniu. De ceva vreme, pretutindeni in lume, in universitati mai mari sau mai mici, unele discipline filosofice, intre care si estetica filosofica sau cum i se mai spune estetica teoretica sau filosofia artei, sunt gandite si predate in doua mari genuri sau stiluri de gandire: este vorba despre genul sau stilul analitic de gandire, numit si anglo-saxon si stilul continental, sau traditia continentala de gandire. Surprinzator este faptul ca dihotomia stilistica – stil de gandire continental versus stil de gandire analitic - persista in ordine institutionala (exista programe universitare, lucrari si manuale ori antologii de texte etc. care au in titlu cuvantul „continental” sau „analitic”[1]) in ciuda faptului ca aceasta dihotomie este criticata in numele unitatii actului de filosofare – filosofia cu toate ramurile ei, ca forma a culturii, este pretutindeni aceeasi - a complementaritatii diverselor programe de reflectie – trebuie sa vorbim despre e diversitate, preferinte si complementaritate nu de rupturi, ori in numele originii comune a binomului amintit: stilul continental provine din aceeasi radacina filosofica ca si stilul analitic, anglo-saxon. Radacina este, desigur, greceasca si europeana.

Interesant de stiut este ca aceasta distinctie nu este una stric geografica asa cum initial parea. „Continental” versus „analitic”, nu trebuie interpretat geografic, cu toate ca initial in distinctie a fost implicata si o „geografie spirituala”, cat mai degraba stilistic[2]. Stilul continental ar caracteriza modul de a intelege si a practica estetica filosofica pe „batranul continent”, in Europa, in vreme de stilul analitic ar caracteriza spatiul britanic si american. In realitate este vorba despre fapte intelectuale ce transcende geografia, intrucat atat in Anglia, Canada, Australia, cat si in SUA, exista un important curent de filosofie continentala[3], in vreme ce pe „batranul continent”, exista adepti ai esteticii analitice[4].

Prin urmare, „analitic” si „continental” se refera la un mod de a intelege si practica cercetarea filosofico-estetica, la un mod de ordonare a continuturilor de gandire, de configurare a tematicii, metodelor de investigare si evaluare ale problemelor legate de estetica filosofica.

Faptul acesta, cultivarea investigatiilor specifice esteticii in doua paradigme concurentiale, intre care exista slabe canale de comunicare, ii deconcerteaza mai ales pe cercetatorii si profesorii din spatiul sud est-european constransi sa-si exercite profesia prin apelul la bibliografii produse in alte spatii intelectuale si culturale cu traditie in domeniul esteticii, altele decat tara lor de origine. Deconcertarea survine in momentul in care se poate constata diferente semnificative, chiar rupturi de comunicare, intre programele de invatamant, intre selectia temelor si a esteticienilor reprezentativi care formeaza cuprinsul manualelor universitare, a antologiei de texte, intre ceea ce reprezinta scop si mijloc in investigatia specifica filosofica a artei, s.a. ceea ce pune sub semnul intrebarii chiar ideea de unitate si identitate cu sine a esteticii filosofice.

De o parte stau reprezentantii esteticii analitice: Robin George Collingwood, Moritz Weitz, Frank Sibley, Monroe Beardsley, George Dikie, Nelson Goodman, Joseph Margolis, Harold Osborne, Jerome Stolnitz, William Wimsatt, Richard Wolheim, Arthur Danto, Nöel Carol, Clive Bell, Roger Scruton, Susanne Langer, pentru a pomeni doar de autori de prim plan. De cealalta parte, stau reprezentantii esteticii continentale: Kant, Hegel, Marx, Nietzsche, Georg Simel, Freud, Heidegger, Jean Paul Sarte, Mikel Dufrenne, Gaston Bachelard, Maurice Merleau-Pory, Hans Georg-Gadamer, Georg Luckas, Herbert Marcuse, Jurgen Habermas, Theodor Adorno, Gianni Vattimo, Maurice Blanchot, Michel Foucould, Jacques Derrida, Paul de Man, Jean Baudrillard, Giles Deleuz, Jacques Lacan, Paul Ricoeur, Umberto Eco si, desigur, altii.

