Imaginea edenica a naturii vazuta prin ochii copilului

Natura paradisiaca este cadrul, tabloul in care se plaseaza copilul fericit, viata sa, joaca sa, lucrurile pe care le iubeste, personajele reale sau imaginare care-i populeaza iubirea pura si receptiva la farmecele peisajului, gradinile copilariei sunt sinonime cu gradinile raiului, dealurile, padurile, lacurile, izvoarele, cu frumusetea divina a creatiei, arborii singulari: nuc, cires, tei, stejar, fag sunt asimilati cu arborele vietii, cu pomul coloana ce poate uni cerul si pamantul.

De la "raiul" din povestirile lui Sadoveanu, codrii vrajiti ce au suflete sub coaja, cum apar in poezia eminesciana, pana la luncile si . si teii lui Creanga, pana la simbolurile florale (busuioc, lamaita), pana la gradinile toamnei incarcate de mere coapte, la viile cu aromele tomnatice de struguri, totul se leaga intr-un spatiu sacru, necontaminat, unde copilul se simte fericit, mirat de frumusetile lumii. Natura nu e niciodata exclusiv "naturala", cum spune Mircea Eliade, ci totdeauna este impregnata de sacralitate. Lumea se prezinta in asa fel incat, contempland-o, omul religios descopera multiplele modalitati ale sacrului. Lumea copilariei e un cosmos, nu un haos. Ea exista, e o structura, e o ordine in care casa parinteasca joaca rolul centrului.

Ritmurile cosmice vadesc ordinea, armonia, permanenta, fecunditatea. Natura e reala si sacra in acelasi timp. Ea exprima intotdeauna ceva ce o transcende. Pentru mentalitatea arhaica, sublinia Eliade, natura si simbolul coexista. Un arbore se impune constiintei religioase prin propria sa substanta si forma, dar valoarea si-o datoreaza faptului ca "au fost alesi", adica s-au relevat.

Sacralitatea vegetatiei e evidentiata si de faptul ca ea "moare" si "invie". Arborele poate deveni un simbol al universului. Arborele e uneori salas al divinitatii. Universul e un arbore rasturnat cu radacinile infipte in cer si ramurile revarsandu-se peste pamant. Raiul e plin de pomi printre care si cel al cunoasterii.

Diverse plante sunt asociate cu "fantana vietii" prin insusirile lor miraculoase: intineresc, vindeca, dau viata lunga, altele contin in mitologie nemurirea. Valoarea magica si terapeutica a unor arbori se datoreaza unui prototip ceresc al plantei sau faptului ca a fost culeasa prima data de catre un zeu.

Simbolismul acvatic este si el amintit mereu fie ca element constitutiv sau cu valori purificatoare, spala pacatele, relele. Muzica, cantatul la instrumente era un atribut al zeilor Apollo, Pan etc. Arta muzicii are origine divina. Muzica naturii e investita si ea cu sacralitate, fie ca e "muzica izvoarelor", sau "concertul" pasarelelor. Si ea, si vegetatia, si fapturile necuvantatoare ilustreaza frumusetea si unicitatea creatiei divine si unitatea ei.

"Lumea e capodopera atotputerniciei creatoare a lui Dumnezeu si armonia unitara in care se randuiesc partile ei si componentele exprima, in forme finite, intelepciunea plina de dragoste a creatorului", afirma Nichifor Crainic in volumul Nostalgia paradisului.

Ion Pillat in poezia sa reinvie atmosfera satului, a copilariei sale, a casei parintesti ce-si inalta pridvorul, a viilor cu struguri aromati, a livezilor cu gradini incarcate de meri. Satul meu, Biserica de altadata, Pe Arges in sus, in pasteluri extraordinare reinvie vremea copilariei acolo, pe Arges, la Florica, unde "murmura pe ape copilaria mea". La marginile cerului, prin "spuma verde de rachite", langa "Zavoaiele albastre", trecand prin "luncile de aur", acolo unde "padurea arde-n toamna cu flacari vegetale", unde plopii se insira "ca facle rituale", unde vietuiesc nucii "cu trupul centenar", unde "frasinii . gorunii/ In vant isi lasa coama sa falfaie, ca hunii" acolo in "oglinda vremii" copilul care n-a murit in sufletul poetului isi regaseste trecutul ca pe un paradis pierdut.

