Tamara Buciuceanu - un vulcan fara varsta

'Iubiti-i pe actori, copii - ca nu stiti cat muncesc!'

Cred ca noua, tuturor celor din generatiile anilor saizeci si mai recente, ne e imposibil sa ne amintim de cand o cunoastem pe Tamara Buciuceanu, aceasta prezenta permanenta si robusta din tot ceea ce inseamna comedie romaneasca. Personal, cele mai vechi amintiri cu ea se revendica de la emisiunile de varietati din 1970, cand ne-am luat primul televizor si am inceput sa savuram acele bijuterii de umor ale marilor nostri actori de comedie. A inceput prin a-mi starni hohote de ras cu celebrele ei sincope hohotitoare intercalate abrupt printre replici, de o inaltime sonora incredibila - caci, cum aveam sa aflu in curand, avea aceleasi calitati vocale cu ale surorii ei, solista de opera Iulia Buciuceanu, sotia marelui actor George Constantin si mama a actualului sau demn urmas in arta scenei si a ecranului, Mihai.

Cea care urma sa fie acceptata de toata lumea, fara rezerve, ca o adevarata Doamna a comediei romanesti s-a nascut in ziua de 10 august, 1929, la Tighina, in Basarabia. Initial, intre anii 1948-1951, a studiat la Institutul de Teatru 'Vasile Alecsandri' din Iasi, pentru ca in ultimul an de facultate sa se transfere la I.A.T.C. 'Ion Luca Caragiale' din Bucuresti, unde i-a avut ca profesor pe Ion Baltateanu si ca asistenta pe Sorana Coroama-Stanca, absolvind in 1952.

Spatiul nu ne ingaduie sa acordam atentia cuvenita fiecaruia dintre rolurile ei de teatru si film, dintre care se impun in primul rand celebra 'Coana Chirita', de Vasile Alecsandri, la Nationalul din Iasi (colaborare din perioada cand deja se stabilise de mult la Bucuresti) - si, peste ani, Vica Delca din 'Dimineata pierduta', dupa Gabriela Adamesteanu, la Lucia Sturdza Bulandra, urmate de spectacole ca 'Romeo si Julieta la inceput de noiembrie', 'Scaunele', 'Cumetrele', Domnisoara fara voie', 'Nepotul', 'Asteptand la arlechin', 'Domnisoara Nastasia', 'Mamouret' si multe altele - sau, dintre cele peste douazeci si cinci de filme, roluri ca slujnica din 'Titanic Vals' (1965, Paul Calinescu, dupa celebra comedie a lui Tudor Musatescu), noua locatara din 'Serenada pentru etajul XII' (1976, Carol Corfanta), Madam Boiangiu din 'Premiera' (1976, Mihai Constantinescu - dupa piesa 'Travesti' de Aurel Baranga; tandem cu Aurel Giurumia), nevasta capitanului portului din 'Toate panzele sus!' (1977, Mircea Muresan - serial de televiziune dupa romanul lui Radu Tudoran; tandem cu Octav Enigarescu), mama-ursoaica din 'Mama' (1977, Elisabeta Bostan - dupa basmul 'Capra cu trei iezi', de Ion Creanga; tandem cu Oleg Popov), Maria Hardelea din 'Ion: Blestemul pamantului, blestemul iubirii' (1980, Mircea Muresan, dupa romanul 'Ion' de Liviu Rebreanu; tandem cu Octavian Cotescu), sotia colonelului din 'Inghititorul de sabii' (1981, Visarion Alexa - dupa povestirile 'Moartea inghititorului de sabii', de Alexandru Sahia, si 'Vine doamna si domnul general', de Gh. Braescu; tandem cu George Constantin), menajera din 'Alo, aterizeaza strabunica!' (1981, Nicolae Corjos), doamna Catanoiu din 'Santaj' (1982, Geo Saizescu - tandem cu Geo Saizescu), bunica din 'Nunta muta' (2006, Horatiu Malaele - tandem cu Victor Rebengiuc) si, in sfarsit, Ita din 'Toata lumea din familia noastra', film asteptat pentru acest an, in regia lui Radu Jude.

Pe scena am vazut-o pentru prima oara (o seara de neuitat, in toamna lui 1978) la Icoanei, in spectacolul cu piesa 'Interviu', de Ecaterina Oproiu, in regia celebrei Catalina Buzoianu. Piesa consta intr-un montaj de interviuri luate de Gina Patrichi mai multor femei din categorii reprezentative ale societatii contemporane romanesti, iar scena 'Avocatei' era pe departe cea mai doboratoare - Tamara construindu-si personajul cu aplomb si gingasie, emotie si o inteligenta sclipitoare, alternand surprinzator dar si pe deplin coerent starile, si modulandu-si impecabil vocea, intre tonalitatile autoritare - REPORTERA catre VLADIMIR, fiul Avocatei: 'Si mama e severa cu tine?' AVOCATA (dur): 'Daaa!!!' - si vocabulele inalte - REPORTERA: 'Nu vreti sa-l mai chemati putin pe Vladimir?' AVOCATA: 'Sigur ca da.' (In bagdadie): 'Vla-diu-liii!!!'. Tot la Bulandra, peste catia ani, uimea in 'Notiunea de fericire', de Dolfi Solomon, in regia lui Valerica Moisescu (profesorul meu de regie teatru in primul an de facultate), cu Tovarasa Ghebala, sefa catedrei de filosofie - o caricatura incredibil de curajoasa, in tuse apasate dar fara pic de gratuitate, a unei anumite 'savante' de la varf (de neuitat intrarile ei in scena, pasind vartos cu servieta-n mana, sau momentul cand apare in roba si toca à la Oxford, si cu aripioare de ingeras)