Cu exceptia lui Imm. Kant, ce este disputat de ambele tabere – cu totii fac referiri permanente la Critica Facultatii de Judecare, cum se stie in aceasta lucrare este elaborata cea mai coerenta teorie estetica din toate timpurile – in programele universitare, in revistele de specialitate si antologiile de texte folosite ca suport didactic universitar, reprezentantii celor doua stiluri apar compact. Nu exista migratii de la o tabara la alta.

Lucrul pare, intr-adevar, ciudat in conditiile in care „taberele” implicate in studiile de estetica se ignora reciproc, invocand fiecare o traditie proprie si autentica de cercetare[5].

Acest fapt a creat si creeaza o veritabila iritare intelectuala intrucat, cum spuneam, principiul identitatii si unitatii stiintei este incalcat, ceea ce face ca mintea noastra sa fie pusa in conflict cu ea insasi. Caci nimeni nu poate accepta ideea ca ar putea exista doua stiinte, in cazul de fata, doua estetici si nu una. Cazul lui Michael Dummitt, profesor la Oxford, este ilustrativ in incercare de conciliere a rupturii semnalate. Acesta a argumentat ideea ca nu exista o ruptura intre cele doua stiluri de filosofare (numite si „traditii de filosofare”) prin recurs la origine, intr-o lucrare celebra aparuta in 1993[6]. „Timp de mai multe decenii, in urma unei separari gresite, s-a creat o mare prapastie intre cele doua traditii ale filosofiei occidentale; cea analitica si cea care pe nedrept a fost numita „continentala”Dar si originile acestei traditii sunt cat se poate de „continentale”. „Bunicul” a fost marele filosof si matematician Bernard Bolzano, iar „tatal” ei filosoful si logicianul german Gottlob FregeSepararea geografica a celor doua traditii s-a produs din cauza regimului nazist, cu persecutiile asupra evreilor, carora cultura europeana le datoreaza totusi atat de mult. Asa se face ca aproape toti care isi desfasurau atunci activitatea in traditia analitica, in Austria, Polonia ori Germania, s-au refugiat in SUA sau Marea Britanie”[7].

Venind din aceeasi radacina a gandirii lui Bernard Bolzano (1781-1848), cele doua stiluri de filosofare isi au inceputul in filosofia lui Gottlob Frege, pentru ceea ce numim stil analitic, si in aceea a lui Edmund Husserl, pentru ceea ce numim stil continental. Cum se explica faptul ca la inceputul secolului al XX-lea, aceasta distinctie nu a existat in mintile lui Frege si a lui Husserl, cei doi ganditori care au intemeiat traditiile aflate astazi in conflict? La aceasta intrebare isi propune sa raspunda Dummettt refacand drumul istoric al gandirii europene de dinainte de separatia (prapastia) dintre cele doua stiluri. Mai precis, Dummettt investigheaza - cu recurs la istoria ideilor (temelor) filosofice - radacinile filosofiei analitice pentru a argumenta ca originea acesteia se afla in trunchiul tematic si stilistic al filosofiei de limba germana.

In conceptia lui Dummettt „ceea ce distinge filosofia analitica, in diversele sale manifestari, de alte orientari filosofice, este in primul rand convingerea ca o analiza filosofica a limbajului poate conduce la o explicatie filosofica a gandirii si, in al doilea rand, convingerea ca aceasta este singura modalitate de a ajunge la o explicatie globala. La aceste doua principii ingemanate adera intreg pozitivismul logic, Wittgenstein in toate fazele dezvoltarii sale, filosofia oxfordiana a limbajului comun, filosofia posccarnapiana din Statele Unite, reprezentata de Quine si Davidson, chiar daca intre toti acesti autori exista diferente considerabile”[8].