Acolo se vede "prietenoasa casa a zilelor trecute", acolo "trecutul ancoreaza cu albastrele-i vantrele" pe dealurile "copilariei mele". Acolo in fantana de langa casa cu pridvor poti asculta trecutul cum vorbeste. Mirat poetul se intreaba: "Ce suflet de pe vremuri a revenit stingher" in locul unde gaseai "raiul gradinii" parintesti si implora divinitatea: "Doamne, . pastreaza-mi pan' la moarte un suflet de copil".

In microcosmosul care e, pentru poet, Florica, in acest "cel mai drag, mai trainic si sufletesc pamant", unde orice copac ii este "ca un parinte" si unde "cu cea din urma iarba" are de mult legamant si poetul se simte aproape: "De satul meu ma leaga strans o sfoara" , aici orice motiv local simbolizeaza unul de ordin general, presupune implicatii si corespondente. Cu inregistrarea scartaitului de care in amurg, cu amintirea "drumului de fanete ce fuge printre clai", cu presimtirea "ca o cutremurare" a apropierii padurii, cu clipa de taina cand "vin apele sclipind" te afli intr-un cadru familiar tuturor regiunilor subcarpatice. In castanul zdravan "cu brate noduroase si cu atletic trunchi" parca razbate un Stramba-lemne, radacinile lui par "vraci vicleni, cu barba de iasca si de muschi", stratul de flori invita la odihna, satele stau ca niste mioare. Pillat reuseste, ca si in evocarea figurilor dragi amintirii lui, a ritualurilor si evenimentelor, sa se adreseze unui cerc larg de cititori.

Imaginea bunicului, cu aerul rustic si de veac apus, desprinzandu-se din impietrirea intregului inventar - patul, ceasul de pe masa - si imaginea bunicii sugerand raiul copilariei, via, ciresul, zavoiul, reinvie o lume de altadata, a copilului crescut in lumea satului de pe Valea Argesului. Imaginea ciresului batran si copt "ce va fi rosu ca si-n copilarie/ Ciresele pe ramuri vor atarna cercei", cantul cucului "In luminosul cantec de cuc ma insenin", dealul cu podgorii il fac "Sa visez . / Trecutul si talanga si soarele tarziu". Amurgul cu zarile care par "altare largi suflate in aur preacurat", razoarele ce "se-neaca in bozii si-n urzici", "fereastra cerului cu ciocarlii" si "galbena lumina a toamnei argesene", "si-albastra departare a luncii de demult" arata "trecutul meu ce arde sclipuind in Raul Doamnei", alcatuiesc paradisul copilariei pastrat in memorie si evocat cu duiosie.

Ulmii de sub vie, pe deal, casa care albeste "ca si oul in cuib sfios de foi", pridvorul de vila si masa "presarata cu flori de lamaita" pastreaza umbra unui suflet si steaua unui dor, am parafraza noi pe autor.

In "Satul meu" sunt evocate figuri pitoresti ale copilariei; fie un plugar, fie un pastor "ce-si mulge oile la strunga", un gospodar bun, frumoasa Anisia si pacatul boieresc, baba Visa, mesterul Toader langa care apare amintirea cimitirului din sat, a curtii boieresti, a morilor de vant. "Calendarul viei", un ciclu care evoca lumea copilariei, frumusetile naturii, rotirea anotimpurilor. O poezie ca o vitrina cu lucruri scumpe copilului e cea intitulata "Camara cu fructe". Ea e plina de mireasma poamelor, "piersici de jar si-alabastru struguri" si "pere de-aur rosu" cu flacari de parfum si "tamaiosii galbeni ca soarele de vara" alcatuiesc "o comoara/ Din basmul cu o mie si una de nopti".