Si a venit si vremea sa-mi termin studiile, angajandu-ma la Buftea, unde ma astepta marea sansa de a debuta ca asistent de regie al filmului 'Declaratie de dragoste' (1985, Nicolae Corjos) si de a o cunoaste pe cea din spatele celebrei Isoscel, tiranica profa de mate. Am descoperit atunci, in Doamna Tamara Buciuceanu (caci impunea, in cel mai firesc mod, un respect de nestirbit ce nu lasa loc pentru familiarisme), o personalitate la fel de complexa ca inepuizabila ei gama interpretativa. Era super-exigenta cu toata lumea (inclusiv ea-insasi), dar si extrem de tandra (imi marturisea emotionata, despre Corjos: 'Uite-l pe Nicolae, saracu', douazeci de ani l-au tinut pe bara, pana sa faca film, si acum, uite la el, ce incredibil e! A meritat sa astepte - dar parca totusi'); cu copiii se comporta ca o mama afectuos-severa, ii cam punea la punct cand intreceau masura cu zbenguiala pe platou, in rastimpuri insa mai si amuzandu-i cu cate o gluma din repertoriul ei irezistibil - iar personajul si-l aborda atat cu umor, cat si cu omenie ('Nicolae, nu asa Sa ne mai gandim Nu vreau s-o facem rea'). Din pacate, Isoscel s-a pierdut pe parcursul serialului, exclusiv din vina scenaristului George Sovu, care dupa de la sfarsitul primului film o pensionase, in 'Liceenii' a readus-o fara nici o explicatie pe platou - ceea ce nu era deloc rau in sine, personajul fiind o comoara indispensabila pentru film, dar i-a accentuat partile pozitive, i-a atenuat severitatea si i-a eliminat complet obtuzitatea initiala, care facea toata savoarea si potenta dramatica a temutei dascalite pentru ca in filmele ulterioare s- transforme pur si simplu in diriga ideala - ceea ce macar un castig tot a adus: secventa muzicala din 'Liceenii rock'n'roll', impreuna cu propriul ei nepot din viata, deliciosul Mihai Constantin, care reusea performanta s-o invarteasca pe umeri, intr-un incredibil numar de dans acrobatic.

Tot in acea vreme (vara lui 1986), am mai lucrat impreuna la 'Cuibul de viespi', ecranizarea lui Horea Popescu dupa 'Gaitele', de Alexandru Kiritescu - care prelua in mare parte viziunea si distributia spectacolului de la Nationalul bucurestean, cu exceptia rolului principal: acolo, pe Aneta Duduleanu o jucase Draga Olteanu-Matei - in schimb, Tamara Buciuceanu-Botez isi aducea rolul dintr-o montare de televiziune (la drept vorbind, Draga s-a cam suparat, intre cele doua mari actrite existand o anume rivalitate - dar adevarul este ca nu pot fi comparate: fiecare dintre ele a creat, in stil propriu, cate o Aneta inimitabila). Ne aflam imediat dupa incheierea filmarilor la 'Liceenii', si am avut fascinatia de a o observa pe Tamara in succesiunea directa a doua roluri complet diferite. Si aici, pe platourile noului film, se regasea aceeasi combinatie intre stima pe care o suscita prin caracterul ei uman si profesional drastic, ce nu permitea nici un fel de compromisuri, si disponibilitea ideala in calitate de colaboratoare cu toti membrii echipei, pe care-i respecta si-i iubea la randu-i, asa cum ea insasi astepta, pe buna dreptate, de la toti cei din jur. Un an mai tarziu, la premiera, am avut bucuria de a-l cunoaste pe admirabilul si sot, Doctorul Botez, un om de o cordialitate si o delicatete rar intalnite, caruia Tamara m-a prezentat cu entuziasm: 'Il vezi pe baiatul asta? Toata figuratia aia nebuneasca din film, el a facut-o!' - dovedind o apropiere nebanuita fata de tanarul asistent care gravitase pret de-o vara prin orbita ei si a celorlalti mari actori adunati sub bagheta lui Horea Popescu.

Si-mi mai amintesc un incident semnificativ petrecut peste cativa ani, prin 1992, cand un fotoreporter, surprinzand-o prin zona Pietei Dorobanti, unde locuia, s-a repezit s-o fotografieze pe strada fara a-i cere permisiunea. Rau s-a suparat Doamna Tamara, si aspru l-a mustruluit - moment surprins si in fotografia publicata apoi in ziar. S-a intamplat ca imediat dupa aceea s-o intalnesc in culisele unui teatru si, conversand despre neplacta intamplare, marea actrita si-a incheiat comentariile cu cuvintele de neuitat: 'Trebuie sa-i respectati pe actori, copii - si sa-i iubiti ca nu stiti cat muncesc!'

Marius Florea Vizante - Pur si simplu dulce!

Mai stiti Bancu' cu Vizantea? E cam lungut, asa c-am sa va amintesc doar faptul ca povestea asa-zisul nou film romanesc cu haiduci 'Vizantea', fiind totalmente sec si doldora de poante intermediare, printre care se repeta ca un leit motiv rostirea eroicului nume, mereu la fel: ca un maret strigat reverberat, cu gestica grandilocventa de rigoare: 'Vi-zz-ANNN-teaaa!!!' Numele, dar, ajunsese sa faca furori - si nu e de mirare ca, distribuindu-l pe tanarul actor in primul sau rol de cinema (dupa ce, in 1990, debutase cu cocolositul fatalau viril Platon Stamatescu din adaptarea de televiziune dupa 'Escu' de Tudor Musatescu, in regia lui Constantin Dicu si a lui Robert Cismigiu), Nae Caranfil i-a preluat numele de familie, cu rezonanta lui consacrata, aplicandu-i-l personajului din 'E pericoloso sporgersi' (1993) - din nou un papagal ridicol-muieratic, fonfait si cu niste lentile cat fundurile sticlelor de sampanie, care inca dinainte de a fi student avea stiinta construirii unor personaje absolut irezistibile prin amalgamul lor de credibilitate deplina si compozitie caricaturala.