In schimb, geneza filosofiei continentale trebuie legata de vechiul concept de intentionalitate specific filosofiei medievale si reintrodus in circuit filosofic tot de catre Franz Brentano, intr-o filosofie a carei problematica s-a dovedit a fi comuna cu directie analitica intrucat si aceasta este preocupata de analiza fenomenelor mentale si de corelativele obiectelor gandirii: reprezentarea, actele de judecare si de referinta, sensul, semnificatia etc. Prin urmare, atat Frege cat si Brentano sunt preocupati de lucruri asemanatoare, cu deosebirea ca au ales cai distincte de rezolvare. Fundamentul analizei fregeene sta in investigatia limbajului in vreme ce calea propusa de Brentano este o noua filosofie a constiintei fundata pe conceptul intentionalitatii.

Prin urmare, ceea ce percepem astazi ca diferit la nivelul practicii filosofice incadrabile celor doua traditii, continentala si analitica, tine de un mod eronat de o reprezentare metafilosofica ce omite radacina tematica comuna a celor doua traditii. Cu toate ca diferenta dintre Frege si Husserl este reala - in sensul ca Frege a fost preocupat numai de acele acte mentale sau atitudini care pot fi transmise prin intermediul limbajului, in vreme de Husserl, prin conceptul de intentionalitate, isi propune sa propune elaborarea unei noi filosofii a mintii capabila sa intemeieze o filosofie ca stiinta riguroasa prin eliminarea vechii teorii a facultatilor gandirii – elementele de unitate tematica sunt dominante. Desigur ca in disputa se afla si concepte care nu pot fi „translatate” fidel de la o traditie la alta, cum ar fi de pilda faptul ca filosofii analitici sunt mai degraba sensibili la termenul „referinta”, in vreme de filosofii continentali (hussserlienii) considera ca termenul „sens” este fundamental in analiza constiintei. Cu toate acestea, nu putem vorbi despre o prapastie intre cele doua traditii. Diferenta sta mai degraba in metoda si, prin urmare, avem de-a face cu raporturi de complementaritate si nu de ruptura. Stilul analitic de gandire propune ca metoda analiza limbajului in vreme ce stilul continental propune fenomenologia ca metoda. Asadar, deosebirea dintre aceste doua stiluri sunt metodologice si, prin urmare, nu putem vorbi despre doua filosofii distincte, in cazul nostru despre doua estetici, ci despre doua metode diferite: metoda analizei logice si metoda fenomenologica.

Aceasta pozitie a lui Dummett, dupa care deosebirea dintre cele doua traditii de gandire este de natura metodologica, este desigur acceptabila daca avem in vedere faptul ca se pot detecta cu usurinta caracteristicile fiecarei modalitatii de folosire a gandirii prin descrieri minutioase. Exista astfel, de ambele parti, preocupari reflexive ce tintesc scopuri structurale, functionale si istorice ale modului in care este pozitionata gandirea in cele doua intrebuintari: analitica si fenomenologica. Bibliografia metodologica acumulata in cei aproximativ o suta de ani de cand s-au produs cele doua cotituri in practica filosofico-estetica, cotitura fenomenologica si cotitura lingvistica, nu poate fi parcursa nici intr-o viata de om. Asa se explica de ce in ultima vreme se inmultesc abordarile istorice si sintetice care incearca sa radiografieze principiile de constructie si preferintele exclusive pentru anumite operatii ale gandirii pe care le mobilizeaza cele doua intrebuintari distincte ale mintii.