O abundenta edenica, miresme, culori, frumusete si bucurie care imbogatesc sufletul de copil. In noaptea copilariei sale lumineaza si acum biserica de altadata "cu zarzarii-nfloriti pe cer", cu turnul mangaiat de aripi de randunici, cu zugraveala stearsa, unde doar amurgul si toamna incearca sa intre. Nu uitam nici salciile plangatoare, "ca zei barbari" "cu frunzisul aplecat in fluviu". Casa parinteasca din satul Florica ramane pe deal, la margine de cer, la plecarea autorului: nucii cu umbra mare si deasa, cu gustul amar al frunzei, ne amintesc de amaraciunea sufletului bolnav de dor, de amintirea parfumata din sufletul de copil.

Daca la Ion Pillat arborele sacru e castanul cel misterios ca un vraci, la St. O. Iosif simbolul copacului vietii e nucul (Nucul, de St. O. Iosif). Nucul e locul povestilor: "Nuc falnic straja din povesti deasupra casei parintesti/ Aceleasi crengi intinzi". El cuprinde, sugestiv amanunt, un colt de cer intreg", umbrind "acelasi loc iubit"in care s-ar intoarce poetul. Un simbol "de trai patriarhal" ce-a fost martor acelui "sireag de mandre veri" "ce-au leganat in mangaieri/ Copilaria mea" marturiseste nostalgia poetului. Acolo la umbra nucului urias se adunau copiii in alaiul lor vioi , cu rasetele lor, cu jocurile lor, acolo, in umbra, stateau "batrani/ La sfaturi cu parintii mei". Dar imaginea paradisului destramat apare: potecile acum sunt pustii "si-i napadit de balarii/ Pustiul din pridvor". Au pierit, s-au stins si batranii sfatosi si copiii nu mai sunt. Singur nucul a ramas. Si acum neinfrant si adaposteste "ruina casei parintesti". Nucul pare etern raportat la vietile omenesti, la lucrarea omeneasca care devine unica si se pustieste. In el se investeste un atribut al copacului etern.

Urmarind un alt aspect al paradisului copilariei, vom constata ca la copii functioneaza un fel de animism al naturii. Copiii manifesta o solidaritate, o infratire cu toate elementele Cosmosului de acasa: vegetal, acvatic, pasari, insecte, chiar personajele indragite din basme. Realul si imaginarul, astfel, se intrepatrund, se suprapun, sunt cuprinse in aceeasi dimensiune a iubirii. Natura e cadrul, intamplarile la care participa copilul, la jocurile sale, la fundalul insufletit al povestilor ascultate. Ea se identifica, in mod simbolic, cu gradina raiului prin care se plimba cei ce nu au cunoscut inca pacatul si raul, n-au fost atinsi de pedeapsa caderii in timp.

La Cosbuc, Alecsandri intalnim acest spectacol al celor care nu cuvanta, in care natura e si locul lor paradisiac. In Concertul in lunca de Vasile Alecsandri, ca si in Concertul primaverii avem acest paradis al naturii dominat de muzica, care, se stie, e un atribut al zeilor. Crangul e scena, caci "iarasi e concert, copii". Spectacolul plin de muzica e sustinut de "cucul, un solist vestit de prin alte tari venit" care, spre incantarea tuturora, "va canta din flaut", "dulce va doini din nai mierla", graurii vor canta in cor dintr-un fag inalt, turturelele ca niste tenori, cu voci maiestre vor urma sa cante pitpalacii, cintezoii vor canta cu foc, hori vor canta sturzii din tilinca. O multime de instrumente sunt pomenite: flaut, cobze, cimpoi, tulnic, urmate de tarafuri, coruri, orchestre vestite. Toata desfasurarea sugereaza ideea de frumusete, de bucurie, de fericire generala, molipsitoare.