Imprejurarile au facut ca premiera sa se amane, astfel ca inca nu stiam nimic despre el cand, alaturi de multi alti studenti si chiar nprofesionisti, s-a prezentat la probele video de actori pe care le dadeam, in primavara lui 1993, pentru 'Neinvinsa-i dragostea'. L-am reperat pe data pentru rolul lui Emanuel Balanescu, identificandu-i prompt aceleasi date interpretative definitorii - totusi, avand sa constat ulterior, cand l-am vazut la premiera filmului lui Nae, ca nu repetase deloc mijloacele folosite acolo: in cele doua personaje relativ similare, Vizantea (cum il si retinusem, caci asa-i spunea deja toata lumea) juca sensibil diferit, dovedind principala calitate a oricarui actor cu adevarat profesionist: disponibilitatea. Din pacate, Mircea Daneliuc, in calitate de producator, n-a vibrat la tipologiile si formulele proprii studentilor Marius Florea si Ioan Batinas, pe care-i aveam in vedere, asa ca am fost nevoit sa mai caut - si rolul l-a primit, intr-un final, Sorin Misiriantu (intru totul la fel de bun, si de care m-a legat in continuare o prietenie solida - dar fara a-mi putea alunga unda de regret ca nu reusisem sa lucrez cu Batinas si, mai ales, cu Vizantea

Intre timp, tanarul oradean, nascut la data de 12 august, 1972, a absolvit in 1997 U.N.A.T.C. 'Ion Luca Caragiale' si a inceput sa se afirme fara ragaz, mai intai pe scena Teatrului National din Bucuresti, in 'Moartea unui comis voiajor', de Arthur Miller (regia: Horea Popescu), 'O scrisoare pierduta', de Ion Luca Caragiale (2000 - regia: Alexandru Tocilescu) si 'D'ale carnavalului' (2002 - regia: Gelu Colceag). Preluat in continuare de Teatrul de Comedie, a jucat in 'Auditia', de Aleksandr Galkin (2004 - regia: Mircea Cornisteanu), 'Avarul indragostit', de Cristian Juncu (2005 - regia: Vlad Massaci), 'Ce formidabila harababura', de Eugen Ionescu (2005 - regia: Gelu Colceag), si altele.

Oricum, Nae Caranfil se atasase in mod firesc de sclipitorul actor pe care-l descoperise la filmul sau de debut si, dupa un film in care din nefericire nu avusese nici un emploi pentru el, n-a ezitat sa-l distribuie din nou, in cunoscutul sau 'Filantropica' (2002) - un rol fara nume, etichetat ca 'simpaticul', in care relua partial tipul de personaj de la prima lor colaborare - desi, de asta data, cu o doza mai puternica de perfidie, pe care Vizantea a dezvotat-o cu aplomb si finete, inclusiv in urma experientei acumulate deja cu ajutorul unor roluri ca Misu, din scurt-metrajul 'In fiecare zi e noapte' (1995, Alexandru Maftei), Cassian din 'The Excalibur Kid' (1999, James Head), Ben Small, din 'Aliens in the Wild, Wild West' (1999, George Erschbamer), sau Dodo Ghergulescu, din 'Turnul din Pisa' (2002, Serban Marinescu).

Si totusi, marea sansa, atat de meritata, intarzia sa apara Vizantea isi facea constiincios datoria, devenind fie fotograful din 'Margo' (2006, Ion Carmazan), fie ziaristul Ionel Iancu din 'Ticalosii' (2007, Serban Marinescu), fie din nou un Vizante, in serialul de televiziune 'Imprevizibilii' (2007, Dan Petcan). Se vede, insa, ca ce era al lui statea pus deoparte - deopartea si din partea tot a lui Nae Caranfil care, in sfarsit, i l-a daruit pe Grig Ursache, surprinzatorul alter-ego semi-fictiv al lui Grigore Brezeanu, celebrul pionier al cinematografiei romanesti, care in 1912 a creat, impreuna cu Leon Popescu, nemuritorul (la propriu, caci inca se mai proiecteaza pe la festivaluri, medalioane si alte grupaje culturale) 'Independenta Romaniei'

Eseu: Spania - relieful si suprafata, clima si categoriile de teren Document online: India: cadru geografic

Dedicat ca intotdeauna in primul rand propriilor sale viziuni, si abia apoi eventualelor materiale originale (surse literare, realitati istorice, si asa mai departe), Nae nu s-a sfiit sa construiasca un personaj in care regasim atat propria lui complexitate creatoare, cat si bogatia de stari, emotii, nuante si tehnici ale lui Marius Florea Vizante. Eroul din 'Restul e tacere' (2008), 'juniorul', cum ii zicea partenerul sau, Leon Negrescu (Ovidiu Niculescu, intr-o alta prestatie actoriceasca remarcabila), strabate un arc surprinzator, pornind de la ridicolul pustiulet parca sortit ratarii, caruia tatal ii rezerva un viitor glorios ca garderobier la teatru, pentru a urca treptat spre autoritatea unui cineast cu drepturi depline (si mult in avans fata de epoca sa), care nu ezita sa se impuna cu demnitate (dar si o doza de candoare infantila ce-l face cu atat mai uman si cuceritor) chiar si in fata Regelui Carol I, iar in final se releva de neclintit in doua instante decisive, de maxima dificultate: refuzul cardasiei cu teapa trasa de Negrescu partenerilor, si sinceritatea marturiei din tribunal, care pe de o parte il condamna definitiv pe fostul sau prieten, dar in acelasi timp ii zadarniceste compromisul falsei nebunii ce l-ar fi putut salva.

Practic, pe tot parcursul acestei traiectorii, Grig Ursache parcurge un proces de autocunoastere si treptata descoperire de sine, iar Marius Florea Vizante il reconstituie interpretativ cu ajutorul celei mai bogate palete a mijloacelor de expresie: vibratie si indarjire, sfiala si temperament, detalii discrete si nuante subtile Revazandu-i traseul parcurs de la debut, putem propune un anume paralelism - caci si actorul s-a maturizat marcant in acesti primi douazeci de ani ai carierei sale culmea, fara sa-si piarda nimic din prospetimea si suavitatea de odinioara. Dupa premiera cu 'Restul e tacere', conversand peripatetic cu Nae Caranfil despre rolurile din film, am remarcat: 'De Vizantea, n-am ce sa zic, e dulce' - la care Nae mi-a confirmat, cu un zambet afectuos: 'Vizantea este un dulce!'