Fara sa intram in detaliile structurale, trebuie spus ca in fundamentele ei teoretice, estetica analitica a facut din opera tarzie ca lui Wittgenstein[9] modelul privilegiat de analiza a artei, in vreme ce estetica continentala se fundeaza pe gandirea lui Husserl si pe opera filosofico-estetica lui Heidegger. Acesti membrii fondatori au fixat, intr-un mod distinct, universul conceptual in care sunt plasate toate problemele legate de estetica filosofica: reevaluarea traditiei, interogatiile fundamentale, campurile tematice, teoriile despre arta, frumos si gust, teoriile creatiei si receptarii etc. Interesant este de stiut si faptul ca intreaga istorie a reflectiilor despre arta si frumos de la Platon la contemporaneitate, este rescrisa in conformitate cu logica interna si structura intima a gandirii fondatorilor stilurilor estetico-filosofice despre care vorbim. Daca referintele la clasici, la Platon, Aristotel, Plotin, Kant si Hegel pot fi intalnite in ambele paradigme, odata cu aparitia modernitatii lucrurile se schimba. In analizele istorice, directia analitica selecteaza cu precadere filosofi si esteticieni englezi, in vreme ce directie continentala prefera in abordarile istorice ganditori francezi si, cu precadere, germani. Desigur, exista si exceptii notabile. De pilda, istoria esteticii redactata de Monroe Beardsley, unul dintre stalpii esteticii analitice, acorda in expunerea istorica a ideilor, curentelor si teoriilor estetice spatii tipografice relativ egale tuturor orientarilor teoretice, inclusiv fenomenologiei si existentialismului[10].

Lucrare: Mecanismul morfogenetic Lucrare: Pestera garla vacii

2. Continental si analitic – schita unei tensiuni teoretice

Vom ilustra tensiunea dintre analitic si continental in estetica, prin apel la modul in care doi cercetatori americani, George Dickie, profesor emerit de filosofie la Universitatea Illinois, unul dintre cei mai influenti esteticieni analitici, autorul teoriei institutionale asupra artei si Lester Embree, adept al estetici continentale, profesor la Universitatea „Atlantic” din Florida, cel care pus bazele Organizatiei Americane de Fenomenologie si a fost Presedintele Centrului pentru Studii Avansate in Fenomenologie (1985-2005), concep istoria esteticii si problematica cercetarii estetico-filosofice.

Astfel in viziunea lui George Dickie[11], estetica analitica are de rezolvat o serie de probleme eterogene, unele venite din exteriorul ei, alte din interior. Probleme estetice survenite din interiorul esteticii apar in secolul al XVIII-lea, odata cu constituirea disciplinei si s-au dezvoltat din doua interese gemene: teoria frumosului si teoria artei. Aceste doua probleme isi au originea in gandirea lui Platon, filosoful care fixeaza si paradigma de gandire esentialista ce traverseaza secolele. Daca teoria artei s-a folosit si se foloseste si astazi de termeni lui Platon, teoria frumosului a trecut printr-o schimbare drastica in secolul al XVIII-lea. Frumosul, fie s-a rupt in parti componente, fie i s-au adaugat noi concepte estetice cum ar fi: sublim, pitoresc, urat etc. Secolul al XVIII-lea a adus, printr-o serie de ganditori englezi, Addison, Shaftesbury, Burke etc. in discutie o noua teorie, respectiv, teoria gustului, pentru a putea realiza o analiza adecvata a experientelor legate de frumos, sublim, pitoresc si a fenomenelor inrudite asa cum apar ele in natura si arta. Kant este cel care fixeaza apoi o teorie complexa a gustului in centrul careia aseaza conceptul de dezinteres (detasare).

In secolul al XIX-lea, teoretizarile legate de gust au fost inlocuite cu teoretizarile legate de estetic. Cuvantul „frumos” este folosit de acum incolo ca sinonim cu expresia „avand valoare estetica”, identificata la randul ei cu unul dintre multiplele adjective estetice aflate la acelasi nivel cu sublimul, pitorescul, uratul, grotescul etc. cuvinte folosite pentru a descrie arta si natura.

De la sfarsitul secolului al XIX-lea si pana la mijlocul secolului al XX-lea, cele doua teorii gemene au fost teoria esteticului, care s-a aflat in prim plan, si teoria artei. Problemele legate de teoria artei, de calitatile ei estetice au fost subsumate, in acest rastimp, teoriei esteticului.

