Tudor Arghezi

Roman: Ochii Maicii Domnului, 1934, Cimitirul Buna-Vestire, 1936, Lina, 1942.

Proza scurta: Icoane de lemn, Poarta neagra, Tablete din Tara de Kuty, Ce-ai cu mine, vantule?, Pravila de morala practica, Subiecte etc.

Conceptia despre roman a lui Tudor Arghezi (1880-1967) este surprinzator de evoluata.

Noua poetica a prozei nu poate decat sa-l socoteasca drept precursor pe acest autor care ignora clivajele dintre genuri si specii literare, subintitulandu-si romanele "poem".

Intr-o epoca a modernitatii, a deconstructiei/reconstructiei literaturii, si pentru el romanul este discursul literar  care ingaduie cele mai mari libertati.

"Roman ar fi - scrie el in articolul Autorii de opinii - tot ce se scrie: poezie, proza, poveste si romanul cu cheie si broasca."

Judecat in ansamblu, asa cum il "teoretizeaza" si il practica, romanul lui Arghezi este poetic, etic, ironic, satiric, pamfletar si fantastic.

In Ochii Maicii Domnului (1934), Vintila Voinea ilustreaza tema unei resuscitari moral-religioase. Vintila este fiul Sabinei Voinea, fata mosierului Constantin Voinea, care, din nonconformism social si moral, naste un copil nelegitim al unui ofiter englez, in timp ce se afla la sanatoriul Saconnex de linga Geneva.

Fiul Sabinei nu-si gaseste linistea in cadrul unei existente laice. El se crede deopotriva un "damnat" si un "ales", aflat intr-o stranie si neintrerupta relatie de comunicare cu mama sa, pe care o sacralizeaza si, pana la urma, isi va gasi seninatatea in cadrul unei manastiri.

Romanul fantastic si metafizic are o arhitectura narativa adecvata, atat la nivelul secventelor epice, cat si la nivelul configurarii personajelor.

Toate personajele romanului au psihologii dintre cele mai bizare. Pacientii sanatoriului de la Saconnex, aflati sub ingrijirea doctorului Marc Gauthier, au ambitia himerica, predictiva si thanatica, de a stapani si modifica legile existentei obisnuite.

Sandoz pretinde ca el cunoaste sufletul zoologic cu care se afla in comunicare, printr-un limbaj care prefigureaza, la modul rizibil, "zoosemiotica" (nu, desigur, disciplina, serioasa, a cunoscutului mare semiotician Thomas A. Sebeok).

Un alt pacient al sanatoriului, numit Ax, are marota cautarii cailor de aflare a elixirului tineretii.

Componenta fantastica tine de miracolul spiritual, de insolitul tratarii unor mituri cunoscute - al maternitatii, iubirii filiale, nuptial, acesta cu referinte, intertextuale si de poetica a punerii in abis a naratiunii, la biblica Cantare a Cantarilor si la balada Mesterului Manole -, fara intruziuni ale satirei si pamfletului social si politic.

Potrivit tipologiei narative a lui J. Lintvelt din Punctul de vedere. Incercare de tipologie narativa, Ochii Maicii Domnului este o naratiune heterodiegetica. Naratorul nu este "actor" si se situeaza in afara istoriei sau diegezei. Tipul narativ este auctorial, pentru ca "centrul de orientare se situeaza in narator(+) si nu in unul din actori (-)".

Cimitirul Buna-Vestire (1936) este o parabola, o utopie satirica, imaginand metamorfozele morale ale celor vii, in situatia invierii celor morti.

Personajul principal este Gulica Unanian, doctor in litere ajuns intendent de cimitir.

Analiza: Tesuturile - tesutul epitelial, tesutul conjunctiv, tesutul nervos Eseu: Structura genomului la procariote

Fabula romanesca mizeaza pe socul, haosul, arbitrariul, ipocrizia puterii politice si religioase. Biserica abjura de la dogma, identificata cu superstitiile, iar autoritatea laica, in absenta unor solutii sociale, nu este dispusa sa adopte atitudinea forurilor bisericesti.

Cimitirul Buna-Vestire este o alegorie satirica din care se prelungeste utopia profund sceptica a unui univers fictional stapanit de raul absolut.

Dinamica narativa introduce, cu deosebire in partea a doua, succesive naratiuni incadrate, rezumate ori scene, alcatuite din enunturi generice si actori, la limita bizarului si senzationalului, in serii episodice. In capitolul 46, avem relatarea, de o memorabila plasticitate, a crematiunii unui cadavru; in 48 un cutremur; in 53 invierea mortilor; in 54 raportul unui locuitor din Corbii Mari trimis prefectului de judet, documentand despre cazuri de morti inviati (un boier, Zanog, ucis de tarani la l907) sau erezii populare; 55 cuprinde scrisoarea din Belciugari prin care naratorul exploateaza parodic resursele expresivitatii involuntare.