Razvan Vasilescu - Intre abject si fermecator

Inselator rol, Spiridon al lui Caragiale Pare simplu si usor accesibil, dar e plin de capcane, riscand oricand sa cada in schematism Da impresia de simplism si comoditate, cand de fapt, in cele cateva replici ale sale, ascunde sansele celor mai surprinzatoare dezvoltari L-am vazut rezolvat cuminte si corect, sau coborat in banalitate - ori, dimpotriva, dus in cele mai insolite directii ca de exemplu, in compozitia lui Razvan Vasilescu din 1980, la Odeon - regia, Visarion Alexa.

Pe vremea aceea, Alexa mergea pe cai mari, si aproape toate spectacolele sale explorau cele mai subtile resorturi ale pieselor puse in scena, gasindu-le apoi solutii inedite si adesea socante. Aceasta montare cu 'O noapte furtunoasa' scotea la iveala resursele de cruzime si frivolitate ale universului caragialian, cu un Jupan Dumitrache (Nino Anghel) de o marlanie agresiva si o Veta (Dorina Lazar) care reconstituia cu brutala veridicitate prototipul toapei de mahala, un Ipingescu (Aristide Teica) plasat pe inefabilul oligofreniei grotesti si un Chiriac (Radu Panamarenco) reprezentand chintesenta taurului tembel, o Zita (Rodica Mandache) infipt-neroada si un Rica Venturiano (Florin Zamfirescu) cu accente perverse si fasciste si, ultimul dar nu cel de pe urma, acel Spiridon al lui Razvan Vasilescu - un lungan spectral, usor retardat si presarat cu obsesii masturbator-voyeuriste. A fost prilejul de a-l cunoaste pe acest actor mereu plin de surprize, capabil sa construiasca cele mai paradoxale combinatii de venin si farmec, de eroism si poltronerie, de umanitate si degenerare - mereu cu ajutorul unui set de mijloace expresive situate in zona deplinei dezinvolturi si discretii.

Nascut in 14 august, 1954, la Ploiesti, Razvan Vasilescu a parcurs incet dar sigur, vreme de vreo cincisprezece ani, drumul spre consacrarea plenara in cinema. Dupa debutul din excelentul 'Un om in loden' (1979, Nicolae Margineanu), participarea la 'Blauvogel' (1979, Ulrich Weiss) si Anton, din pe nedrept neglijatul 'Mireasa din tren' (1980, Lucian Bratu), s-a remarcat intr-o aparitie scurta dar percutanta, in 'Stefan Luchian' (1981, Nicolae Margineanu). In acelasi an, Lucian Pintilie l-a inclus in distribuitia de mare prestigiu a controversatului 'De ce trag clopotele, Mitica?' - astfel descoperindu-l pe actorul sau fetis din majoritatea filmelor postdecembriste. Au urmat o serie de alte personaje, inclusiv primul sau rol principal, fara rasunet insa, in 'Scopul si mijloacele' (1983, Dan Marcoci - tandem cu Rodica Negrea), apoi 'Faleze de nisip' (1983, Dan Pita), si din nou pe scena de la Majestic, in splendidul rol titular din 'Amadeus', de Peter Schaffer (tandem cu Radu Beligan in Salieri) - si altele, pana la revelatia din 1992, cand 'Balanta' lui Lucian Pintilie l-a confirmat definitiv ca pe un actor cu resurse virtualmente nelimitate. Acel Mitica Irod care relua intr-o cheie cu totul diferita personajul lui Ion Baiesu - creat pe alte coordonate, nu mai putin valabile, de Mircea Diaconu, in 'Mere rosii' (1976,  Tatos) - impunea cu tarie un personaj framantat si in ultima instanta neinvins, ca o imagine simbol extrem de complexa a romanului din ultimii ani ai dementialului regim comunist. Privirea atintita de Razvan si Maia direct spre public, in ultimul cadru, cu acea halucinanta replica finala: 'Daca se naste normal, il omor', inchidea in sine concluzia unui cosmar din care o natiune intreaga (si, in fond, cam tot Estul Europei) abia se trezise

Dupa acest definitoriu punct de cotitura, cariera cinematografica a lui Razvan Vasilescu a continuat sustinut si fara ezitari - cel putin in registrul actoricesc, cata vreme, asa cum e aproape inevitabil pentru orice bun actor, a fost uneori solicitat si in filme de o factura cel putin indoielnica. In orice caz, colaborarea cu Lucian Pintilie a ramas permanenta, si chiar daca nici unul dintre filmele lui ulterioare nu s-a mai ridicat la nivelul 'Balantei', Razvan si-a facut impecabil datoria, asumandu-si si exhibitionismele gratuite ce i s-au impus in 'Prea tarziu' (1996 - tandem cu Cecilia Barbora), si agresivitatea exagerata din 'Niki Ardelean, colonel in rezerva' (2003 - tandem cu Victor Rebengiuc), dar si rolurile mai echilibrat concepute din 'O vara de neuitat' (1994) si 'Terminus Paradis' (1998).

Pe langa Lucian Pintilie, l-au mai solicitat in aceeasi perioada Radu Mihaileanu, in «Trahir» (1994) si «Train de vie» (1998), Mircea Veroiu, in 'Craii de Curtea Veche' (1995), Sergiu Prodan si Viorica Mesina, in 'Patul lui Procust' (2001), Serban Marinescu, in 'Magnatul' (2004), Dan Pita, in 'Second Hand' si 'Femeia visurilor' (2005) si 'Ticalosii' (2007), si altii.