Estetica analitica s-a constituit in acest context fiind alcatuita din trei segmente de analiza intersectate: filosofia criticii sau a metacriticii, filosofia esteticului si filosofia artei.

Filosofia criticii (metacriticii) s-a nascut in lumea criticilor literari si a fost conceputa ca o activitate de analiza si clarificare conceptuala a limbajului folosit de criticii de arta atunci cand descriu, interpreteaza sau evalueaza anumite opere de arta. Metacritica in estetica analitica este rezultanta unei raspandiri pe scara larga a filosofiei lingvistice analitice care concepe filosofia ca pe o activitate se „ordin secund”, avand ca subiect limba unei activitati de „prim ordin”. Aceasta critica, numita si noua critica, este indreptata inspre operele de arta vazute ca „opere de limbaj”, iar metacritica analizeaza limbajul implicat in aceste operatii de analiza propuse de noua critica[12]. Pe scurt, metacritica, este o filosofie ce are ca obiect de analiza limbajul folosit de critici de arta.

In centrul filosofiei esteticului se afla conceptul de „atitudine estetica”[13], respectiv teoretizarile ce sustin ca doar acele obiecte, naturale ori artefacte, devin obiecte estetice (de arta), care sunt prinse intr-o experienta estetica. Obiectul estetic este centrul sau cauza experientei estetice si acest obiect este supus aprecierii si criticii. Jerome Stolnitz, cel mai important teoretician analitic al atitudinii estetice. Stolnitz preia conceptul „atitudinii” din traditia estetica engleza din secolul al XVIII-lea, prin care se intelegea (in esenta) o sinteza nemijlocita realizata intre spiritul omenesc („simtul interior”) si obiectul cu care acesta vine in contact. Spre deosebire de alte procese de natura psihologica, in experienta estetica spiritul si obiectul se contopesc. Lord Shafetsbury si discipolul acestuia Francisc Hutcheson, au operat cu termenul de „experienta estetica”, ca produs al unui simt interior (simtul frumosului despre care vorbea si Plotin) pentru a sugera caracterul nemijlocit al modului in care noi interactionam cu anumite obiecte, numite estetice, interactiune ce nu este mediata de interese practice sau teoretice. Fara sa intram in amanunte, trebuie spus ca Stolnitz preia conceptul de dezinteres (conceptul fundational al esteticii moderne, central si in filosofia frumosului la Kant) pentru a vorbi despre experienta estetica ca perceptie dezinteresata, producatoare de emotii si starii de bucurie. Simplu spus, atitudinea estetica se refera la reactia noastra de raspuns dezinteresat, fata de anumite caracteristici formale ale obiectelor, in vreme ce aceste obiecte devine estetice tocmai pentru faptul ca sunt percepute de dezinteresat de spiritul nostru. Desigur ca avem de-a face cu un cerc vicios. Obiectele estetice produc in noi anumite reactii dezinteresate de raspuns, in vreme ce ele devin obiecte estetice pentru ca sunt incercuite de perceptiile noastre dezinteresate. Stolnitz si-a propus, intre altele, sa descifreze natura si „predicatele” experientei estetice considerata de intemeietorii acestui concept un mister. „ Dupa cum magnetul alege, dintr-o cantitate de materie, particulele feruginoase care se intampla sa se afle imprastiata prin ea, fara a exercita nici o impresie asupra altor substante, tot astfel si imaginatia, printr-o simpatie similara la fel de inexplicabila, extrage din intregul registru al naturii, acele idei pentru care avem o afinitate, fara a lua in seama vreo alta”[14].