La Vasile Alecsandri la spectacolul primaverii se aduna "floarea oaspetilor luncii" sa asculte o cantareata vestita. Vin apoi bujorelul vioi si rumen, cu inalta odoleana, apoi romanite, clopotei si mazarele "imbatate de parfumuri". E prezenta laleaua, busuiocul, dediteii si garofitele, toporasii si lacramioarele, cimbrul, "nufarul din balta", viorelele oachese, vin apoi "ciocarlii, oaspeti de soare", randunele dumbravence, mierle, cuci, presuri, "turturele cu dor lung". Alaiul se completeaza cu gandacei "in hlamide smaltuite", greieri, fluturi, cu melci cu casa in spinare, albine. Spectacolul poate incepe. Se face tacere. Sus pe-un frasin se-aude cantecul, o divina melodie sonora, placuta, frumoasa. E privighetoarea, cantareata cea vestita isi canta "visul ei de fericire" in "dalba luncii feerie", in miezul de noapte in care si luna, ca si in Nunta Zamfirei de George Cosbuc, cand soarele se opreste sa vada nunta, se opreste si ea si se pare ca se aude a raiului cantare, iar sufletele se umplu de extaz adanc.

Cele doua poezii sunt completate de Vestitorii primaverii de George Cosbuc, in care cantaretii codrului vin inapoi dupa ce au dus in tari departate cantecele noastre. Ele se intorc cuprinse de dor dupa cuiburile, dupa codrii lasati aici. Intoarcerea Vestitorilor primaverii genereaza o adevarata fericire "Sa rad de fericit, sa plang", pentru ca impreuna cu ei "vin florile-n campie/ Si noptile cu poezie".

Nunta in codru de George Cosbuc reface un obicei romanesc ca si-n poezia Nunta Zamfirei. E numai "chef si chiu prin ramuri", la acea numta in care prepelita cea batrana a chemat lumea la ospat, caci "e nunta mare-n crang". Mirele e sturzul si mireasa e mierla, nunii sunt paunul si gaita, preotul e ciocarlanul, caci "A-nvatat trei veri Psaltirea/ La vladici sarbesti". Drustele sunt si ele prezente, ghionoaia bate cuie sa anine flori, soimul pune steag pe casa, prepelita face ciorba, presurile fac friptura, soimii scot carnea din caldari, cintezoii duc la masa randul de mancari. Randunele "cu sort de jupaneasa" gatesc mesele, aduc vin. Cantec de cobza, cantec de nai, viori, dramba si "hora ca la voievozi". Porumbeii jucau sarba, barza juca intr-un picior. "Clocotea de chiu cuprinsul/ Veselei paduri". Un paradis al lumii celei care nu cuvanta in care spectacularul si ritualul concura la evidentierea innoirii ciclice a Cosmosului, la aceeasi bucurie si fericire a intregii firi incat si noi infiorati de venirea primaverii vom spune: "Iarasi e concert, copii/ Merg si eu, si tu sa vii/ Mergem impreuna". Floralul cu alaiul lui plin de miresme si culori, lumea pasarilor cu muzica din glasurile lor, gazele cu diversitatea care mira, vin sa vorbeasca despre frumusete si fericire la om, la copil, in acelasi timp.

Copilul la Goga e asimilat unui Mesia care vine sa implineasca nadejdile unui neam. In poezia Clacasii, Goga copilul alaptat sub soarele torid e adapostit la umbra clailor de grau: "E solul sfant, infricosatul crainic/ izbavitor durerilor strabune", el vine "Sa sfarme jalea din viitorime", el e "cel frumos si frate bun cu glia/ Nou intrupatul suflet de Mesia" care "Zdrobi-va cartea legilor batrane" si nedrepte pentru acest popor al nostru, el devine "biserica nadajduirii noastre", el harazeste "vremii-mbatranite/ Vestmantul nou, de noua sarbatoare". Ca si aici, in poezia intitulata "Copiilor", pruncii sunt vazuti ca izvorul "nadejdii mele de mai bine" si din chipul lor poetul intrezareste o raza "Din raiul meu pierdut pe veci".