Reintalnirea cu filmul de calitate i-a prilejuit-o rolul Marcel Ivanov, din 'Marfa si banii' (2001, Cristi Puiu), urmat la o distanta de sapte ani de acel fascinant Doiaru, din 'California Dreamin' (nesfarsit)', al lui Cristian Nemescu (2007) - din nou un personaj cat se poate de complex, sintetizand organic abjectia si umorul, micimea umana si atotputernicia administrativa, sinceritatea si fatarnicia, ca o oglinda a intregii noastre societati de la sfarsitul deceniului trecut (ca intre timp, am ajuns si mai rau). Dandu-i in cel mai onorabil mod replica lui Armand Assante, Razvan Vasilescu nu ne-a mai surprins cu nimic, oferindu-ne doar inca un esantion al creativitatii sale atat de fecunde.

In sfarsit, ultimii ani (pana in momntul de fata) au fost marcati atat de accidente - un portret al lui Ionel C. Bratianu, in incalificabila mascarada 'Carol I' (2009, Sergiu Nicolaescu), o aparitie neinsemnata in fiascoul 'Luna Verde' (2010, Visarion Alexa - cu totul altul decat cel de la inceputuri), o caricatura facila in tentativa de film comercial 'Nasa' (2011, Virgil Nicolaescu si Jésus del Cerro) - dar si un nou personaj de factura celor cu care ne-a fermacat in trecut, si anume sadic-obtuz-glumetul Maior Alimanescu, tortionarul pervers din 'Portretul luptatorului la tinerete' (2010, Constantin Popescu); si, undeva la cotitura, ne asteapta rolul sau din 'Undeva la Palilula', debutul in film al lui Silviu Purcarete. Evitand orice antepronuntare despre acest film invaluit in mister si care-si intarzie atat de mult premiera, ne putem rezuma la a spune ca, date fiind antecedentele teatrale ale lui Purcarete, nu-l putem astepta decat cu nerabdare. Si, data fiind experienta scenica solida si indelungata a amandurora, indraznesc sa sper ca Razvan Vasilescu ne va oferi din nou, asa cum ne-a obisnuit, o surpriza de cea mai buna calitate.

Ovidiu Niculescu - Un destin in ascensiune

Pret de-o buna bucata de vreme, Ovidiu Niculescu a fost pentru multi 'omul din reclame' - desi spectatorii mai avizati rau in masura sa-l recunoasca si ca interpret al multor roluri din filme  pe tanarul actor nascut in 16 august, 1974, care in 1988, intlanindu-se cu doi prieteni care mergeau la cercul de teatru al liceului 'Mihai Viteazul', unde a recitat o poezie foarte bine primita, s-a hotarat sa imbratiseze arta dramatica, jurand ca viata lui va fi sinonima cu actoria.

Desi solicitat chiar din timpul studentiei, inceputurile carierei lui Ovidiu s-au situat inca destul de departe de cararile gloriei. Dupa debutul in filmul de televiziune 'Ploaia' (1996, Sinisa Dragin), urmat tot de o productie a micului ecran, 'Frumosii nebuni ai marilor orase' (1998, Constantin Dicu), si de o aparitie episodica in 'Epicenter' (2000, Richard Pepin), a primit primul rol principal, cel al dezertorului din in 'Razboi in bucatarie' (2001 - singurul film cu momente de luciditate al lui Marius Theodor Barna), unde s-a remarcat prin sinceritatea sensibila cu care compunea framantarea omului nimerit la locul nepotrivit, in momentul nepotrivit. Imediat dupa aceea, Nae Caranfil l-a distribuit in rolul unui ospatar din cunoscutul sau 'Filantropica' (2002), care desi de mica imtindere, ii oferea tanarului actor sansa de a-si dezvalui resursele de dezinvoltura si capacitate de compozitie, redand cu umor credibil prototipul chelnerului plavan si escroc. A mai fost Pentagon din 'Maria' (2003, Calin Netzer), Gioni din 'Examen' (2003, Titus Muntean), Barosanu din 'Italiencele' (2004, Napoleon Helmis), Bila din 'Baieti buni' (2005, serial TV in regia lui Bogdan Barbulescu, Bogdan Tiberiu Dumitrescu, Laurentiu Rusescu si Theodor Halacu-Nicon), dupa care a beneficiat de rolul abjectului Loboda, carciumarul din 'Un acoperis deasupra capului' (2006, Adrian Popovici), aducandu-si, prin aplombul sau robust, cu accente comice apasate dar deloc facile, la salvarea, atat cat se putea, a scenariului scris de Mara Nicolescu.

Au mai urmat cateva treceri prin 'Funny Money' (2006, Leslie Grief), 'Pumpkinhead Blood Feud'(2007, Michael Hurst), 'Cu un pas inainte' (2008 serial TV - regia: Alex Berceanu, Bogdan Tiberiu Dumitrescu, Jesús del Cerro si Virgil Nicolaescu) - si 'The Last Enemy' (2008, Iain B. Mac Donald), sau 'Nunta muta' (2008, Horatiu Malaele) - si, evident, sumedenia de reclame care cel putin la acel nivel il mentineau mereu prezent in constiinta publicului.

Pana la acel rol care a demonstrat in sfarsit cu adevarat cine este Ovidiu Niculescu.