Estetica analitica astfel conceputa, ca unitate intre cele trei segmente intersectate, nu intruneste un acord total nici macar in randul practicienilor acestei directii. In vreme ce pentru Jerome Stolnitz estetica analitica inseamna, in esenta, teoria atitudinii estetice plus metacriticism, pentru Monroe Beardsley, estetica analitica inseamna numai metacriticism. Beardsley si-a dezvoltat propria sa teorie privind irelevanta intentiilor autorului in evaluarea artei, fara a folosi expresia „atitudine estetica”. Cu toate acestea, George Dikie, afirma explicit ca ”reprezentantii teoriei esteticului in secolul al XX-lea sunt filosofii care folosesc si apara notiunea de atitudine estetica. Acesti filosofi afirma ca exista o atitudine estetica identificabila si ca orice obiect, artefact sau natural, poate deveni obiect estetic fata de o persoana care are o astfel atitudine estetica”[15].

Spre deosebire de estetica analitica ce privilegiaza analiza limbajului criticii de arta si a atitudinii estetice, estetica continentala, cum s-a mai spus, privilegiaza metoda fenomenologica, numita de Lester Embree si metoda reflexiva. Termenul de fenomenologie este, ca orice termen filosofic cu o traditie de constructie conceptuala semnificativa, extrem de complex si ambiguu[16]. Ne vom opri la intelesurile pe care Lester Embree le fixeaza in sapte puncte distincte expuse chiar pe site-ul Centrului de Cercetari Avansate in Fenomenologie [17]. Astfel, intr-o transpunere in limba romana, cele sapte caracteristici acceptate de fenomenologi sunt: a) acceptarea ideii ca exista lucruri inobservabile si opunerea acestei idei marilor sisteme create de gandirea speculativa; b) opunerii teoriei asupra lumii rezultate din concluziile stiintei si a dezvoltarii tehnologice, asa cum au fost dezvoltate incepand cu Renasterea, naturalismului (identificat cu obiectivismul si pozitivismul); c) incercarea de a justifica cunoasterea (chiar evaluarea si actiunea), cu referire la ceea ce Edmund Husserl numea evidenta, o constiinta de sine a „materiei” insasi, asa cum este ea relevata, distinct si clar, pentru genul uman; d) credinta ca pot fi cunoscute nu numai obiectele din realitatea naturala si culturala, ci si obiectele ideale. Chiar si viata constienta insasi poate fi cunoscuta si facuta evidenta; e) convingerea ca investigatiile teoretice ar trebui orientate catre ceea ce s-ar putea numi intersubiectivitate, respectiv catre modul in care noi experimentam si traim impreuna mijlocirea cu obiectele. De aici accentul pus pe problematicile duale (obiect – constiinta) si pe abordarea reflexiva; f) recunoasterea rolului descrierii in termeni universali, apriori sau eidetici, ca preconditie a explicatiei realizata cu ajutorul cauzelor, scopurilor si motivelor; g) interogarea si dezbaterea permanenta asupra ideilor de epoche, de reductie fenomenologica si trancendentala pe care le-a elaborat Husserl[18]. Interesanta este si istoria pe care o propune Lester Embree traditiei fenomenologice, cu accent pe etapele pe care le parcurge metoda reflexiva de la o generatie de fenomenologi la alta, pe domeniile de interes care intra sub incidenta abordarilor fenomenologice, cat si pe raspandirea sa geografica si culturala a ei. Site-ul citat subliniaza ca in interiorul fenomenologiei exista patru tendinte de cercetare ce au dominat agenda de lucru in anumite perioade, tendinte care se intrepatrund si care au transformat filosofia fenomenologica intr-o miscare intelectuala planetara si multidisciplinara.

Cum subliniaza Lester Embree, fenomenologia ca o teorie reflexiva ce indruma gandirea in diverse investigatii teoretice, inclusiv estetice, nu se intereseaza in principal de interpretarea textelor asa cum procedeaza analitismul, cel putin prin directia sa metacriticista, desi nu lipsesc astfel de preocupari. „In cadrul investigatiilor nu interpretam texte, cu cautam cunostinte despre lucruri indiferent daca textele anterioare au investigat sau nu aceleasi lucruri sau lucruri similare. In aceasta privinta, fenomenologia este precum stiintele naturii: fara indoiala ca astronomii citesc articole realizate de alti astronomi, dar o fac in mod fundamental ca mijloc pentru investigatiile lor despre stele si despre alte obiecte cosmicea fi fenomenolog adevarat inseamna a merge dincolo de texte si a aborda lucrurile insele”[19].