Lina (1942) nu mai poarta subtitlul "poem" si ar putea marca o ezitare intre poematic si romanesc.

Critica epocii, in general, considera proza autorului un joc secund si cam impur. Nu a acordat atentia meritata acestei lungi naratiuni. Intr-o scrisoare (v. "Romania literara", nr. 39/1994), catre Alexandru Vona - autorul romanului Ferestre zidite, considerat actualmente in Occident un Kafka roman -, Mircea Eliade facea o marturisire care recunoaste subtilitatea cartii si impune o revizuire critica adecvata textului: "Lina - scrie el - m-a derutat; este un text dificil, care mi-a fost accesibil abia la a doua lectura, pe care am inceput sa-l gust incepand cu a treia."

Am admis in Celalalt Arghezi (1995) sugestia unei lecturi arhetipal-simbolice.

Consider ca era tehnologica devine responsabila aici de alienarea si de uciderea fiintei - nu mai putin a fiintei limbajului -, iar Ion Trestie mi se pare departe de a se lasa anexat, reificat, distrus. El nu abdica de la fermitatea, limitata ascensional intre stoicism si eroism, a conditiei umane. Din naratiune reiese cu claritate ca joaca rolul ucenicului vrajitor coborat in infern, iar fabrica de zahar unde este angajat nu este doar un semn al erei tehnologice, dar mai cu seama un semn mitologic, arhetipal. Personajul aminteste in mod explicit de "originile fabuloase ale fabricii".

Ion Trestie este o constiinta morala profunda. Vointa care-l determina sa ajunga la uimitoarea stapanire de sine este a unui subtil initiat, halucinat si vizionar, si a unui puternic intemeietor.

In Lina, naratiunea este heterodiegetica de tip auctorial, ca si in Ochii Maicii Domnului. Multe din trasaturile distinctive anterioare sunt modulate sau reiterate.     

Citate, aluzii la alte texte, asadar intertextualitate. De aici, la povestirea in efigie, calea devine scurta. Procedeele pot fi regasite, la Arghezi, in toate cele trei naratiuni. Ne referim, discutand Ochii Maicii Domnului, la Cantarea Cantarilor si Mesterul Manole, fata de care cartea biblica "e numai o palida introducere", cum aflam din discursul metanarativ comentativ, ori la Gandirile lui Pascal.

Aceeasi intentionalitate, aceleasi efecte narative revin in Cimitirul Buna-Vestire. Studenti fiind, Gulica Unanian si viitoarea lui sotie traduc un poem al lui Baudelaire.

Text in efigie sau intertext redescoperim si atunci cand fantoma lui Eminescu citeste din Scrisoarea III un celebru fragment de virulenta satira sociala.

In sfarsit, in Lina, dragostea protagonistilor este evident narata intr-o perspectiva spiritualizata. Dragostea, pentru Ion Trestie, este mai mult un rit biblic alcatuit din sfiala si amanare.

In naratiunile argheziene, metafora devine centrul magnetic al retoricii narative. Comparatia ori metonimia nu fac decat sa o pregateasca si sa i se alature.

Metaforic este deopotriva discursul metanarativ, in registru predominant ironic.

Alte opere in proza, Icoane de lemn, Poarta neagra, Tablete din Tara de Kuty, Ce-ai cu mine, vantule?, Pravila de morala practica, Subiecte etc. sunt alcatuite din fragmente care deconstruiesc, atat principial cat si pragmatic,  arhitectura narativa.

Prin juxtapunere, acest puzzle de "tablete" - specie in proza preferata de T. Arghezi, careia ii poate revendica un indreptatit pattern -, largeste limitele "satiricon"-ului arghezian.  Structural, in traditia lui I. L. Caragiale, Arghezi reabiliteaza asa numitele specii minore, uzate de publicistica - snoave, istorioare, anecdote, fapte diverse, cronici, pastise, note de magazin, note de vacanta etc. -, innobilate stilistic si aduse in orizontul memorabil al literaritatii.

"Autoreferentialitate" si "textualism" avant la lettre, fapt ce-i confirma lui T. Arghezi statutul de precursor in proza, infirmand receptarea conservatoare a criticilor generatiei sale.

Prozele nu sunt niste simple pamflete.

Nu polemica sociala, politica, clericala etc. primeaza, ci polemica literara.         

Intreg fragmentariumul narativ - deci si Tablete din Tara de Kuty, Pravila de morala practica, Ce-ai cu mine, vantule?, Subiecte, pamfletele chiar - se circumscriu, literaritatii, fictiunii pure, si metafictiunii.

T. Arghezi, prozatorul, elibereaza vechile norme ale poeticilor de gen, fiind si aici, ca si in poezie, creator de paradigma sau de canon.