Nu voi mai repeta aici ceea ce am mai spus in repetate randuri, si oricum se stie, despre ambitiile lui Nae Carafil pentru cel mai de suflet, poate, film al lui de pana acum, mult mai drag si decat 'E pericoloso sporgersi' (desi fara a reusi sa-l egaleze), complexul si dificilul 'Restul e tacere'. Cunoscandu-l pe Ovidiu inca de la 'Filantropica', precum si din aparitiile sale mai mult sau mai putin importante, dar intotdeauna demne de retinut, din celelalte filme mentionate mai sus, Nae i-a intuit fara gres resursele interioare necesare pentru a-l insufleti pe acel Leon Negrescu conceput de el ca imagine cinematografica nu foarte fidela (ceea ce-ar fi fost si imposibil, dat fiind caracterul sumar si disparat al informatiilor documentare), dar in orice caz extrem de puternica, a magnatului Leon Popescu, producator principal al filmului romanesc de pionierat 'Independenta Romaniei' (1912). Daca pana acum fatetele multiple ale talentului lui Ovidiu se adresau mai mult intuitiei si spiritului fin de observatie al oricarui spectator avizat, de data asta am avut bucuria de a-l putea urmari in deplina desfasurare. Personajul sau se dezlantuie din prima clipa agresiv si cabotin, energic si plin de sine, cu aplombul de care sunt capabili numai marii actori, pentru ca pe parcursul celor peste doua ore care urmeaza sa-si releve treptat cele mai nebanuite resorturi interioare. Multe secvente ale filmului se intiparesc in memorie inevitabil, dar nu pot sa nu mentionez audienta la Rege si izbucnirea care urmeaza, sau aparitia lui Leon pe calul alb al automobilului personal, spre a face ordine pe platou, ori duiosia tulburata cu care murmura 'Juniorul!' in dramaticul moment al revenirii lui Grig (Marius Florea Vizante, si el in cel mai important rol de pana acum al carierei) - dar mai ales acea privire afectuoasa si definitiv invinsa cu care-si petrece fostul partener dupa ce, in sala tribunalului, acesta a depus marturia care-l va condamna, salvandu-i insa, in mod paradoxal, onoarea Ar fi de ajuns fie si numai aceste cateva secvente, pentru a ne convinge ca traiectoria artistica a lui Ovidiu Niculescu s-a inscris, in fine, pe arcul ascendent care i se cuvenea de atata vreme.

Claudiu Bleont - Mai mult decat total

Februarie, 1990 Permisie din armata. Manat de dor, fac o vizita la I.A.T.C., unde urma sa-ncep studiile in toamna, si nimeresc in plin examen al anului I de actorie, clasa lui Laurentiu Azimioara - tema, ca de obicei in acel semestru dintai: dramatizari. Dupa un fragment din Zaharia Stancu, cu Radu Amzulescu, Mirela Comnoiu si Camelia Maxim, vine la rand o schita de Dumitru Solomon. In scena, Margareta Cristea (o studenta frumoasa, dar nu foarte flexibila, care tocmai se pregatea sa nu mai fie doamna Eugen Cristea, indreptandu-se spre Helmuth Jakobi, de la clasa de germana) Si intra un baiat suav si rasat, cu un aer adolescentin naiv, un cap putintel cam mare, cu par lung si un irezistibil zambet falcos Si cand isi da drumul - hait, imi zic! O s-ajunga departe, acest Claudiu Bleontz (pe atunci, asa-si ortografia numele). Era nu doar impecabil de firesc, ci si mobil, exploziv, de un haz sclipitor. 'Musai s-ajungem buni prieteni!' am prevazut, urmarindu-l incantat - si chiar daca viata nu ne-a apropiat atat de mult pe cat speram, am avut totusi bucuria de a regasi mereu in Claude, cum spontan am inceput sa-l numesc, un coleg cald si deschis, pe care-l reintalnesc si acum, de fiecare data, cu aceeasi placere.

Nazcut in 17 august, 1951, la Bucuresti, Claudiu a absolvit in 1978 Liceul German si a intrat la actorie din prima incercare - lucru deloc de colea, in acele vremuri cand concurenta era acerba! Dupa ce primul sau profesor, Laurentiu Azimioara, a ales libertatea (chiar la sfarsitul anului intai), clasa a fost impartita intre Octavian Cotescu si Grigore Gonta, sub a carui indrumare Claudiu a absolvit in 1983. In 1981, inca student fiind, s-a casatorit cu Irina Tapalaga (fiica lui Stefan Tapalaga si a Sandei Manu), de care a divortat in 1986.

Repartizat la Teatrul de Stat Valea Jiului din Petrosani (asa-numitul 'teatru al minerilor', care mineri nu dadeau pe-acolo, neam - dar nici nu erau de acord sa se mute institutia intr-un oras mai de Doamne-ajuta, ca Hundoara sau Deva, ca de, era teatrul 'lor'!), Claudiu a debutat cu 'Un barbat si mai multe femei', de Leonid Zorin, in regie proprie, primind premiul pentru cel mai bun actor. Au urmat 'Anonimul venetian', de Giuseppe Berto, 'Intr-un parc, pe o banca', de Aleksandr Ghelman, si altele, pe diverse scene, pana in 1990, cand s-a angajat la Teatrul National din Bucuresti, cu care colabora deja, jucandu-l pe Billy Bibbitt, din 'Zbor deasupra unui cuib de cuci', de Dale Wasserman, dupa celebrul roman al lui Ken Kesey, in regia lui Horea Popescu - la drept vorbind, desi tocmai terminase facultatea, Claudiu ii cam halea pe protagonistii Costel Constantin (Randle Patrick McMurphy) si Florin Piersic (Chief Bromden), oferind o creatie cam la acelasi nivel cu cea mai buna actrita din spectacol, Olga Delia Mateescu (Nurse Ratched). L-a mai salvat, curand, si pe Scipio, din 'Caligula' lui Albert Camus, inlocuindu-l pe Gabriel Oseciuc (altul care a sters-o-n Apus). Daca aceste doua roluri fusesera compuse in chei mai subtile si discrete, in schimb Sir Andrew, din 'A douasprezeca noapte' de Shakespeare (regia: Anca Ovanez-Dorosenco) mi-a dezvaluit pentru prima oara un Claudiu Bleont complet neinhibat si vulcanic, de un haz dinamic si zgomotos care umplea toata scena Mult mai tarziu, peste aproape douazeci de ani, aveam sa recunosc unele dintre acele procedee dificile, acum mult stilizate, in Mercutio din 'Romeo si Julieta' (admirabila montare a Beatricei Bleont, pe-atunci sotia lui - au fost casatoriti intre 1986 si 2001; rolul i-a placut atat de mult fiului meu, pe-atunci in varsta de opt ani, incat mi-a cerut sa pun in scena piesa la ei la scoala, numai ca sa joace si el Mercutio!), precum si in Catavencu, din caragialeana 'O scrisoare pierduta', in regia lui Felix Alexa. In schimb, o cu totul alta cheie interpretativa, dovedindu-i deplina disponibilitate scenica, ne-a oferit-o cu Andronic, din 'Ultima ora', de Mihail Sebastian.