Optiunea lui Embree pentru metoda fenomenologica survine din dorinta de a cauta si alte cai de cercetare complementare adeptilor filosofiei analitice „in cadrul careia multi nici nu pot macar sa conceapa existenta altor moduri de abordare in afara de argumentare”[20]. Fenomenologia in modul in care e conceputa de Embree produce „analize”, sau „examinari” ale unor date de realitate, „lucruri”, „obiecte” „continuturi” din multiple segmente ale cunoasterii, inclusiv din estetica. Astfel, aceste analize sintetizeaza, in ordine operationala, mersul gandirii fenomenologice asa cum apare la clasici, in mod special la Husserl, detaliind cu multiple exemple intuitive urmatoarele etape: observarea, informarea, reflectarea, evaluare, producerea de experiente, analiza si examinarea. Intre altele, Embree ilustreaza si exemplifica din plin ideea ca fenomenologia este o metoda de cercetare si de producere a unor noi „fapte”, menite sa produca o mai buna cunoastere a mecanismele de functionare misterului intersubiectivitatii constiente. Asadar, fenomenologia nu doar resistematizeaza si reordoneaza, din perspectiva intelesului, vechi cunostinte, cat mai degraba produce noi cunostinte si, deopotriva, noi perspective asupra constiintei intelegatoare, normative si evaluative.

Nu vom intra in detalii comparativiste, intrucat nu acesta este scopul articolului de fata. In sinteza, trebuie subliniat ca diferenta majora dintre cele doua traditii in interiorul carora se circumscriu investigatiile domeniilor filosofiei, inclusiv cele de ordin estetic, tine de ontologie, respectiv de setul de convingeri privitoare la felul in care mintea noastra intra in relatie cu obiectele. La acest nivel, ontologic, exista o diferenta de profunzime, de postulate si principii de constructie, ce structureaza din interior identitatea cu sine a celor doua traditii estetico-filosofice

Pentru orientarea analitica, postulatul obiectivitatii e de prim plan. Faptele ce sunt luate ca punct de plecare in analiza teoretica sunt ceva, exista prin ele insele, chiar daca prin „fapte”, analitistii numesc entitati lingvistice cu semnificatii. Analiza conceptelor referentiale, respectiv, referinta acestora la o realitate extramentala, constituie marea miza teoretica a demersului analitic. Chiar daca analitistii nu disting transant intre o lume pur obiectiva si o lume a constiintei (intrucat obiectul si notiunea sunt gandite impreuna) postulatul obiectivitatii este continuu prezumat si asumat. Semnificatiile cuvintelor nu sunt autoreferentiale, ci trimit prin referinta lor catre ceva ce exista obiectiv.

Pentru orientarea fenomenologica, in schimb, nu exista fapte brute. Orice fapt contine semnificatii pe care constiinta le ataseaza chiar inainte de a fi percepute. Faptele (lucrurile), odata ce au fost atrase in raza constiintei, sunt deja prelucrate. Daca semnificatia pentru orientarea analitica are o trimitere obiectiva, obiectivitatea pentru fenomenolog e atasata intentionalitatii constiintei. Desigur ca si la Husserl, de pilda, faptele au si un inteles obiectiv, dar e vorba despre o obiectivitate conditionata, ea insasi, de intentionalitatea gandirii. Pentru fenomenolog, nu exista fapte in afara constiintei intentionale. Paradigma lui Husserl e mentalista pentru ca obiectul inseamna de fapt obiectul constiintei; altfel spus, obiectul se constituie in constiinta, chiar daca el este gandit si in functie de ceea ce ne ofera senzatiile. Numai ca senzatiile nu produc prin ele insele semnificatii, cu toate ca, de cele mai multe ori, oamenii le „reifica” cu convingerea ca acestea sunt „copii” al lucrurilor.