Debutul sau cinematografic a fost marcat de un rol 'cuminte', unul dintre cei patru tanchisti din 'Fata morgana' (1981, Elefterie Voiculescu), urmat insa indeaproape de rolul care l-a consacrat realmente - pustiul din celebrul 'Concurs' al lui Dan Pita (1982). Un an mai tarziu, a realizat o compozitie surprinzatoare, cu trimiteri deliberate la Harold Lloyd, in 'Sa mori ranit din dragoste de viata' (1983 - tandem cu Gheorghe Visu), filmul scris de Anghel Mora si care ar fi trebuit sa fie regisat de Bose Ovidiu Pastina - numai ca, acesta nimerindu-se la locul nepotrivit (adica in randurile Meditatiei Transcendentale) si la momentul nepotrivit (aprilie, 1982), regia i-a fost suflata de sub nas si data lui Mircea Veroiu (mutare deloc neinspirata, Veroiu realizand unul dintre cele mai bune filme ale carierei sale - dar, din pacate, acest start ratat insemnand si sfarsitul neinceputei cariere in lung-metrajul de fictiune a talentatului Bose, decedat de cancer in 2006)

Colaborarea cu Pita s-a dovedit de bun augur, si pe termen lung. A urmat 'Dreptate in lanturi' (1983), apoi zguduitorul rol tragic din 'Pas in doi' (1985 - tandem cu Petre Nicolae), 'Rochia alba de dantela' (1989) si, intr-un tarziu 'Femeia visurilor' (2005). Ravnit de mai toti cineastii, Claudiu a mai jucat, printre multe altele, rolul principal din 'Polul Sud' (1993, ezitantul debut al lui Radu Nicoara), capitanul Dumitru din 'O vara de neuitat' (1994, Lucian Pintilie), colonelul Niculescu-Coca din 'Calatoria lui Gruber' (2009, Radu Gabrea) - si, anul asta, prestidigitatorul Marcelino din 'Ursul' lui Dan Chisu (un rol echilibrat si de mare bun-simt, prin care si-a dovedit din nou stiinta de a evita ispitele cabotinariilor, pliindu-se intocmai pe resorturile interioare ale personajului. Totodata, s-a casatorit pentru a treia oara, in 2001, cu actrita Andra Negulescu.

Din cariera sa internationala merita sa amintim 'Derengo' (1998, Arpad Sopsits), Sultanul Mohamed din 'Dark Prince: The True Story of Dracula' (2000, Joe Chapelle), Ossac din 'Boudica' (2003, Bill Anderson), Aldo Serra din 'Return of the Living Dead: Rave to the Grave' (2005, Ellory Elkayem), Bogdan din 'Dracula III: Legacy' (2005, Patrick Lussiter) si, mai ales, 'Youth Without Youth' (2007, Francis Ford Coppola).

De o lipsa a oricaror inhibitii, dublata de un profund discernamant al alegerii mijloacelor de expresie, Claudiu Bleont ramane un actor mereu surprinzator si impresionant, cu o virtualmente inepuizabila bogatie de resurse profesionale si artistice. Pur si simplu ti-e greu sa-l definesti, si imposibil sa-l inscrii intr-un tipar anume - decat, eventual, acela al actorului 'mai mult decat total'.

Toma Caragiu - Nemuritorul

Nici una dintre miile de tragedii cauzate de cutremurul din 4 martie, 1977, nu a avut un impact mai mare decat naprasnica disparitie a lui Toma Caragiu, titanul care ne lumina sufletele in acea epoca a orizonturilor inchise. Imi sunt inca vii in minte momentele petrecute pe santierul de la Continental, strada Colonadelor (azi: Toma Caragiu), filmand si facand fotografii document pentru cineclubul Ecran Util, in timpul operatiunilor de salvare si recuperare - desarte sperante caci, desi prabusirea edificiului crutase tocmai coltul dinspre Universitate, pana la etajul doi, unde apartamentul marelui actor statea neatins, cu paharele de whisky inca pe masa (seismul il surprinsese primind vizita lui Alexandru Bocanet, precum si a poetei Danielea Caurea si a logodnicului acesteia, carora Toma urma sa le fie nas), cei patru, incercand sa scape, fusesera striviti la cativa pasi de iesirea din bloc. O saptamana mai tarziu, in 11 martie, o multime imensa a invadat cimitirul Bellu, petrecandu-i pe ultimul drum pe dragii Tomita si Andu. Ani de zile dupa aceea, in fiecare Duminica a Tomii, vizitam mormantul, avand mangairea de a putea urmari cum nu mai conteneau omagiile: poeme de adio, flori, si o succesiune de monumente funerare tot mai impresionante, culminand cu bustul din prezent. Preaplinul durerii m-a indemnat si sa scriu materialul comemorativ 'Balada unui vulcan stins', publicat in revista 'Adolescenta' a Colegiului National Sfantul Sava (N. Balcescu, pe-atunci), primul meu articol tiparit vreodata, gratie celui ce fusese inegalabilul Toma Caragiu.

Daca acesta a fost finalul (partial - caci opera lui a ramas nemuritoare, intiparita pentru eternitate pe pelicula, benzi magnetice si, mai nou, suporturi digitale), inceputurile destinului sau exceptional s-au produs in satul Argos Orestikon, din Grecia, unde Toma Caragiu a vazut lumina zilei la data de 21 august, 1925, intr-o familie de aromani, ca fiu al lui Nico Caragiu si al Atenei Papastere Caragiu. Cinci ani mai tarziu, familia s-a mutat in Dobrogea, unde copilaria viitorului maestru a fost inraurita hotarator de bunica sa, Daphna, care obisnuia ca in fiecare duminica sa prezinte acasa cate un fel de 'film al saptamanii', cu evenimentele din localitate, care starnea hohotele de ras ale consatenilor. Ulterior, s-au mutat la Ploiesti, pe strada Rudului, nr. 144, unde Toma a studiat la Liceul 'Sfintii Petru si Pavel', incepandu-si activitatea in trupa de teatru a acestuia si scriind in revista scolara 'Framantari'.

In 1945, s-a inscris la facultatea de drept, pe care insa a abandonat-o curand in favoarea Conservatorului de Muzica si Arta Dramatica din Bucuresti, la clasa lui Victor Ion Popa. Inca din timpul studentiei, a debutat pe scena teatrului din Piata Amzei (sala studio a Nationalului), in 1948, cu rolul unui scutier din 'Toreadorul din Olmedo', in regia lui Ion Sahighian - fiind imediat angajat de directia teatrului, in ziua de 1 mai.

Din nestavilita sa cariera teatrala, inceputa cu acel prilej, ma voi margini sa amintesc doar perioada cand a revenit in orasul sau adoptiv, ca director al teatrului local, si cele doua spectacole in care am avut onoarea sa-l vad: 'O scrisoare pierduta', de Ion Luca Caragiale, la Bulandra, in regia lui Liviu Ciulei, unde a scos o capodopera interpretativa din rolul destul de ingrat al lui Tipatescu (irezistibil in tandem cu Rodica Tapalaga, osciland mereu intre senzualitate si perfidie, intre tonuri grave si accente suave - din fericire, banda MGS cu spectacolul s-a pastrat, inregistrarea fiind azi disponibila inclusiv pe Internet), si 'Elizabeth I', de Paul Foster, tot in regia lui Ciulei (o singura scena-pivot, inceputa cu neuitata replica: 'Cine credeti ca sunt Cumva, Toma Cara? Nu-nu-nu-nuuu! Eu sunt Lazarus Tucker Camatar din Anvers Si tin banii-n casa de fieeer pentru c-asa m-a-nvatat ma mère!' N-am apucat sa-l prind live, dar am reusit sa vad inregistrarea cu 'Lungul drum al zilei catre noapte', de Eugene O'Neill, unde alaturi de Clody Bertola, Victor Rebengiuc si Florian Pittis, Toma Caragiu a creat cel mai mare rol de drama din viata lui.

Pe ecran a debutat in 'Nufarul rosu' (1955, George Tobias), acesta fiind startul unui lung sir de filme dintre care merita sa fie retinute 'Strazile au amintiri' (1962, Manole Marcus), 'Padurea spinzuratilor' (1965, Liviu Ciulei), apoi de sase ori Raspopitul din serialul lui Dinu Cocea inceput in 1966 cu 'Haiducii', de trei ori capitanul Panait din 'B.D'-urile lui Mircea Dragan (1970-1973), tuluratorul taran Oaie din 'Tatal risipitor' (1974, Adrian Petringenaru - surprinzator emploi dramatic), si, in sfarsit, apogeul de necontestat al carierei sale, genialul Costica Caratase (sinteza intre 'Caragiu' si 'Tanase'), din 'Actorul si salbaticii' (1975, Manole Marcus - opera cinematografica rara, compensand prin virtutile sale artistice felul cum falsifica istoria), rol de o bogatie fara margini, atingand atat cele mai de necrezut piscuri comice, cat si ultimele strafunduri ale dezvoltarii tragice.

I-a urmat 'Operatiunea «Monstrul»' (1976, Manole Marcus), film simplu si onest, pretext pentru cateva bijuterii actoricesti inegalabile, inclusiv antologica secventa 'cu bicicleta galbena', intre Tomita si marele sau prieten, Marinus Moraru. Postum, au mai avut premiera 'Marele singuratic' (1977, Iulian Mihu), 'Buzduganul cu trei peceti' (1977, Constantin Vaeni - care continea si o tulburatoare premonitie, personajul sau, Popa Traista, cazut in batalia de la Selimbar, fiind inmormantat impreuna cu un alt camarad de arme, intr-un setup aproape identic cu cel de la Bellu: doua sicrie unul langa altul), si 'Gloria nu canta', al companionului sau din televiziune si din moarte, Alexandru Bocanet.

Finalmente, e cu neputinta sa treci in revista cariera lui Toma, fara a te referi si la enorma sa constelatie de aparitii umoristice pe micul ecran, cel mai adesea pe texte de Dan Mihaescu si Grigore Pop. Si acestea se gasesc pe net, inclusiv pe youtube, unde putem revedea oricand giuvaeruri ca 'Omul cu soparla' sau 'Mefisto'

Mostenirea inca vie si acum, dupa aproape treizeci si cinci de ani, lasata noua de Toma Caragiu, constituie un tezaur si o autentica scoala de actorie comica si dramatica la nivel superlativ. Poate ca cel mai bine o descriu, inclusiv in plan uman, cuvintele altui mare prieten al sau, regretatul actor Aristide Teica, de la Ploiesti - un om de o finete extraordinara, care printre altele i-a dat replica in serialele de televiziune 'Urmarirea' (1971, Radu Gabrea) si 'Un august in flacari' (1974, Doru Nastase, Dan Pita, Alexandru Tatos), unde Toma il juca pe neuitatul comisar Mizdrache. In finalul volumului de marturii 'Carte despre Toma Caragiu', aparut in 1985 la Editura Meridiane, sub ingrijirea lui Valentin Silvestru si redactarea Rozaliei Viorica-Matei, 'Teicuta' noteaza:

'De cate ori ne intalneam, ne imbratisam Imi culcam capul pe umarul lui, isi punea si el capul pe umarul meu, stam cateva minute in tacere astfel - ne simteam extraordinar de buni, de tineri, de puri si de frumosi - consumand, in acele clipe tandre, afectiunea celor trei decenii de amintiri care ne legau.

Nu am cuvintele trebuincioase sa exprim cine a fost acest mare umanist, acest coleg minunat, acest suflet curat, acest partener stralucit, cum nu voi mai intalni, acest prieten de-o viata, mai mult decat prieten - frate.

Cand l-am vazut ultima oara, era atat de impunator, un barbat splendid, un om - o mandrete, incat m-am abtinut sa-l strig pe nume, pentru a nu-i strica frumusetea tacerii'