Desigur ca dihotomia semnalata simplifica, excesiv poate, o serie intreaga de alte diferente semnificative existente intre cele doua traditii de gandire. Cu toate acestea, in esenta, analizele asupra artei sunt impregnate de convingerile ontologice privitoare la felul in care mintea noastra se raporteaza la obiecte. Astfel, marile teme estetice cum sunt cele privitoare la obiectul si valoarea estetica, la limbajul despre arta si predicatele estetice, la problema definitiei ori a receptarii operei de arta etc. sunt tributare angajamentelor ontologice primare ce fundeaza cele doua traditii de analiza. Astfel, intr-un fel se configureaza teoretic analizele asupra artei in traditia analitica a unui Dabney Townsend sau George Dickie si, in cu totul alt mod, procedurile prin care Heidegger ori Gadamer inteleg sa se raporteze la arta. O lectura paralela poate proba oricand adevarul acestor spuse.

3. Continental si analitic – de la opozitie la complementaritate

Cu toate ca, de regula, cele doua traditii, analitic si continental, in care se practica analizele umaniste, inclusiv estetice, sunt vazute a fi in contradictie, in realitate raportarile lor reciproce sunt mai degraba de contrarietate. Realitatile intelectuale actuale ne indeamna sa relaxam opozitia dintre cele doua configuratii stilistice. In primul rand, traditia continentala nu se reduce doar la analizele de natura fenomenologica, in intensiunea ei intrand si abordarile hermeneutice, psihanalitice ori cele critic-ideologice. La randul ei, traditia analitica a inceput sa faca ample investigatii istorice (domeniu ocolit timp de mai multe decenii[21]) privind modul in care au conceput arta si frumosul lumea greceasca si romana, lumea medievala ori aceea a Renasterii, semn ca avem de-a face cu o extensie a conceptului academic de „estetica”. Dincolo de obisnuitele incursiuni in lumea artei grecitatii cu care ne-a obisnuit Heidegger, Hans Georg Gadamer, Paul Ricoæur ori Umberto Eco, pentru a cita nume reprezentative de filosofi esteticieni din traditia continentala, se poate constata si o aplecare a esteticienilor din traditia analitica catre analize istorice[22]. Un exemplu in acest sens il poate constitui si istoria esteticii, la care am mai facut referinte, a lui Monroe C. Beardsley, fost Presedinte al Asociatiei Americane de Estetica si cel mai important teoretician analitic al teoriei experientei estetice. Prin urmare, din aceasta perspectiva, cum aratam deja, intre analitic si continental exista un raport logic de contrarietate. Pe de alta parte, chiar abordarile analitice sunt deschise catre analizele sociale si comunicationale in care sunt plasate, prin natura lucrurilor, creatia si receptarea operelor de arta[23]. Apoi, segmentul de arta digitala impune o apropiere intre aceste doua traditii intrucat, in acest orizont de analiza, vechile concepte nu mai sunt functionale[24]. Totodata, nu trebuie omis si faptul ca actualmente exista un puternic curent de gandire estetica pragmatica interesat de a produce o alternativa la analizele artei asa cum sunt practicate de cele doua traditii[25]. In sfarsit, provocarile legate de globalizarea culturii, de problematica relativismului si de cautarile indreptate catre gasirea unui noi model de rationalitate numit cu metafora „gandire slaba”, problematicile legate de industria culturii de divertisment etc. va relaxa gradul de opozitie dintre cele doua abordari, ilustrand inca o data, poate, ca mintea noastra foloseste fel de fel de strategii si tactici pentru a se apropia de o realitate atat de fluida si inefabila cum este arta.